Am vizitat, din nou, o porțiune din Delta Dunării, trecând întâi prin orașul copilăriei și adolescenței, Tulcea. Se lucrează din greu la drumurile urbei, se mai cămășuiește câte un bloc pe faleză (încă nu sunt toate anvelopate). Funcționa arteziana de pe faleză, era târg de toamnă în piața civică, reparații la greu pe str. Hahmudiei.
De aici, hai la Murighiol, unde am stat trei zile, dintre care una am petrecut-o pe autostrăzile deltaice: canale și lacuri de diferite dimensiuni, cu păsăret cât cuprinde și coioți, pe care nu i-am auzit decât noaptea. Murighiolul, unde am făcut acum mai bine de cincisprezece ani un sediu ARBDD local, s-a expandat și cred că e cinstit să îl numim deja târg. Oricum, coroborat cu faima martirilor de la Halmyris și cu faptul că poți ajunge cu automobilul și, de aici, pleca strategic spre orice punct al deltei, trebuie recunoscut că local crește binemeritat și că multe din pensiuni își merită margaretele. Am privit în primul rând cu ochiul celui care a redactat normativul de proiectare în Delta Dunării în 2005, devenit, hărtănită deja de interese locale, ultima HG a guvernului Tăriceanu, în 2008.
S-a reușit să fie anulat normativul recent, cu sprijinul colegilor din zonă, dar a apucat să producă efecte, unele agreabile: folosirea stufului la acoperișuri, structuri cu prispe și cercevele de lemn albastru (erau autorizate și alte culori locale: verde și gri, de pildă). Mi s-a reproșat de la bun început că refuz celor din deltă dreptul la modernitate, pentru că propusesem să se elimine betonul (și) din fundații; atunci, i-am răspuns distinsului coleg tulcean, care s-a și stins între timp, că palatul Comisiunii Europene a Dunării e fundat pe piloți de stejar de 8 m lungime și stă elegant și acum în marginea estică a Sulinei. În fine, se fac și gogomănii destule în deltă, inclusiv cabane A-frame (care se potrivesc doar la munte) acoperite cu stuf, sau cabane făcute de covăsneni doar din lemn, cum e cea din port de la Chilia Veche (mai știți cântecul La Chilia-n port?)
În deltă a crescut apa cam cu un metru față de nivelul de secetă din vară, necum să fie vorba de inundații; chiar dacă vine viitura, ne-au spus oamenii locului, abia dacă s-ar ajunge la nivelul mediu: așa secetă cumplită a fost, de rămăseseră nuferii pe uscat și pe unele canale nu se mai putea circula. În fine, aceste canale acum erau pline de pasionați, amatori rebegiți prin câte-un stufăriș, cu câte o roșioară în cârlig, dacă! Dar pasiunea e pasiune și locul, ce e drept, e seducător.
Ca dovadă, las și câteva fotografii doveditoare. Grăbiți-vă, multe pensiuni vor trage obloanele pe la 15 octombrie!