Cartea graiurilor

Colega mea, Astrid Rottman, mi-a cerut câteva cuvinte care să antureze ipostaza public(abil)ă a unei teze de doctorat remarcabile, care este pusă sub semnul următoarelor întrebări de cercetare: "Ce strategii narative și mijloace estetice ar putea fi folosite pentru a reprezenta trauma, într-o eră lipsită de supraviețuitori? Care va fi semnificația termenului de memorie într-o epocă exclusivă a post-memoriei? Cum va fi ea receptată și transmisă mai departe pentru a crea o legătură vie, afectivă cu un trecut din ce în ce mai îndepărtat? În ce vor consta noile concepte de memorializare și comemorare? Transmiterea transgenerațională a memoriei este un model adecvat pentru prezervarea memoriei Holocaustului către generațiile viitoare?"

Cum însumi m-am ocupat de tema arhitecturii memoriei și predau un curs cu această temă la masterul de studii iudaice de la Universitatea din București, colega mea s-a gândit că ar fi o idee bună să colaborăm în cadrul acestui doctorat, ceea ce am și făcut, iar rezultatul a fost răsplătit cu calificativul cel mai înalt. Îmi amintesc perfect susținerea online, când Astrid a fost cu totul emoționată, până în pragul suspinului. Dincolo de emoția inerentă unei apărări a tezei (căci doctoratele se apără, nu se susțin), autoarea era vădit copleșită și de tema însăși. Și pentru că e vorba despre graiuri, rostiri, discursuri (în sens foucaultian, desigur), mărturisesc eu, aici, despre acest moment dificil pentru autoare și emoționant pentru toți cei de față (adică online).

Și cum ar fi putut fi altfel? Tema Holocaustului are această trăsătură copleșitoare, fără nicio îndoială. În plus, o are și pe aceea că s-a inspectat mult în deceniile din urmă, inclusiv în domeniul arhitecturii, până acolo încât a devenit ilustrativă și pentru tema architecture parlante și pentru limitele acesteia, când (și) arhitectura amuțește. Este ilustrativ în acest sens dialogul dintre Helmuth Kohl, cancelar al Germaniei reunificate, și Peter Eisenman, autorul Memorialului Holocaustului de la Berlin. Ce înseamnă acest proiect?, ar fi întrebat cancelarul Kohl, căci proiectul era și este cu adevărat rezistent oricăror forme de interpretare și atunci și de atunci încoace. Dar Shoah ce a însemnat?, ar fi întrebat Eisenman, lăsându-l , o clipă doar, pe cancelar fără - vorba lui Astrid - grai. Într-adevăr, o asemenea temă a avut, în deceniile scurse din 1945, un destin fluctuant, de la tăcere la rostire deplină, cu tot corpul.

Și autoarea de față ne prezintă vocile acestor graiuri, inclusiv vocea arhitecturii, care rostește mai degrabă cuvinte cu sensuri conotative decât denotative, apelând la registrul metaforic, simbolic și, prin forța lucrurilor, plurivalent, deschis interpretărilor. Poate că nu sunt toate, dar sigur e că Astrid a documentat tot ce este cu adevărat relevant în prezent pe această temă, încât lucrarea sa este și o uriașă bază de date asupra modurilor în care memorializarea (vocile) s-a făcut din 1945 încoace.

Mi se pare că este încă mult de făcut, de rostit, cu privire la tema Holocaustului din România, inclusiv din punctul de vedere al arhitecturii memoriale. Am scris și eu despre asta de-a lungul anilor. Memorialul de la București, al lui Peter Jacobi, este o lucrare de stimă, dar la Iași cel puțin, e nevoie de ceva analog, de pildă. Și în câte alte locuri...!

Închei aceste rânduri, spre a lăsa autoarea să își desfășoare propriul grai, spunând că este o temă grea, aceasta a arhitecturii memoriei, mai ales cea dedicată Holocaustului. Cu atât mai stimabil este efortul autoarei noastre. Mă bucur că sunt și alți (foști sau actuali) studenți care vor să o investigheze, pe toate palierele sale; am avut, de-a lungul timpului, diplome și doctorate remarcabile pe acest înfricoșător subiect, ceea ce, paradoxal, mă bucură: memoria continuă să își găsească moduri de a rămâne vie, amintindu-și cu noi și, dacă uităm, împotriva noastră, până la o altă generație, care preia ștafeta.