Arhitectura este o răspântie, o intersecție de domenii dintre cele mai diverse și, prin urmare, o bună formație de cultură generală nu poate decât să ajute. Ca arhitect, în practică, te poți specializa pe un program (de pildă, cei ce concep spitale sau, ca mine, lăcașuri de cult), pe un aspect al proiectării și execuției (conceptori sunt infim de puțini, autor de vizualizări profesionale ale proiectului sunt mai mulți, sau project managers), poți fi chiar critic de arhitectură (nu la noi, am încercat, dar nu e o piață a ideilor suficient de agregată pentru asta), și / sau cadru didactic, dacă ai abilități pedagogice. Dar ca să ajungi arhitect, ai nevoie de o platformă culturală de pe care să tinzi mai sus. Or, din nefericire, această platformă tinde să nu mai existe, să nu se mai constituie în gimnaziu și, mai cu seamă, în liceu. Noi, adică profesorii de la arhitectură, așa o resimțim acum: pe de o parte, este mai accesibilă ca oricând, pe de altă parte, este mai ignorată ca oricând, ceea ce o face cvasi-absentă...
Ca să ajungeți arhitecți, trebuie să știți multă geometrie, euclidiană și non-euclidiană. Trebuie să știți fizică, mai ales dintre fizicile contemporane, cu legătură în cosmologie.
Trebuie să fi citit câteva texte prime ale filosofiei, pentru că, nu numai în secolul al XX-lea și acum, filosofii s-a interesat de arhitectură ca teren de interpretare a realității, a societății, precum Deleuze sau Bachelard; iar unii au colaborat marginal cu arhitecți sau chiar au fost implicați în conceptualizare și creație, ca Jung, Wittgenstein și Derrida.
Desigur, veți lucra cu cei din științele sociale și umanioare în general, nu numai pentru că împărtășim un repertoriu comun de concepte inter-operabile, dar și pentru că temele unora sunt utile și celorlalți, în diferitele colaborări interdisciplinare sau, mai nou, transdisciplinare.
Desen de mână și pe computer
Niciodată nu o să insist suficient de mult pe coordonarea dintre mână și creier, prin desen. Din nefericire, iar procesul începuse încă din anii mei de formare, studenții la arhitectură desenează din ce în ce mai puțin bine de mână și din ce în ce mai puțin utilizează desenul liber pentru conceptualizare, prin schițele permanente pe care trebuie să le faci ca să ajungi la o soluție viabilă. Computerul este văzut ca un panaceu și, într-adevăr, studenții învață multe softuri care preiau în bună măsură partea de redactare a planșelor, de proiect tehnic; dar acesta este doar finalul unui proces de proiectare, modul în care comunicăm rezultatele noastre celor cu care colaborăm, ingineri, autorități avizatoare și constructori. Unde e suferință este la început, acolo unde vin ideile, se aglutinează versiunile parțiale, strat peste strat de foiță transparentă, pe vremuri, acum layer peste layer, pe computer. Tehnicile de randare a proiectelor au devenit absolut laborioase, un domeniu separat, așa încât există specialiști, de regulă tot arhitecți care fac munca de pregătire a unui model pentru prezentarea de pe catwalk, ca să fac o paralelă: machiaj, coafură, coreografie.
Înțelegeți, din ce am spus deja, cât de important este să fiți foarte buni la lucrul cu ordinatorul. Veți învăța să clăpăciți, cum le spun eu studenților, fie deprinzând dintre softurile de proiectare asistată de computer (CAD), fie dintre cele ceva mai recente, dedicate proceselor de morfogeneză. Sau veți deprinde, așa cum o fac deja de decenii studenții altor facultăți de arhitectură din Europa occidentală și din SUA, noțiuni de scripting și de robotică. Încât să puteți să vă scrieți propriile softuri de proiectare, cărora să le cereți să facă lucruri mult mai avansate sau mai personalizate decât ce fac softurile comerciale, pe de o parte, dar să și animați mici roboței prin laboratoare, înțelegând cum sunt făcute elementele de robotică din ansamblurile mari pe care, vreodată, le veți proiecta.
(va urma)