În drum spre casă

Virtuţile virtualului

Probabil că spaţiul cel mai nimerit pentru a găzdui ultima "carte" a arhitectului Augustin Ioan este tocmai acela în care volumul ne este prezentat: spaţiul virtual. Pentru re-încreştinarea zidirii vorbeşte despre "extreme housing", "hiper-locuire", "traiectorii locuite", "lemn, pământuri, piatră" şi aşează, dacă nu sub semnul întrebării, în orice caz sub cel al unei mirări savant ingenue, câteva dintre acele teme ale arhitecturii pe care ne-am obişnuit a le accepta ca pe un dat. Ca organizare, structură, text, informaţie şi chiar formă, este fără îndoială vorba de o carte. Ca materialitate, este o colecţie de pagini virtuale, care nu pot fi, din păcate, răsfoite, adnotate, mirosite.

Nu recomand utilizarea imprimantei pentru că, repet: cred că acestei "cărţi" îi şade bine în spaţiul virtual. În primul rând pentru că ideile vehiculate promovează ceea ce aş numi "o fragilitate creştină", în sensul acelei "gândiri slabe" în care se găseşte loc pentru slăbiciune, înţelegere, conciliere, compasiune [notă] - iar cyberspace-ul pare spaţiul predestinat pentru a găzdui cu egală ospitalitate aceste mai mult decât gânduri. În al doilea rând pentru că între gând şi efectiva lui zidire se interpun, pentru un arhitect, nenumărate straturi (de cele mai multe ori din hârtie), în vreme ce aici descoperim, împreună cu idei care încă dospesc, tot un strat intermediar, dar în alt fel - ideea aşternută nu pe hârtie, ci pe un suport "de probă", în aşteptare, ca şi cum ideea însăşi încă se află în lucru, fiind deja lucrătoare.

Arhitectura non-violenţei

Cartea propune în deschidere un excepţional "manifest poverist", continuat prin definirea arhitecturii poveriste care nu este nici "minimalism" (definit ca "abstinenţă mândră şi costisitoare" - pg 30), nici "architettura povera" (ca "pauperitate deliberată a expresiei" - pg 31), ci o practică declarat creştină de face arhitectură uzând de multă inteligenţă şi de materialele de multe ori paupere, aflate la îndemână, de locurile şi locuinţele abandonate sau depăşite, de spaţiile nonconformiste sau ieşite din uz, în sfârşit, de nenumăratele forme ale arhitecturii al căror potenţial timpul şi oamenii par să le fi uitat sau ignorat cu bună ştiinţă.

Un astfel de exemplu sunt conversiile (schimbări radicale de funcţiuni şi implicit intervenţii asupra obiectelor existente) - o temă apropiată autorului, promovată şi aici ca formă non-violentă şi recuperatoare de a face arhitectură. Mă întreb, însă, dacă orice obiect de arhitectură poate fi supus conversiei sau dacă, dimpotrivă, trebuie să existe un potenţial, anume calităţi (sau, de ce nu, defecte) care să lubrifieze trecerile dintr-o stare în alta a zidirii. O dată ce există biserici transformate în locuinţe, s-ar zice că - de vreme ce putem interveni chiar asupra materiei aflate în cel mai de sus registru - cu atât mai mult o putem face când dispunem de obiecte pe care cu greu le-am putea numi case. Şi totuşi, sunt mai mult de douăzeci de ani de când vesticii dinamitează blocurile moderniste care pur şi simplu nu mai pot servi la nimic - aceleaşi blocuri a căror cârpire se tot încearcă la noi, din raţiuni care ţin, să recunoaştem, în primul rând de sărăcie.

Folosirea materialelor naturale, a resurselor din apropiere este una dintre trăsăturile unei zidiri care colaborează şi conlucrează în chip creştin cu locul. Lemnul - materialul celebrat şi în Biblie - oferă posibilităţi de investigare dintre cele mai fertile. Celor propuse de autor le-aş adăuga exemplul cimitirului de la Igualada, Spania (arh. Enric Miralles) în care se mizează pe efectul a două stări diferite ale lemnului: materia vie (copacii plantaţi aparent în dezordine) şi materia îngheţată (scânduri de lemn inserate în pavaj). Tot ca o reverenţă în faţa acestei inepuizabile şi generoase forme a materiei, aş aminti că sculptorii de astăzi - cei care întreprind o atât de mare varietate de intervenţii asupra feluritelor forme ale materiei - erau, la origine, cei care prelucrau exclusiv lemnul. Până spre sfârşitul secolului al XV-lea, numele artizanilor depindeau de materia prelucrată: statuarii (piatră), caelatores (metale), fictores (argilă), encausti (ceară) şi sculptores (lemn). Dacă una dintre problemele artelor frumoase a fost unificarea lor şi găsirea unor termeni adecvaţi noilor noţiuni, poate că astăzi ne-ar fi de folos tocmai o întoarcere la specializările atât de particulare ale acelor meşteşuguri uitate şi la acel tip de relaţie intimă cu materia în interiorul căreia nu putea fi concepută confuzia dintre lucrătorul lemnului şi cel al metalului.

"Acasă"

Exemplele contemporane de utilizare neconvenţională a materialelor pe care le prezintă autorul nu sunt puţine, de la case din hârtie, la locuinţe din resturi de mochete, dar ceea ce mi se pare a fi una dintre problemele fundamentale pe care le ridică volumul este următoarea: ce mai înseamnă locuirea astăzi, când cataclisme de toate felurile se abat asupra unor comunităţi care asistă neputincioase la pieirea propriilor case, sau când, din pricini felurite, alergăm din loc în loc, din ţară în ţară, de pe continent pe continent, purtând asupra noastră urme ale atâtor case şi "acase"?

Ceea ce Augustin Ioan defineşte ca "locuire pe traiectorie" - în camere de hotel, în locuinţe "de servici", în locurile aflate "pe drumuri" - ar avea două consecinţe. Pe de o parte, locuirea, aşa cum a fost ea definită de Heidegger, "încetează să mai fie unica formă în care muritorii sunt pe pământ" (pg 26), iar pe de altă parte, "desprinsă de localitate prin însăşi definiţia ei, utopia este, în fine, realizabilă în interiorul conceptului de ″locuire pe traiectorie″, al ″stăriide câmp″." Mai mult, se avansează ipoteza că termenii "locuire" şi "housing" au devenit improprii, "primul pentru că pleacă de la ipoteza că avem nevoie de un loc identificabil pentru a putea vorbi, mai departe, despre locuire, iar cel de-al doilea, încă şi mai încărcat de presupoziţii, pleacă de la prezenţa unei case." (pg 26) (În ceea ce priveşte al doilea termen, să nu uităm că to house înseamnă în acelaşi timp şi a găzdui, ceea ce - chiar dacă are la origine ipoteza casei - serveşte, de fapt, argumentului "locuirii pe traiectorie", pentru că aceasta invocă implicit ospitalitatea unui loc care este altul decât casa.)

Printre argumentele tari aduse în sprijinul acestor seducătoare interpretări asupra locuirii autorul propune textele biblice prin care se confirmă efemerul şi inutilitatea oricăror proprietăţi pământeşti, în consecinţă şi a casei. Şi totuşi... Chiar dacă orice bun material este trecător şi fără de folos în Împărăţia Cerurilor, în Biblie casa se recomandă a fi făcută pe piatră şi nu pe nisip, tocmai pentru a rezista furiei timpului şi timpurilor. Iar apoi, oricât de mult şi oricât de des ne-am afla "pe o traiectorie", mai devreme sau mai târziu tot ne întoarcem la o "acasă" sau ne încropim una, fie şi din cioburi ale unor realităţi trecute. Personal, sunt convinsă că "locuirea este chipul în care muritorii sunt pe pământ." (M. Heidegger, Construire, locuire, gândire, în Originea operei de artă, (Bucureşti: Humanitas, 1995), p.179) Dar ce înseamnă de fapt "acasă"? În orice caz, altceva decât aceleaşi camere de hotel în orice colţ al lumii sau hamburgeri identici în orice McDonald's. Toate acestea sunt, fără îndoială, lucruri familiare, recognoscibile şi identificabile şi care tocmai prin aceasta micşorează distanţele. Ele ascund necunoscutul sub aparenţe cunscute. Dar nu cred că evocă neapărat ceea ce numim "acasă". Iar locul numit "acasă" poate primi tot atâtea forme (şi nu neapărat construite) câţi locuitori există.

În ultimul său roman (Umberto Eco, Misterioasa flacără a reginei Loana, Iaşi, Constanţa: Polirom - Pontica, 2004), Umberto Eco spune povestea unui personaj a cărui memorie asupra propriei persoane se pierde în urma unui accident cerebral şi căruia îi rămâne doar amintirea - impecabilă, perfectă - a lecturilor avute. Întors la casa natală pe care nu o mai recunoaşte, Yambo îşi reconstituie propria existenţă redescoperind lecturile şi obiectele diferitelor sale vârste biologice. Dar ceea ce îi marcase întreaga viaţă era, avea să descopere, amintirea primei, de fapt unicei şi platonicei iubiri adolescentine pe care încercase în zadar să o regăsească de-a lungul anilor. Reacţia de respingere pe care i se spunea că, matur fiind, o avusese faţă de casa natală nu era străină de neîmplinirea acelei iubiri, acea "acasă" originară fiind definitiv marcată şi de prezenţa acelei irecuperabile absenţe.

Se spunea undeva (iar acum citez dintr-o memorie care nu-mi este întotdeauna fidelă), că Eliade, plecat fiind din ţară de zeci de ani, căutând febril un manuscris sau poate o carte, ajunge la concluzia că îl uitase "acasă" - adică în locuinţa din Bucureştiul lăsat de mult în urmă. Mai recent, o cunoştinţă din provincie, dar căsătorită şi "la casa ei" în capitală, spune întotdeauna de sărbători că pleacă "acasă" - la casa unde s-a născut. În cea mai lungă perioadă de timp în care am fost plecată de la "acasa" mea obişnuită, ajunsesem să mă simt suficient de confortabil şi să-mi construiesc o lume suficient de plauzibilă pentru a putea numi locul în care mă aflam, fără nici un efort, "acasă". Cunosc oameni cărora pentru a fi "acasă" le este de ajuns perna cu care s-au obişnuit sau un anume obiect de îmbrăcăminte sau o carte sau un tabiet sau o obişnuinţă sau chiar un loc în memorie care le permite să adaste o clipă.

Să fie, oare, "acasă" locul în care ne permitem un răgaz - acel răgaz fără de care Aristotel nu putea concepe o bună guvernare a cetăţii şi viaţa autarhică a locuitorilor săi? Ar putea fi acest răgaz găzduit nu doar de un teritoriu determinat fizic, ci şi de felurite alte ipostaze ale locului? Ţesând mai departe urzeala începută prin "re-încreştinarea zidirii", îndrăznesc să propun un epilog al acestei cyber-cărţi: "Locuri ale răgazului."

---

Notă: "Ideea limitării, a slăbiciunii trimite aşadar la conciliere, la cunoaştere, în funcţie de o prezenţă nedistrugătoare a mediului înonjurător. Trimite mai cu seamă la delicatul joc de învăluire-dezvăluire în care omul îşi proiectează prezenţa sa istorică în cosmos." Alessandro Dal Lago, Etica slăbiciunii, în Gianni Vattimo-Pier Aldo Rovattti, Gândirea slabă, Constanţa: Pontica, 1998, p.99