Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Legături bolnăvicioase


Cecilia Ştefănescu

10.08.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cecilia Ştefănescu
Legături bolnăvicioase
Editura Polirom, 2005

Ediţia a II-a, revăzută



*****

Intro

Cecilia Ştefănescu (n. 1975) trăieşte la Bucureşti şi este căsătorită cu poetul Florin Iaru. Absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti; master în teoria literaturii şi literatură comparată la aceeaşi facultate. Publică în volumele colective Ferestre 98 (Editura Aristarc, 1998) şi Tescani 40238 (Editura Image, 2000). Debutează editorial în anul 2002 cu volumul Legături bolnăvicioase, a cărui ecranizare cinematografică va avea premiera în aprilie 2006, în regia lui Tudor Giurgiu, un film produs de Libra Film. A tradus din franceză cărţi precum L'auberge des pauvres de Tahar Ben Jelloun (2002) şi La petite marchande de Daniel Pennac (2004). A terminat al doilea roman, Intrarea Soarelui, aflat în curs de publicare la Editura Polirom.

"Cecilia Ştefănescu este, fără îndoială, unul dintre debuturile feminine cele mai semnificative din ultimii ani: un scris echilibrat, o voce sigură de ea." (Simona Sora)
"E un film mai aparte, tratează o temă tabu pentru cinema-ul românesc" (Tudor Giurgiu)

Romanul aduce în prim-plan o tînără nonconformistă, Kiki, incapabilă să aleagă între existenţa alături de un artist grandoman, Renato, şi iubirea pentru o altă femeie, Alex. Existenţa eroinei e copleşită de temeri, nevroze, viziuni romantice, unele aflate la graniţa dintre reverie şi boală. Balansul între hetero- şi homosexualitate o poartă pe Kiki prin mediile studenţeşti şi artistice, pentru ca, în cele din urmă, după o serie de experienţe insolite, viziunile personajului să devină mai puternice decît realitatea.

Romanul va fi ecranizat în primăvara anului următor, în regia lui Tudor Giurgiu, după un scenariu de Cecilia Ştefănescu şi Tudor Giurgiu; premiera va avea loc în primăvara anului viitor.

"Cartea mi-a plăcut foarte mult şi cred că vine în întîmpinarea unei dorinţe ale mele de a face un film foarte sensibil şi personal, despre o lume a unor oameni care nu sînt simpli, de pe stradă, ci tineri cu multe aspiraţii, care visează mult, dar se află într-un moment de confuzie sentimentală, erotică." (Tudor Giurgiu)
"Am vrut să scriu o poveste de dragoste, fără nici un fel de intenţii feministe sau de epatare a burghezului. Am scris despre povestea unei fete care, întîmplător, se îndrăgosteşte de o altă fată şi despre modul inconsecvent, deseori crud, în care ajungem să ne gestionăm propriile dorinţe. Ceea ce s-a păstrat în scenariu şi, sînt convinsă, se va păstra şi în film este tocmai parfumul acela inefabil al unei istorii de iubire de tinereţe, în care ceea ce contează sînt tocmai amănuntele, micile detalii care compun o relaţie, care-i creează iluzia de perfecţiune şi, mai apoi, îi atrag destrămarea. Acele mici detalii care recompun fiecare personaj ca într-un puzzle, cu amintirile, spaimele, istoria şi aşteptările lui punctuale.(Cecilia Ştefănescu)

****


Inferior, pentru că e tînăr. Rău, pentru că e tînăr.
Senzual, pentru că e tînăr. Trupesc, pentru că e tînăr.
Distructiv, pentru că e tînăr. Şi în această tinereţe - demn de dispreţ
.
(Witold Gombrowicz, Pornografie)


Unu
Renato

Mă dureau picioarele de cît colindasem pe străduţele din cartierul vechi al Lipscanilor. Aveam un obicei, atunci cînd ne plictiseam în interminabilele noastre chiuluri de la cursuri, cînd tăcerile prin care ne tatonam reciproc începeau să umple pînă la sufocare cămăroiul în formă de hală unde stătea Alex, să luăm hotărîrea, cam nechibzuită în vremurile acelea de ger cumplit, să ieşim şi să umblăm fără încetare pînă ne amorţesc toate încheieturile, să găsim plăcere în oboseală şi în întoarceri acasă. Odată ce ne aflam din nou în încăperea de la mansardă, ne întindeam pe pat, îmi lungeam trupul chircit de frig pe pătura aspră, rămînînd cu picioarele mustind de apă în bocanci, şi îmi aşezam capul în braţele lui Alex. Cel mai mult cred că ne-au apropiat mirosul de frig, plictiseala aceea a naibii de frumoasă, părul rece şi priveliştea din vitrinele în care dădeam nas în nas cu imaginile noastre zănatice, de spectre umblăreţe, de nimfete citadine. Plimbările semănau cu nişte curse, fie ziuă, fie noapte, din care reveneam de cele mai multe ori cu trofeele arborate pe buze sub formă de surîsuri... ne-am cunoscut într-un oraş obscur de provincie, pe vremea cînd visam la premii şcolare şi tînjeam după note mari. Stăteam amîndouă cuminţi în aceeaşi bancă, puţin depărtate una de alta, ca să nu putem copia; ea, sîcîindu-mă cu tot felul de întrebări stupide şi tremurînd din toate mădularele; eu, convinsă că eram cea mai deşteaptă tipă din tot oraşul ăla zdrenţăros, cu străzi late şi nou asfaltate, pe care se plimbau ţanţoşe căruţe trase de măgari, biciclişti, camioane de mare tonaj şi, uneori, cîte o maşină răzleaţă. Blocurile aveau în ochii mei de adolescentă mofturoasă aspectul ostenit al gospodinelor abia întoarse de la serviciu cu traista goală, femei care nu se mai gîndesc la sex sau la oglindă, ci poartă stigmatul mirosului de tocăniţă şi al ciorbei cu perişoare. Iar construcţiile supraetajate, adormite în griuri, cu balcoanele cojite de tencuială, aidoma unor sîni flasci şi căzuţi, aduceau a femei înşelate, îmbătrînite şi scoase din funcţiune. De fapt, ca să fiu sinceră, întreg orăşelul de provincie, cu oamenii lui, cu vorba lor tărăgănată şi şîşîită, cu timpul blegos şi asexuat, cu străzile pustii, cu băruleţele meschine şi întunecoase, cu magazinele prin care bătea vîntul uscat, cu ploaia mocănească, în fine, cu căminul ca un hambar unde stăteam înghesuite patru fete în cameră (băieţii fiind cazaţi într-o aripă separată), toate mă făceau să mă scîrbesc de acel loc şi să mă înfund mai abitir în cărţile mele de poezie modernistă, în comentarii foarte complicate şi în discuţii pe teme de examen. Nu mi-a trecut nici măcar o clipă prin cap că la cealaltă margine a băncii stătea fiinţa ciudată pe care aveam s-o descopăr cîţiva ani mai tîrziu. Atunci nu era decît o adolescentă puţin isterizată de teama concursului, venită din alt oraş de provincie, la fel de anost precum cel în care ne aflam, nu era decît o voce stridentă pe care o tot auzeam înţepîndu-mi timpanele cu mii şi mii de întrebări, de rugăminţi, de vorbe fără noimă. Mi-era foarte nesuferită arătarea pe care, mai tîrziu, aveam s-o iubesc cu disperarea unui cotoi flămînd şi jigărit.

Nici acum nu înţeleg de ce am întipărită pe retina memoriei o imagine puţin cam neclară, din curtea căminului, în ajunul afişării rezultatelor de la olimpiadă, să tot fi fost ora opt seara, aşa cum arăta ceasul electronic care lumina curtea ca un far din vîrful unui stîlp, multă forfotă şi nerăbdare în jur, cînd, stînd aşa, pironită locului de emoţie şi ambiţie deşartă, i-am întrezărit prin învălmăşeală trupul uscat, cu forme vagi, îmbrăcat domnişoreşte, făcîndu-şi drum către panoul cu note, i-am simţit pentru o secundă parfumul greu, de mosc, i-am surprins privirea puţin impertinentă, de şcolăriţă mîndră, iar eu, cea scîrbită de cîteva zile de trai provincial, am simţit atunci o umilinţă pasageră. Şi, deşi i-am uitat foarte curînd gustul înecăcios, de gutuie seacă, am ţinut minte figura încadrată de un păr negru ondulat, am recunoscut-o, mai tîrziu, imediat pe culoarele întunecoase ale facultăţii, cînd bîjbîiam nefericită, cu sentimentul destul de clar profilat al dezrădăcinării.

Cîteodată, sătule de Bucureşti şi de oamenii printre care ne învîrteam de obicei, plecam fără veste, de preferinţă la munte, toamna, atunci cînd ploile nu mai conteneau, împingîndu-ne în vreo cîrciumă ori sub vreun adăpost de unde priveam ca prostite lumea cuprinsă de panica stropilor. Viaţa curgea somnoros, cu mici opinteli neglijabile, dar noi stăteam în camera închiriată, în aşternuturi străine (ceea ce ne dădea o secretă senzaţie de plăcere în promiscuitate) şi ne zgîiam la trecători sau, pur şi simplu, la zădărnicia zilelor ploioase. Trăgeam cu coada ochiului la ferestrele îndepărtate, de după care familii ne făceau semne dojenitoare, iar în închipuirea mea, deja atinsă de nenumăratele pagini citite, vedeam cum, dintr-o încăpere similară celor spre care îmi îndreptam difuz atenţia, creşte o lume cuminţică, abia deşteptată din somn, mobilată cu piese de bucătărie, de dormitor, de sufragerie, cu frigider şi maşină de spălat, cu televizor şi canapea... ah, ce-aş mai fi avut poftă să pun mîna pe o piatră şi să sparg în aşchii mărunte reclama aceea la o viaţă fericită care îmi bîntuia nopţile şi clipele de lîncezeală. În schimb, Alex credea în viitorul ei de mamă şi de soţie, mergînd pînă-ntr-acolo încît îşi cumpăra din vreme în vreme reviste de modă pline de la un cap la altul numai cu mirese şi rochii albe, mi le flutura pe la nas pentru a-mi demonstra că momentul acela e singura clipă populată cu prinţese şi feţi-frumoşi din viaţa unei femei şi că, odată ratat, poţi să-ţi iei adio de la happy-end-uri. O ascultam tolănită pe burtă, cu mîinile înfipte în maxilare, bîţîindu-mi capul dintr-o parte într-alta alene, atentă mai mult la mîinile ei butucănoase, dar foarte bine îngrijite, cu pieliţele tăiate impecabil, lăsîndu-i marginile unghiilor înfipte într-o culoare roz-sîngerie, cu pielea întinsă şi lucitoare, mirosind frumos a cremă Kaloderma, cu încheietura prea fină în comparaţie cu mărimea degetelor, îi urmăream gesturile puţin forţate, demonstrative şi încercam să mi-o imaginez dincolo de fereastră. Şi, spre marea mea nefericire, chiar reuşeam. Oraşul de munte îmi înfunda parcă mintea cu aerul lui rece, cu imaginile lui frumoase de-adevăratelea pe care le detestam profund pentru perfecţiunea lor molatică. De la nivelul patului, vedeam acoperişurile caselor căznindu-se să salte în cadrul ferestrei, obturată pe jumătate de claia de păr a lui Alex. Preocupată să-şi lăcuiască unghiile, cu genunchii aduşi la gură, cu tălpile sprijinite de marginea scaunului şi cu gura puţin întredeschisă, îşi mişca periodic corpul în sensul trasat de pensulă şi înapoi. Era mai mult o parodie. Îmi închipuiam că stau goală puşcă în pat, că-mi strecor mîna tiptil între picioarele ei semilipite şi că mi-o încălzesc hoţeşte, ca-ntr-un gest de cugetare adîncă, în timp ce o muscă zgribulită se plimbă de colo-colo pe pătura cu modele ţărăneşti. Alex îmi aruncă o privire scurtă şi se ridică brusc de pe scaun, îndreptîndu-se spre baie. Lasă uşa întredeschisă atît cît să-i pot vedea exact jumătate din corp, piciorul îndoit şi chiloţii atîrnîndu-i pe jos, agăţaţi de glezne, pliurile tricoului adunat în jurul mijlocului şi mîna sprijinindu-se de marginea veceului. Observ cu un mic dezgust că stă cu tălpile goale pe gresia soioasă a băii şi îmi spun să fiu vigilentă în cazul în care ar dori să urce-n pat. Aud zgomotul înfundat al apei care mătură urina din vas şi gîndul mi se comută, ca la o comandă tainică, spre petrecerile copilăriei mele şi spre teribilul Brifcor care-mi îndulcea zilele sărbătoreşti, în ciuda gustului său de sirop de tuse. Alex iese din baie în fugă şi se aruncă dintr-un salt pe cearceaful cu nuanţe de gri-murdar, înainte ca eu să mai apuc să-i fac lecţia de igienă. Mă pufneşte un rîs prostesc, sacadat, care o întărîtă şi pe ea. Rîdem în hohote, cu sughiţuri şi suspinuri. Se-ntoarce dintr-o mişcare şurub în partea opusă şi-şi înfige picioarele reci pe spatele meu. Simt atunci ciudat cum closetul mi se revarsă lent pe spate şi mi se prelinge de-a lungul pielii, tocmai săpunită cu smacuri din cele mai fine. Plăcerea îmi furnică pielea. Şi nu e plăcerea despre care citesc în cărţi, ci una epidermică, poroasă, care mi se infiltrează prin ţesuturi şi prinde rădăcini. Ea nu se sinchiseşte prea mult de strîmbăturile insinuante şi-şi proţăpeşte mai bine tălpile pe spinarea mea deja curbată într-o crispare ipocrită. Ne ridicăm amîndouă, după multe ore de toropeală şi somn întrerupt, şi ne îmbrăcăm la repezeală cu ceva comod: jeanşi, pulovere lălîi, pantofi groşi şi pălării-clopot pe cap. Ieşind din cameră, simt deodată că sîntem iarăşi surori, nedespărţite, îmi piere brusc frica de viitor, ca şi cînd aşa ceva nici nu ar exista. Şi, într-adevăr, pentru noi nu există. Nu exista pe atunci nici gelozie, nici supărare, nici invidie, lăcomie, poftă păcătoasă, nu era decît o vagă oboseală.
- Oooooh, ce mă mai dor picioarele! Tu mai poţi?
- Ştiu şi eu..., şi deodată mă trezeam smiorcăindu-mă, cred că aş avea poftă să mănînc ceva, un covrig, o chestie, în fine, măcar să ne aşezăm undeva.

Şi apoi, ambalîndu-mă mai tare:
- M-am săturat să merg aşa, în neştire, să ne futem vremea cu prostii din astea, aş vrea să putem sta, naibii, într-un loc mai decent, să le mai dăm o pauză nenorocitelor de picioare...
- De ce n-oi putea să fii mulţumită? Mereu eşti în gardă. Ce s-a mai întîmplat acum?

Am luat-o pe Alex de mînă şi am zbughit-o direct prin ploaie, prin băltoacele care ne ieşeau înainte, ca-ntr-o cursă cu obstacole, şi nu ne-am oprit pînă ce nu am ajuns la intrarea într-o cramă. Am coborît cîteva trepte, precipitate şi nervoase, şi am nimerit în mijlocul unei încăperi slab luminate, în care trei oameni, singurii consumatori, stăteau spînzuraţi de trei pahare goale. După ce ne-au studiat pe-ndelete, şi-au continuat discuţia de parcă nici nu am fi fost acolo. Ne-am scuturat hainele de ploaie, ne-am dezbrăcat impermeabilele şi puloverele, am rămas în tricouri şi am început să ne studiem una alteia mîinile subţiri, cu urme de bronz din vara care tocmai trecuse. Am comandat vin fiert şi ne-am scos pe masă provizia de covrigi cu susan pe care i-am devorat în cîteva clipe, înainte ca stacanele cu băutură să fie depuse cu reverenţă pe masa noastră. Chelneriţa era o femeie între două vîrste, destul de grasă, cu o figură congestionată pe care trona un aer amabil, ardelenesc. Primele căni le-am dat pe gît dintr-o suflare. Restul a mers uşor, fără zi şi fără noapte, fără ore de culcare sau de ajuns acasă, fără program sau gînduri grijulii. Îmi întinsesem picioarele pe scaunul din faţă, îmi lăsasem braţele moi spînzurate de spătar ca două sforicele abia dezlegate, mîna lui Alex mi se plimba pe glezne, pe sub pantaloni, iar din vîrful degetelor ei primeam mici semnale amoroase, pe care le receptam de-a dreptul în stomac şi de-a lungul pulpelor, ca şi cînd cuvintele i s-ar fi scurs prin corpul meu, formînd acolo o colonie vie. Îmi simţeam creierul scos în întregime din circuit şi pironeam astfel grinzi din tavan, scaune puse strîmb, colţul îndoit al unui covor, puloverul meu trîntit alandala pe un taburet din apropiere, chelneriţa răsturnată într-un scaun, ascultînd atent ce-i spunea barmanul, probabil o chestiune administrativă, la care ea replica mai tot timpul printr-un:
- Haaaai, nu mă-nnebuni!
- Ce spui, dragă!
sau
- Hmmmm, ca să vezi şi să nu crezi!

Dincolo de zgomotul celorlalţi, mai scoteam şi noi cîteva sunete articulate care sfîrşeau uneori în discuţii interminabile, deşi plăcerea supremă rămînea tot tăcerea noastră, care mirosea a vin fiert cu scorţişoară. Alex, în tricoul ei dungat, aşa cum mi-a rămas în minte, scotea rotocoale de fum şi, uneori, mai intra în vorbă cu chelneriţa mămoasă, cu care schimba cele mai stupide replici din cîte mi-au fost date să aud.
- Da' văd că fumaţi mult!
- Aş, pe naiba, mă cam prostesc (de ce oare simţea nevoia să pună îndulcitorul "cam"?), dar adevărul e că, fără ţigară şi licoare, viaţa nu are nici un chichirez. Ştiţi, venim tocmai de la Bucureşti ca să stăm două-trei zile aici, să ne distrăm şi apoi să ne luăm tălpăşiţa înapoi, de unde-am venit. Nu prea ne omorîm cu vorbitul, ni se pare pierdere de vreme, înţelegeţi, nu?

Chelneriţa clătina din cap, în semn afirmativ, şi apoi se îndepărta gînditoare. Într-un sfîrşit, ne hotăram să plecăm şi fie ne mutam în alt loc, fie hoinăream prin oraş, asta dacă ploaia se mai domolea şi puteam să colindăm străduţele întortocheate. Pe o vreme cumsecade, făceam poze, o droaie de poze care, mai din nimereală, mai din pricepere, ne ieşeau în spiritul dispoziţiilor noastre: trecătoare, fluctuante, hachiţoase.
- Ce poate fi mai grozav acum decît un sendviş cald şi o cană de ceai cu rom? Hmmmm, simt mirosul cum mi se strecoară pe nări şi-mi cade ca un bolovan în stomac.

Eu trăiam însă fără hrană, cu gîndul mai mult la bunătăţurile care mă vor aştepta acasă şi, salivînd de pe-atunci, îmi sugestionam organismul să reziste ispitei mîncărurilor, să nu se lase înduplecat de rugăminţile stăruitoare şi plîngăcioase ale monstruleţilor care mi se tot smiorcăiau în clipele de linişte. Cîteodată ne despărţeam în mijloc de drum, ea îndreptîndu-se spre mesele copioase la care visa cu voce tare, eu hoinărind mai departe fără ţintă, vagabondînd cu ochii semiînchişi prin oraşul semipustiu. Nu mă simţeam deloc singură, fiindcă ştiam că acasă (casa noastră de împrumut) mă aştepta Alex, cu faţa lipită de fereastră, turtindu-şi nasul de geamul murdar, cu o mutră bosumflată de plictis şi prea multă mîncare. Îi cunoşteam secretul, probabil mai bine decît îl ştia ea însăşi, care se chinuia ridicol de insistent să-mi demonstreze că organismul n-o trădează şi că, împreună, convieţuiesc în virtutea unor înţelegeri şi nevoi comune. Numai că eu auzeam destul de clar sunetul horcăit, pe care încerca în zadar să-l înăbuşe, al vărsăturilor de după fiecare masă "copioasă", cum singură îi spunea, amăgindu-se. O auzeam încercînd să-şi elimine toate impurităţile care i-ar fi putut agresa corpul deschis pe dinăuntru ca o floare carnivoră, se curăţa cu atîta grijă, încît, cînd ieşea din baie, nu vedeam decît un chip luminos, cu ochii puţin înlăcrimaţi de efort, însă, altfel, cu o aură de seninătate pe care pînă şi un sfînt i-ar fi invidiat-o.
- M-ai auzit cum am cîntat? Cînd eram acasă, de ruşine, ca să acopăr sunetul de pipi care cădea zgomotos în vas, scoteam nişte sunete din astea de-ncepea frate-meu să fredoneze de cealaltă parte a uşii. Îţi imaginezi ce concert?

O priveam cu spaimă. Îmi era teamă ca-ntr-o bună zi să n-o pierd pe gaura aceea împuţită a veceului, să nu cumva să alunece în împărăţia fără de sfîrşit a miasmelor şi ordurilor. Ştiam însă că despărţirea noastră nu va avea nimic dramatic, fiindcă nici noi nu trăiam astfel, ci aveam aerul bezmetic al unor fete care ştiu că îşi petrec viaţa într-un ritm scadent şi, de aceea, profită cu înverşunare de timpul rămas. Despărţirea noastră va semăna, mai ştiam de pe-atunci, cu orele de somn ale după-amiezilor din copilărie: dormi profund, visezi, te zvîrcoleşti de cîteva ori şi, cînd te trezeşti, constaţi că lucrurile au rămas la fel în lipsa ta; poate doar puţin mai multă ordine, dar, în rest, eşti aceeaşi grămăjoară de carne ambulantă.

Programul era destul de încărcat. Aveam cursuri de dimineaţă pînă seara, cu "ferestre", cum se spunea în limbaj profesoral, pe care oricum nu le petreceam decît prin cafenele, unde stăteam la discuţii, împreună cu diverşi prieteni mai mult sau mai puţin întîmplători. Iubirile platonice se desfăşurau ca pe bandă rulantă, sub formă de puncte mişcătoare apărute la orizont. Pentru cei mai mulţi, eram două bune prietene care nu-şi găsesc locul pe lumea asta şi nu fac altceva în afară de faptul că stau şi "croşetează". Numai cîţiva credeau că ştiu adevărul despre noi. Dar noi eram singurele care cunoşteam adevărul adevărat, că habar n-aveam, de fapt, ce ni se întîmplă, dar că ni se întîmpla ceva destul de frumos. Timpul cursurilor curgea obositor. Scriam mult, pagini interminabile pe care aliniam cuvinte străine, ca-ntr-un şirag de mărgele de sticlă, cum întîlneam în bazarurile de pe litoral, întindeam ca pe nişte rufe la uscat propoziţii opace, fără mesaj pentru mintea mea înfăşurată într-o placentă autoprotectoare. Stăteam una lîngă alta în băncile de lemn, aplecate peste foaia de hîrtie, şuşotind din vreme-n vreme despre fleacuri şi aşteptînd cu nerăbdare să evadăm din încăperea prăfuită, să ieşim la aer. În pauze, o luam la picior pe culoarele facultăţii, urcam şi coboram scări pînă la extenuare, pînă cînd ne linişteam şi ne lăsam pe trepte ori ne ascundeam la capătul vreunui culoar cufundat în întuneric. Ne bîrfeam colegii, ne povesteam vise pe care le psihanalizam după ureche, ne mîncam sendvişurile, beam cafea în pahare de plastic, răsfoiam cărţile abia cumpărate, ne uitam pe fereastră, apoi una la alta, mă uitam la cum se îmbrăcase Alex în ziua respectivă, dacă îşi potrivise pantalonii cu bluza şi aşa mai departe. Pauzele mai mari dintre cursuri le petreceam într-o cafenea din imediata apropiere a facultăţii, pe care o găsisem întîmplător în desele noastre hoinăreli. Încăperea mare, sub formă de L, cu scaunele şi mesele de plastic, avea un aer ponosit, cu figurile ciudate care-o populau, cu jucătorii de bridge cufundaţi în cărţile lor, acesta era locul unde aveam să ne pierdem mai bine de jumătate din timpul studenţiei. Aici Alex s-a îndrăgostit şi mi-a mărturisit trădarea, aici am întîlnit şi eu un biet artist care mi-a făcut zile amare un an întreg, după care a dispărut fără urmă, într-un orăşel de la mare, unde aerul sărat, îmi spunea el, îi va cicatriza rănile. Dar, pînă să plece, multe s-au mai întîmplat.

Artistul meu stătea în cămăruţa unei case vechi de pe lîngă Foişorul de Foc, într-o mizerie nemaivăzută, pe unde se mai puteau desluşi destul de greu urme de civilizaţie. Întruchiparea desăvîrşită a formei fără fond era trupetele de cartier care se trezeşte brusc într-o lume mofturoasă. Întîlnirea noastră nu a fost însă deloc întîmplătoare. Într-o seară, cum stăteam cu Alex în cămăroiul ei din mansardă, înfofolite în plapumă pînă la nas şi trăgînd cu urechea la zgomotele de pe acoperiş, auzim brusc un ciocănit în uşă... ca şi cînd persoana de dincolo crescuse din cimentul culoarului ori se furişase tiptil, ca un animal de pradă, iar acum îşi momea victima înainte de a-i sări la beregată. M-am ridicat din pat şi i-am deschis. Ne cunoşteam din vedere numai, ceea ce nu ne-a împiedicat însă să stăm o noapte întreagă la taclale, să vorbim despre cunoscuţi (şi din ăştia aveam, slavă domnului, o grămadă), să bem din brandy-ul adus de el, să adormim toţi trei ca nişte prunci şi să ne trezim a doua zi de dimineaţă jenate, străine şi pline de regrete, noi, iar el, fericit şi gata să o ia de la capăt. Deşi seara următoare, după ce Alex mă ameninţase că se sinucide dacă o părăsesc, i-am jurat solemn că artistul ăla cu nume ridicol nu însemna nimic pentru mine, peste numai cîteva zile m-am pomenit iarăşi cu Renato la uşă. Alex plecase pentru o vreme din oraş. După alte discuţii udate cu brandy, Renato mi-a prins mîinile, strîngîndu-mi-le cu putere, şi mi-a declarat limpede că mă doreşte cum nu mai dorise în viaţa lui o femeie. Şi, mai din plictis, mai din curiozitate, m-am culcat cu artistul ridicol şi am ţinut-o tot aşa un an de zile. Alex nu s-a sinucis, dar a omorît totuşi un pui de pisică în seara în care, întorcîndu-se, m-a găsit bine-mersi cu Renato în aşternuturi. A scos un geamăt scurt, a ieşit vijelios din cameră şi am mai apucat să văd pe fereastra care dădea spre stradă un ghemotoc roşcat plutindu-mi prin faţa ochilor, într-un ultim zbor de rămas-bun. Dacă nu m-ar fi cuprins disperarea pe loc, aş fi rîs cu o poftă nebună - arătarea aia mică fluturîndu-şi blăniţa şi mutrele noastre împietrite de uimire. S-a întors în cameră, s-a aşezat pe scaun şi i-a zîmbit artistului, stăpînindu-se. Apoi i-a spus pe un ton egal:
- Maestre, afară, jos, pe trotuarul acesta plin de urmele tălpilor noastre nepăsătoare, zace un biet pisoi flămînd şi jigărit. Spală-l, hrăneşte-l şi apoi adu-ni-l gata pentru o viaţă nouă.

La scurt timp, Alex s-a îndrăgostit nebuneşte de un student teolog şi mi-a dat de înţeles că pot pleca liniştită cu artistul meu. Aşa am şi făcut. Începînd cu acele zile, am inaugurat perioada "camerei împuţite", cum singură am numit-o. Mă împărţeam între facultate şi casă, între notiţele de curs şi după-amiezile de sex în care ne călăream pînă la dezgust, pînă simţeam că încep să mi se ia sute de piei şi rămîn doar un pumn de gînduri zdrenţăroase. Dădeam pătura la o parte şi săream direct în baie, unde rămîneam ore întregi bălăcindu-mă în cadă, meditînd asupra îmbinării plăcuţelor de faianţă, cu ochii lipiţi de modelul anost şi cu degetele de la picioare pipăind fundul căzii, pe care credeam că voi găsi în aşteptare peştişorul de aur. Atunci mi-am adus aminte de o poveste pe care o citisem pe la şase ani, despre o fetiţă care, ca orice curioasă, pleacă de acasă, se rătăceşte în lume şi nu mai găseşte niciodată drumul de întoarcere. Nu mai ştiam cine o scrisese, nici cum se numea sau ce desen avea coperta cărţii. Tot ce ţineam minte era că povestea mă urmărise ani întregi ca o mică fantomă, producîndu-mi multă amărăciune şi melancolie. Fir-ar să fie, mult am mai plîns cînd am citit-o, şi încă şi mai mult cînd mi-am adus aminte de ea. Boceam sub duş de mama focului, combinînd secreţia alcalină a ochilor mei cu firişoarele de apă ce mi se prelingeau pe faţă, grăbite să ia drumul tunelului întunecos care mi se căsca sub picioare. După-amiezilor le urmau serile scăldate în fumăraia şi mirosurile puturoase ale barurilor de pe Lipscani. Pe Renato îl găseam deja instalat la o masă, sporovăind cu prietenii lui, majoritatea exersînd cu strălucire fel şi fel de meserii fictive, cu ifose de mari cunoscători într-ale vieţii şi-ale dragostei. Mă priveau cu profund dispreţ, în semn că le răpisem conducătorul de trupă şi că puneam în primejdie astfel unitatea ei, însă atitudinea lor nu aveau nimic evident, care să mă facă să găsesc un pretext destul de solid pentru a-mi lua tălpăşiţa pour toujours. Mă amestecam printre ei în tăcere, la început mai timid, ca mai apoi să mă confund pînă la ultimul căscat de plictis cu inamicii aceia ai mei beţivani, mă sprijineam de umerele lor molicioase cînd trebuia să schimbăm crîşma, făceam poştă aceeaşi sticlă şi eram, pe scurt, regina balului. În grup, fetele veneau şi plecau, numai Renato rămînea veşnicul îndrăgostit de mine. Într-o seară, pe cînd ne consumam povestea de amor, ne apăru ca din senin în raza privirii o tipă planturoasă, înaltă, cu o figură impertinentă şi rîs strident, vorbăreaţă şi cu gesturi largi, de operă. A fost de ajuns să mă duc pentru cîteva minute la toaletă, că Renato şi tăbărîse pe fată cu întrebări şi propuneri mai mult sau mai puţin directe, în timp ce nici ea nu-şi pierdea timpul cu mărunţişuri, băgîndu-şi mîna pîn' la cot sub masă, în nădragii lui. I-am zîmbit dulceag bietului meu artist, i-am făcut chiar cu ochiul şi am şters-o direct în cămăruţa infectă, unde pentru prima oară m-am cocoţat în pat, am luat o carte în mînă la întîmplare şi am început să sorb cuvintele, să le înghit pofticios cu tot cu coajă. Dacă m-ar întreba cineva acum de ce m-am despărţit de artist, i-aş răspunde sec că nu ştiu.

Îmi aduc aminte de primul sărut al lui Alex, rezemată de pervazul ferestrei de la ultimul etaj al facultăţii, cu buzele lipite de buzele mele, aflate de cealaltă parte a geamului, în timp ce încercam să-i demonstrez, cocoţată pe tabla alunecoasă a acoperişului, că şi fetele pot zbura. Povestea noastră a crescut firesc, cu atingeri întîrziate, cu schimb încrucişat de haine, procedeu prin care căldura şi mirosul corpului uneia treceau în stăpînirea celeilalte, cu singurătăţuri împărţite în două şi cu plăpumi aidoma, cu nopţi în care ameţeala alcoolului ne împingea pe culoarele ovale ale clădirii, bîjbîind aiurea şi lovindu-ne una de alta. Obosite, ne opream în două puncte ale cercului ca să constatăm că stăteam, de fapt, în unul şi-acelaşi. Nu, între noi nu erau sex sau fantezii terminate în masturbare şi orgasm, pentru că firele ce ne legau nu duceau decît spre săruturile inocente şi spre spaima de trupuri răsfirate pe cearceaf şi spre oribila lumină a dimineţii. Dar erau mirosuri de vin fiert cu scorţişoară, ceai cu lămîie, parfum de mosc, bomboane cu nucă de cocos, prăjituri glazurate, zorzoane peste zorzoane, teancuri de cărţi, vorbe-n vînt, haine aruncate care-ncotro, nopţi albe, agitaţie, nelinişte, linişte, tăcere, somn, vis, uitare, acum, cînd Alex e departe de toate astea, în micul ei orăşel, cu secretul fericirii pus bine, în şifonier, printre puloverele de mohair. Apoi a mai fost şi teologul care i-a zdrobit inima, după care am alergat după-amiezi întregi cu sufletul la gură, numai să i-l aduc înapoi, aşa cum stupid îi promisesem într-o seară, cînd hainele amorezului ei dispăruseră din şifonier ca prin farmec, lăsînd în urmă-i doar o şosetă desperecheată. L-am vînat pe străzi, l-am condus de nenumărate ori acasă, într-un subsol unde poposeau atîtea feţe necunoscute, că nu le mai ţineam şirul, îi cunoşteam programul pe dinafară, orele de trezire, de masă şi de tăvăleală, îi clasificam iubitele după înălţime, coafură, stil, vîrstă şi culoare, mă uitam la el cu teamă şi cu admiraţie, pînă într-o zi, cînd s-a întors brusc din drum şi a alergat după mine în timp ce mă furişam într-un gang, în speranţa că nu mă va vedea. Mi-a relatat pe scurt viaţa lui, chiar în intrîndul acela întunecos şi umed: mi-a spus care era preţul unei partide de sex, care era regula de aur (niciodată de două ori), m-a asigurat că doctorii sînt prietenii lui cei mai buni, că nu se atinsese niciodată de iubita mea, chiar aşa mi-a spus, că ştia, da, da, ştia...

Parc, primăvară, după-amiază caldă, cer senin, alei pietruite, copii alergînd, zigzag, femei singure, bănci proaspăt vopsite, pantofi prăfuiţi, transpiraţie, vagă oboseală, cîini în călduri, iubiţi încolăciţi, zăpadă topită, pisici moarte, lumină galbenă, bună ziua, un firişor de salivă, dale asimetrice, vaporaşe, mirosuri acre, ciocolată Snickers, cutii de Fanta şi de Coca-Cola, cutii de gunoi, îngheţată la cornet, bărbaţi, costume uşoare, semne discrete, un fluierat, chitări, cliclacul aparatelor foto, cărucioare, camere video, smiorcăieli, discuţii, gesticulaţie, masturbaţie, călărie, căluţi de lemn, maşinuţe, sex oral, Hugh Grant, raţiune, simţire, răbdare şi tutun, Marlboro Country, mari scriitori români, muzeul Eminescu, pături, caşcaval, cîrnăciori prăjiţi, hotdog, înainte, Mţii Stîncoşi, cowboy, 1955, viaţa, aventura, nu contează imaginea, ba contează imaginea, eşti frumoasă, eşti o floare, eşti un crin, eşti parfumul... Aimez-moi, iubire, trepte, căzături, biciclete, mai departe, roşu, amintiri, blitz-uri, mişcă-te, ură, dar poate că, la dreapta, copaci, frunze, gărgăriţe, fustiţe, fluturaşi, bărzăuni, şliţuri descheiate, omizi blegoase, trenuleţe, penisuri erecte, seară, tot înainte, malul lacului, bărci, găuri, înec, moarte, statui, capete căzute, mucuri de ţigară, chiloţi rupţi, vase de sînge, lame Gillette, luptă, bere Ursus, telefon public, pălăvrăgeală, tăcere, debarcader, poduri, vîrfuri de case, asta nu e o insulă, centru sportiv, observator, copii avortaţi, ambalaje, graffiti, ruine, timp, Swatch, şobolani, rîme, pescari, aer, chewing gum, minijupe, lăcomie, bulimie, vîsle, vome, inorogi, amintire, sunete sparte, roţi pe asfalt, mulţimi, pietriş, fete blonde, cuminţi, pulpe dezlipite, dumnezeu, călare pe-un nor, seducţie, parfum, circulaţie, menstruaţie, prietenie, iubire, stare civilă, inel pe deget, copii dolofani, mamă, nu sînt ceea ce par a fi...


doi
Renato şi bucătăria

Bucătăria noastră avea ceva din gustul prăjiturii cu cremă de lămîie pe care mama o făcea de îndată ce-mi exprimam despotic pofta de "ceva dulce": în încăpere, adulmecam un aer plăcut, reconfortant, pereţii aveau tencuiala căzută, mobilerul-colţar pe care îl călăream indiferentă la caznele mamei de a-l păstra curat lună se asorta cu chiuveta din faianţă albă şi cu plăcuţele discrete ce tapetau toţi pereţii, era, pe scurt, camera prin care treceam, unde nu zăboveam niciodată mai mult de cîteva minute sau, mai tîrziu, preţ de o şuetă, cu părinţii mei, la o cafea. Bucătăria îmi mai amintea de moş Crăciun şi de clipa în care am ştiut cu precizie că bătrînelul ăla închipuit chiar există, poate pentru simplul motiv că eu însămi îl zărisem pe geamul care dădea spre fundul curţii, călare pe tomberoanele de gunoi. M-am uitat atunci pentru prima oară cu compasiune la oamenii din faţa mea, care îşi spuneau pe deasupra "în toată firea" şi care fumau pipă şi ţigarete. Credeam că fumul gros de tutun îi împiedică să vadă ceea ce eu reuşeam să percep cu atîta claritate, din bucătăria cu miros de blat de tort abia scos din cuptor. Mama mă scărpina pe scăfîrlie şi-şi vedea în continuare de treabă, prefăcîndu-se că mă ascultă. Of, mamă, crezi că nu ştiam de pe vremea aceea că nu era decît un joc, că ajungea să ţîrîie un pic telefonul şi mă lăsai baltă cu vedeniile mele cu tot? Că jocul cu nasturii, cu mica mea bucătărie improvizată, cu crăticioare şi oale din cutii de chibrituri, cu păpuşi pe care le găuream la gură ca să le pot îndopa mai bine, cu scăunelul mic din lemn pe care trona ţanţoş globul lumii, cu cartea jerpelită pe care o purtam după mine prin camerele întunecoase, dar în special la bucătărie, încăperea cea mai adultă - că toate astea nu erau decît un fel de a-mi spune cam aşa arată viaţa privită de la înălţime? Ei bine, eu ştiam şi tocmai de aceea mă furişam în serile de iarnă din dormitor, rătăcind prin apartamentul nostru labirintic şi speriindu-mă pînă şi de propria-mi umbră. Cineva ar putea spune că orice copil se sperie de întuneric şi vede fantome peste tot. Nu ştiu, s-ar putea să aibă dreptate, deşi, dacă stau bine să mă gîndesc, ochiul care mă privea din tavan şi liniile luminoase care mă ţintuiau de pat şi omul-arc care dormea sub mine şi lemnul vorbitor de la căpătîi şi glasvandul viu al uşii erau cît se poate de reale. Singura cameră prietenoasă rămînea bucătăria, unde mama prăjea chifteluţe, făcea mîncare de spanac, tăvălea găluştele cu prune prin pesmet, prepara peşte înăbuşit în vin, de mă ameţeam numai cu mirosurile, storcea morcovii, dîndu-mi să beau cumplitul suc portocaliu cu ajutorul căruia mi se promisese că aveam să văd cu ochiul liber pînă hăt, pe Marte, pe scurt, bucătăria era locul pe care-l vizitam de cel puţin trei ori pe zi. Un exemplu nevinovat e că pînă şi despre tava cu bunătăţuri de fiecare dimineaţă, care mă aştepta pe birou după ce mă întorceam de la baie, ştiam că venea de acolo şi acolo urma să se şi întoarcă, ceea ce îmi dădea un vag sentiment de înstrăinare şi tristeţe geloasă. Aceeaşi tăviţă pe care, ani buni mai tîrziu, aveam să-i duc lui Renato nu mai puţin de cinci căni de ceai, într-o după-amiază mizerabilă de primăvară. Şi Renato, în bucătăria mea, avea aerul unui motan jigărit şi flămînd care tînjeşte după mîţa dichisită a vecinului.

Mama credea pe vremea aceea că voi deveni, fără discuţie, o persoană extrem de importantă şi nu ştiu cum făcea, dar reuşea să-mi transmită fidel credinţa ei, astfel că nu intrasem bine în liceu şi deja eram sigură nu numai că pot mişca vapoare din loc dacă mă concentram cu atenţie, dar şi că Dumnezeu îmi vorbeşte prin intermediul vocilor din pereţi. Mai credeam că înăuntrul meu sălăşluiesc zece pisici sălbatice care erau, într-o dimensiune paralelă celei în care-mi duceam eu anost existenţa, zeiţe păgîne. Toate astea îmi dormeau undeva în minte şi, mai tîrziu, nu am mai văzut rostul de a le mai trezi fie doar şi pentru cîteva minute, atît cît m-aş fi amuzat pe seama lor, amintindu-mi-le.

My Sweetest Box

Tot mama era cea care mă punea să dorm în fiecare după-amiază, fie că era vacanţă, fie şcoală, fie vară, fie iarnă sau orice alt anotimp de trecere, eram supusă aceleiaşi cazne zilnice cu precizia unui ceas elveţian. Mereu grijulie, atentă la tot ce mişca în casă şi în preajma noastră, mama avea păreri de nezdruncinat şi vai de capul celor care ar fi îndrăzit să o contrazică, încercînd să-i demonteze eşafodajul gîndirii sale "sănătoase", precum singură şi-o aprecia cu modestie.

Liniile albicioase, subţiri îmi jucau prin faţa ochilor, apropiindu-se, dansînd deasupra mea, înfăşurate în vălătuci gri, brăzdaţi din cînd în cînd de irizări aurii. Dacă închideam brusc ochii, şerpişorii albi îşi continuau dansul, prelungindu-se pînă în nervurile gîndurilor mele amorţite, impregnîndu-mă cu o bună dispoziţie molipsitoare. Îi vedeam de astă dată semnalizînd şi metamorfozîndu-şi culoarea din roşu aprins în violet şi albastru indigo, alunecînd molatic din hainele lor cenuşii direct în stomac, dîndu-mi o stranie senzaţie de excitare, deşi la vremea respectivă nu înţelegeam prea bine sensul real al acestui cuvînt. Mă gîndesc totuşi că trebuie să fi intuit eu ceva din moment ce în locul şerpişorilor alburii se iveau pe nesimţite figurile înţepate şi provocatoare ale Roxanei, Ancăi sau Simonei, colegele mele de clasă de care mă lega o atracţie aproape sadică. Dar tipele astea nu zăboveau prea mult timp în aşternuturile mele curate. Toropeala în care mă prăvăleam transforma şerpişorii în mase gelatinoase, aidoma unor jeleuri de zmeură sau căpşune ornate cu moţuri de frişcă pe care se prelingeau lenevoase dîre de sirop gros. Odată ajunsă în miezul somnului, nu mai pridideam să mă înfrupt ca un căpcăun din bunătăţuri, să mă zvîrcolesc printre aromele de îngheţate, prăjituri, torturi şi citronade, printre care se mai strecura fără explicaţie şi un vag miros de tutun de pipă, ca o dorinţă dosită prin rafturile conştiinţei mele aflate în curs de fermentaţie. Şi mirosul se transforma într-un firicel de fum care colinda şi-mi cotrobăia prin cele mai ascunse cotloane, ca mai apoi să se întoarcă treptat la şerpişorii alburii ce-mi perforau pereţii etanşi. După somnul de după-amiază, a urmat romanul (Pardaillan şi Fausta, Cei trei muschetari, Tess d'Urberville, Jennie Gerhardt, Pe aripile vîntului, Forsyte Saga, Nora, Roşu şi Negru...) - posesiv, mîncător de timp, amant şi prieten, cu care-am făcut casă bună timp de aproape cinci ani, nelipsit de pe măsuţa de la capul patului. Ne închideam amîndoi în dormitor, iar el îmi vorbea cîte-n lună şi-n stele. Dar mai cu seamă m-a ajutat să-mi fac prietene, femei de o frumuseţe năucitoare de care, în scurt timp, m-am îndrăgostit nebuneşte. Începusem să îmbrac pantaloni bărbăteşti, îmi tăiasem părul foarte scurt, unghiile retezate din carne, purtam pe încheietura subţire ca o aşchie un ditamai ceasul, găsit prin sertarele bunicii, îmi mai pusesem şi o eşarfă la gît pentru a fi cît mai dandy cu putinţă (nu mai ştiu de unde furasem chestia cu cochetăria masculină, dar nu mă gîndeam niciodată la mine cît timp mă găteam, ci o făceam mai mereu pentru iubitele mele imaginare) şi reuşisem într-un sfîrşit să-mi creez o imagine de mare cuceritor şi totodată să-mi atrag antipatia tuturor colegilor mei, fie ei fete sau băieţi. Următoarea perioadă a venit firesc, cu un amănunt care ţinea deja de recuzita dandystică: ţigara. După-amiaza, plutind în norişori albaştri, de ţigaretă. Baudelairiană, ar spune unii mai citiţi, tipic adolescentină, ar fi spus tatăl meu dacă ar fi aflat pe atunci ce făceam. Îmi astupasem ferestrele cu draperii negre, lungi (dintr-un material pe care-l găsisem uitat într-un ungher al debaralei) şi stăteam nemişcată ore întregi, ghemuită turceşte pe covor şi pufăind ţigară după ţigară. Îmi închipuiam că nu peste multă vreme voi putea pune stăpînire absolută peste corpul meu rebel şi că nu va mai fi nevoie să mănînc, să beau sau să mă duc la toaletă. Dar, pe măsură ce trecea timpul, băieţoiul cu pantaloni şi sacou de velours se metamorfoza într-o domnişorică îndrăzneaţă, fumătoare şi depresivă, îndrăgostită de tot felul de lucruri, care mai de care mai bizare şi mai neînsufleţite, de la bricheta roşie brăzdată de dungi metalice pînă la jurnalul voiajor uitat în cele din urmă în tren, pe drumul spre munte. Ultima însemnare din acest caiet era rezultatul unei stări euforice, de novice călătoare. Mă îndreptam spre un cătun din apropierea Buzăului, unde se afla pe atunci Mădălina, cea mai bună prietenă din toate timpurile, o adolescentă nici frumoasă, nici urîtă, cu nişte imenşi ochi culoarea liz-taylor, cu un profil colţuros, cu mîini fine şi degete lungi, prietena mea Mădălina era cea mai şireată dintre şirete şi pe deasupra şi foarte pisicoasă, sugerînd perfid, pentru necunoscători, inocenţa. Mă aştepta în gară cu tatăl ei, un individ nesuferit din cauza staturii sale scunde şi a inelului de pe mîna dreaptă care-mi dărîma toată teoria cu privire la perfecţiunea microcosmosului în care vesel trăia Mădălina. De la gară, am mai mers preţ de încă trei sferturi de oră cu maşina, un Trabant bleu, pînă am ajuns în satul cu doar douăsprezece familii unde locuia bunica prietenei mele. Într-o curte enormă, stăteau rînduite trei case albe, plus un mic pavilion făcut din lemn, paie şi cărămidă, sub care se aflau cuptorul, o masă şi nişte scaune debile. Am stat acolo aproape o lună de zile, fără să facem altceva decît să mîncăm, să dormim, să fumăm seara ţigări mentolate şi să chemăm spiritele strămoşilor ei pentru a le întreba dacă vom fi fericite în dragoste. Într-o noapte însă Mădălina mi-a spus pe un ton subţire că mă iubeşte şi că era convinsă că nu ne vom despărţi niciodată. Dormeam singure în casa din fundul curţii, avînd libertatea deplină să desferecăm toate închipuirile care ne frămîntaseră mintea pînă în acea clipă: ne dădeam în cărţi, în bobi de fasole, făceam un soi de spiritism diletant cu beţigaşe de chibrit pe care le aruncam aprinse într-un pahar cu apă, aşteptînd cu sufletul la gură să vedem pe cine vor alege duhurile pentru o scurtă tacla, ne ghiceam în ceştile de cafea lăsate "la scurs" de dimineaţă, pe fundul cărora zaţul gros formase deja chipuri de monştri, capete de cîini, cotoroanţe şi inimioare străpunse, povesteam întîmplări stranii care se petrecuseră în copilăria adîncă... La sfîrşitul unei astfel de nopţi, cu cearcănele ca nişte coroniţe în jurul ochilor, Mădălina mi-a declarat iubire veşnică.

Iubeam şi eu, ca orice fată de cincisprezece ani, un băiat blond spălăcit care trecea drept frumuseţea liceului. Numai că imaginea lui abia de mi-a mai rămas schiţată pe undeva prin depozitul de amintiri, în timp ce figura răutăcioasă a Mădălinei, cea care mi-a promis într-o după-amiază de vară că nu mă va părăsi, îmi răsare-n gînd şi acum din vreme-n vreme. Nu mai ţin minte cînd m-a abandonat angelicul meu amorez, dar ştiu precis pînă şi nuanţa de roşu care mi-a aprins privirea atunci cînd Mădălina mi-a mărturisit că nu vrea să ne mai întîlnim, nu mi-a mai răspuns la telefoane şi, într-un trist final, m-a anunţat pe acelaşi ton sclifosit că ne vom mai vedea pentru ultima oară ca să-mi dea lucrurile adunate la ea. După tot ce ne spuseserăm, după jurăminte de credinţă şi confesări pe ton scăzut, Mădălina îmi arunca valiza în nas, dîndu-mă afară din viaţa ei veselă, cu părinţi indulgenţi şi apartament de bloc cu trei yale la uşă. Rămîneam singură, fără după-amiezi de odihnă, fum albastru de ţigară sau literatură-pansament. Însă durerea pricinuită de pierderea Mădălinei nu am putut s-o uit nici acum.

Pe Mădălina am mai întîlnit-o într-o seară cînd, pe un ger cumplit, stînd cu Alex şi încercînd să ne reacomodăm cu micile amănunte pe care le presupunea traiul împreună, am întrebat-o cîte grade credea că sînt afară. Nu voiam doar să ştiu ce ar fi mai potrivit să-mi pun pe mine înainte de a ieşi, ci mai ales să-i aud glasul sunînd familiar în cămăroiul nostru, însă ea... ei bine, ea nu dădea semne că ar fi vrut să mă ajute. Stătea sprijinită de perete, îmbrăcată într-un tricou negru cu trei floricele brodate pe piept şi-şi bălăngănea piciorul prin aer fără poftă. În cameră era o căldură insuportabilă, cu arome de cazan încins, şi numai gîndul de a ieşi în frigăraia de afară îmi dădea frisoane. Alex îşi concentrase însă toată atenţia în vîrful papucului dezlipit, părînd profund plictisită. Ştiam că mai tînjea după teolog, ceea ce mi-a accentuat iritarea, aducîndu-mi totodată în faţa ochilor imaginea blăniţei roşcate care fîlfîia încă prin dreptul geamului. Viaţa mi s-a părut îngrozitor de nedreaptă. Am ieşit cu grijă pe culoar, lăsînd uşa larg deschisă, spre disperarea lui Alex, care-mi ţipa în urmă de frig şi enervare. Culoarul îngust avea ferestruici ce dădeau direct pe acoperişul glazurat cu gheaţă, făcînd un fel de dreptunghi asimetric care forma curtea interioară. Mai era şi un mic donjon pe care nu-l distingeam decît imprecis, singura cale de acces la el fiind pe deasupra, traversînd tot acoperişul şi făcînd echilibristică mai apoi pe marginea jgheabului, acolo unde spaţiul era îngust de aproape un cot. Toate astea le-am descoperit abia după ce am ajuns în micul balcon, unde bătea un vînt năprasnic, de-mi îngheţaseră urechile şi mîinile şi capul... O mai auzeam destul de neclar pe Alex lamentîndu-se în spatele meu şi bocănind pe tabla care trosnea din toate mădularele, în timp ce eu realizam o coregrafie imprecisă pe jgheabul învelit într-o pojghiţă fină de gheaţă. După ce am sărit în balconaş, m-am uitat în urmă şi am văzut-o mergînd de-a buşilea, concentrată la fiecare centimetru parcurs. Era ca atunci cînd o auzeam vomitînd înăbuşit în baie; numai că, de data asta, îmi doream ascuns s-o văd plutind prin faţa mea, făcîndu-mi cu mîna în semn de adio. Îi ţipam necontenit:
- Cîte grade sînt afară? Spune, cîte grade sînt? Mie mi se pare cam frig!

În vreme ce ea se mai oprea locului, înţepenită de spaimă şi ger. O auzeam strigîndu-mă pe nume, repetînd ca o maimuţică aceleaşi sunete. Ghemuită în donjon, în aşteptarea ei, am adormit şi am văzut-o în vis pe Mădălina. Se făcea că era din nou cea mai bună prietenă a mea, că ne aflam într-un sat din apropierea Buzăului, că ne iubeam ca două adolescente şi am ţinut-o tot aşa pînă cînd m-am trezit cu un corp dureros de parcă aş fi fost un măr căzut din copac şi scofîlcit. Erau -20°C. Dar asta am aflat-o abia mai tîrziu, ascultînd Radio Romantic. Drumul spre balconaş a devenit pînă la urmă un adevărat ritual. Undeva, înăuntrul meu, am o stranie convingere: că înălţimea aceea şi groaza care ne dilata insuportabil timpul petrecut pe acoperiş şi jongleria noastră cu zboruri mortale ne-au salvat. Redeveniserăm pe neaşteptate cele care cu ani în urmă se întîlniseră pe culoarele reci ale facultăţii.

Prima zi de studentă a semănat oarecum cu perioada de preşcolărie, petrecută în cochilia trupului meu. Învăţasem de una singură, pe dinafară, toată Gramatica Academiei, iar seara, după ce îmi epuizam forţele în memorări stupide de exemple de anacolut sau elipsă, mă băgam mulţumită în aşernuturi şi îi citeam pe Cioran şi pe Eliade. Ultimul îmi ocupa aproape două rafturi de bibliotecă şi încă mi se părea puţin pe vremea aceea. Ascultam Doors şi Led Zeppelin şi Rolling Stones şi Bob Dylan, scriam poezii filosofice şi mă spălam pe cap în fiecare zi, obsedată de curăţenie şi de ordine. Purtam aceleaşi haine terne şi eram de o tristeţe iremediabilă. Cînd am intrat pe uşa facultăţii, credeam cu tărie că am deja acces la misterul universal şi la cunoaşterea absolută. Mai deunăzi, citindu-mi însemnările din perioada cu pricina, nu am reuşit să-mi reprim un sentiment de disconfort faţă de notiţele mele de cugetătoare. Însă, pe atunci, sinuciderea, moartea şi infinitul (despre care nu am încetat să vorbesc nici acum) mi se păreau a fi o joacă de copii răzgîiaţi. Asta pînă ca hainele mele mohorîte să se întîlnească din întîmplare cu nişte pantaloni de blugi galbeni cumpăraţi din Franţa şi un tricou de bumbac culoarea oului de raţă. S-au atras într-un mod misterios, aşa cum se întîmplă în orice mare iubire.

Printre colegele mai apropiate lui Alex se număra şi o individă, frumoasă altfel, cu un cap parcă pictat, cu sprîncenele curbate într-un semicerc aproape perfect, cu ochii albaştri daţi cu creion dermatograf negru de o mînă sigură, cu nasul cîrn şi gura botoasă, ai fi zis nemulţumită, dacă nu ai fi ştiut despre cine e vorba. Prietena lui Alex (căci în scurt timp avea, în orice caz, să-i devină) era de asemenea o persoană grasă şi îndesată, astfel că, dacă o vedeai aşezată, era fata de care te îndrăgosteai pe loc, iar cînd o surprindeai rostogolindu-se în timp ce mergea, ai fi zis că e sora ei geamănă şi mîncăcioasă. Şi, ca să închei, mai era şi extrem de bîrfitoare, ceea ce m-a făcut într-un tîrziu să-mi pierd cumpătul şi să-i declar în sinea mea ură eternă. Alex însă părea să nu observe nimic din toate astea, ba chiar participa pofticioasă la discuţiile duse în surdină şi acompaniate de priviri nestingherite care îşi încolţeau prada. Poate că supărarea mea nu ar fi fost încă atît de mare dacă nu aş fi picat eu însămi în storcătorul de defecte al prietenei grăsane. Nu-mi ierta faptul că sînt slăbănoagă, că stăteam mai toată ziua cu nasul în cărţi şi, pe lîngă toate celelalte cusururi găsite de ea, pe care ar fi, oricum, inutil să le înşir aici, mi-l mai descoperise şi pe acela de neiertat: că eram îndrăgostită timid de Alex.

Îi urmăream gesturile, rîsul, culoarea fardului din obraji, sticlirea ochilor, privirea razantă de cochetă şi, în gîndul meu, îi pipăiam deja pielea feţei, îi luam pe mîini pudra şi mă mîzgăleam cu ea, o sărutam înnodîndu-mi cu meşteşug limba de limba ei ascuţită şi clevetitoare, îi sorbeam saliva ca pe o Coca-Cola într-o zi de vară călduroasă, o pipăiam pe şolduri, pe coapsele împlinite, pe sînii cărnoşi, pe pulpe, îi simţeam deja sudoarea fricoasă strecurîndu-i-se pe picioare. Dar ea se hlizea ca o proastă cu grăsana şi-şi dădeau în continuare coate. Am recurs la toate tertipurile cunoscute pentru a-mi acorda o cît de mică atenţie, fie şi amicală, însă Alex se simţea protejată în compania prietenei, singură cu puhoiul de cuvinte care se prăvăleau, bombardîndu-i mintea cu fel de fel de prostioare şi răutăţi terapeutice, astfel că nu mai avea nevoie şi de mine. Cîteodată, perfid, cînd se nimerea să ne aşezăm una lîngă alta la curs, îşi băga nasul sub lobul urechii mele şi producea un sunet de plăcere, semn că aproba parfumul cu care mă dădusem. Prinzîndu-i slăbiciunea, începusem să achiziţionez parfumuri foarte sofisticate, în ton cu dispoziţiile sufleteşti, cu vremea de afară, cu culoarea îmbrăcăminţii mele şi cu mesajul pe care voiam să i-l transmit: dulcege ca o bucătărie scăldată în mirosuri de prăjitură cu blatul însiropat; înţepător-excitante ca o mînă care se plimbă printre picioarele femeii, producîndu-i hipertermie, ameţeli şi greţuri, gîdilîndu-i nările deschise în unghi ascuţit, făcînd-o să se gîndească nemărturisit la măscări; obosite, mirosuri de flori muribunde care, pe lîngă aroma lascivă, mai emană şi un iz de mortăciune, de stamină şi pistil supuse testului luminii şi al căldurii, flori care ţi se ofilesc la butonieră sau în glastră, cu apa neschimbată de săptămîni; parfumuri de dimineaţă, somnoroase şi cu urdori la ochi, ca aerul de afară în coliziune cu atmosfera stătută din camera de vise, care te urmăresc prin încăperi şi ţi se leagă de pijamale, de chiloţii curaţi abia scoşi din sertar, de ciorapii lycra şi chiar de sutienul dantelat pe care nu reuşeşti niciodată să ţi-l închei la spate (oricum vei renunţa în curînd la el); de mirosul ăsta nu scapi decît prin parfumul greţos de merişor al săpunurilor ieftine, puse de adolescente sfioase şi fără dare de mînă prin lenjeria intimă, iar înlocuitorul lui premerge fîs-fîsurile pretenţioase ale legitimelor sticluţe de culoarea uleiului sau a şampaniei răsuflate; acestea din urmă deveniseră centrul preocupărilor mele, de cînd descoperisem că Alex era mare degustătoare de parfumuricale. Ce cărţi, ce film, teatru sau cheltuieli inutile, cînd, în dulăpioarele mele, rafturi aşteptau încă goale să le garnisesc cu nume celebre: 8-eme jour, Samsara, Amarige, Rive Gauche, Face à Face, Cantate, Champagne, Shalimar, Pleasures şi cîte şi mai cîte. Totul a început însă într-o singură zi, spre sfîrşitul anului universitar. Stăteam în holul mare al facultăţii, pe băncuţa de piatră şi aşteptam rezultatele la examen. Oameni de tot felul se perindau dintr-o parte în alta, traversînd preocupaţi culoarul şi îndreptîndu-se spre sălile de curs. Alex s-a aşezat lîngă mine şi am început să discutăm fără noimă, despre profesori, materii de examen, şcoală etc., pînă cînd i-am simţit din nou nasul apropiindu-mi-se tiptil de gît şi inhalînd mirosul pielii îmbibate cu licoare. Venind pe neaşteptate, gestul ei m-a uimit, făcîndu-mă să dau înapoi. Ea însă a repetat mişcarea mai insistent şi m-a descusut:
- Auzi, cu ce parfum te-ai dat?
iar eu i-am răspuns Aimez-moi cu o voce stinsă, strîngînd din pumni ca să nu explodez. Mi-a atins uşor mîna cu vîrful degetului, mi-a pipăit unghia arătătorului, articulaţiile proeminente şi podul palmei, i-am microscopat striaţiile buzelor şi adînciturile porilor, ne-am adulmecat, am ştiut că nu peste mult timp ne vom mai căuta.

Peste nici patru luni de la incident, ne-am întîlnit într-adevăr. Eu aproape o uitasem, ocupată cu distracţii de vară şi schimbări radicale în atitudine. Începusem o etapă nouă, în care machiajul, bluzele cu decolteuri adînci, pantalonii strînşi pe coapse şi fustele lungi şi negre îmi fasonau existenţa. Alex, în schimb, adoptase o ţinută anostă, uneori chiar şleampătă, afişînd un dezinteres aproape enervant în ceea ce privea aspectul vestimentar. Cîtăva vreme am bănuit-o că pozează pentru a atrage atenţia asupra ei, căci era unul dintre lucrurile care, abia mai tîrziu aveam să descopăr, îi plăceau cu deosebire. Numai că neglijenţa aceea arborată impertinent mai avea şi o garnitură de tristeţe, împănată cu ochi roşii de plîns şi faţă palidă. Cu toate astea, Alex se făcuse încă şi mai mişto. Nici acum nu ştiu exact ce i s-a întîmplat, pentru că instinctul egoist îmi reprima orice încercare de a îndrepta ceea ce se dovedise a fi fost în folosul amîndurora. Observam de undeva din afară, pîndindu-i orice grimasă a feţei sau direcţionare a privirii, că se îndepărtase definitiv de prietena ei supraponderală, rămînînd la un moment dat singură cuc. O întîlneam adeseori la bibliotecă, prăvălită peste cărţoaiele vrăfuite pe suportul de lemn vopsit albastru, făcîndu-şi conştiincios fişe, notiţe, observaţii pe care mai tîrziu şi le-a aruncat fără umbră de regret direct de pe acoperiş, cînd stăteam amîndouă pe marginea tăbliei, cu picioarele spînzurate în gol şi cu foile de curs în braţe, prefăcîndu-ne a învăţa.
- Îmi pierd vremea de pomană - mi-a mărturisit într-o zi de mare plictis. Stăteam la aceeaşi masă, pregătindu-ne un seminar, cînd ei i-a venit ideea să mergem la un film, să le lăsăm dracului de cărţi, fiindcă ea se săturase. Vrei? - m-a întrebat pe un ton plîngăreţ.

Între timp însă, pasiunea pentru Alex îmi slăbise substanţial, pierdută probabil pe la festivaluri de jazz pe unde avusesem ocazia să întîlnesc lume bună, artişti, actori, fotografi şi să-mi etalez ifosele mele, abia zărite prin fumul ţigărilor de foi. I-am răspuns afirmativ, urmînd să ne întîlnim la o oră anume în faţa cinematografului Scala, numai că eu ştiam încă din clipa în care i-am promis cu seninătate voi fi acolo că minţeam cu neruşinare. Pur şi simplu, îmi era lene. Începusem să umblu cu un tip subţire şi extrem de snob. Susţinea că eram singura femeie adevărată din viaţa lui, ceea ce mi-a produs satisfacţie într-atît încît, preţ de cîteva luni, nu am părăsit apartamentul, vorbind despre creme, mărci de cămăşi, culori de stofe, preţuri de pantofi şi aşa mai departe. Semăna, abia acum îmi dau seama, cu o femeie delicată, pretenţioasă cu bărbaţii şi foarte îngrijită cu ţinuta ei, de aceea într-o seară, ca să ne amuzăm, am hotărît să facem schimb de haine. În seara aceea ne-am şi despărţit, plecînd unul cu hainele celuilalt.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer