Răcnetul tuşii Mariţica trezise vecinii. Afară era noapte încă şi, în liniştea care învelea satul adormit, zbierătul răguşit şi prelung părea venit din altă lume.
- Doamne, ce-o fi? sări din somn Frusina, dar nu îndrăzni să se mişte sub pled, doar şopti către bărbatu-său: Luciule, du-te-afară de vezi ce-i.
Luciu se sculă greu, oftând. Îi cam batea şi lui inima repezit, nu că i-ar fi fost chiar frică, dar parcă nici nu-i venea să iasă aşa, în noapte, să se trezească cine ştie cum, cu vreun topor in moalele capului.
- Parcă dinspre tuşa Mariţica să se fi auzit?
- Păi io ştiu? Da’ nu-i lucru curat! mormăi Luciu, încercând să-şi obişnuiască ochii cu întunericul, mergând prin odaie cu mâinile-nainte, bâjbâind să aprindă lumina.
- Da’ ce faci acolo? Aprinde lumina!
- Aprind, aprind...
- Pfuuu, tremur toată...Doamne fereşte, se ridică în capul oaselor Frusina şi se închină, nu de trei ori cum îi era obiceiul, ci de douăzeci, poate de treizeci de ori. Să nu fi păţit ceva tuşa Mariţica. Ă? Or fi călcat-o hoţii?
- Pă’ io ştiu?
Şi Luciu îşi aruncă ilicul în spinare şi apăsă clanţa uşii parcă şovăind, apoi ieşi.
Miuţa, care stătea în casa de peste drum de tuşa Mariţica, se trezi şi ea. Era singură cuc de mai bine de două săptămâni, Ilie era internat în spital, la oraş. Sări din pat bezmetică şi se repezi să aprindă becul de-afară, din faţa casei. Lumina, slabă şi gălbuie, răzbea totuşi până-n drum.
- Ce să fie, Doamne? îşi zise, şi ridică un colţ din coala albastră care acoperea geamul odăii bune, din faţă.
Îi văzu în mijlocul drumului pe Luciu, pe Ion a lu’ Beşca şi pe Nicu Spânu. În poartă la tuşa Mariţica, o umbră. Când se dumiri, Miuţa lăsă colţul colii să cadă peste geam şi îşi lovi uşor palmele una de alta:
- Aoileuuu... A venit Piţiriu... Pfffuuu... Ce-o fi pe biată tuşa Mariţica...
*
Costea Piţiriu venise de la Jilava. Fusese eliberat taman de Paşte. Tuşa Mariţica, maică-sa, sperase din toată inima să nu apară, să-l mai ţină acolo, s-o lase măcar să apuce să petreacă Paştele cum se cuvine. Pe urmă, mai vedea ea. Dar soarta se pusese de-a curmezişul dorinţelor femeii: Piţiriu se întorsese.
Vineri la amiază, când ea nu-şi vedea capul de treabă, se pomenise că i se zbate ochiul stâng.
- Nu-i a bună! Te pomeneşti că...
Dar nu îşi dusese mai departe gândul, se scutură de vedenii şi se închină privind spre cer.
- Ajută-mă, Doamne! Ajută-mă!
Când începuse să cadă seara, tuşa Mariţica ieşise la fântâna din drum. După ce scosese apă, apucase găleţile şi, megând încet pe cărarea îngustă şi prăfoasă, i se păruse că-l vede pe Piţiriu în zare. Gata-gata să scape găleţile cu apă. Se opri în loc şi aşteptă.
- Tu erai, Nicule?
- Eu eram, săru’mâna.
- Am zis că-i Costea-l meu.
- Hă, hă... Dacă te gândeşti atâta la el, are să vie...
- De venit, tot trebuie să vie. Barem să apară mai repede, să mă scap de-o grijă. Aşa... parcă stau pe jar!
- Lasa , bre, nu te mai frământa atâta, că-i şi el tot om.
- Om, om! Da’ e omu’ dracului ăsta. Nu ştiu ce m-oi face cu el.
Tuşa Mariţica dormea prost de vreo lună, ştiind că trebuia să apară Piţiriu. Iar de vreo săptămână aproape că nu mai avea somn deloc. Cum reuşea să aţipească un pic, cum îl visa pe nebun, că vine beat şi dă cu picioarele în uşi, şi cu pumnii în geamuri:
- Mamă, am venit! Ţi-a fost dor de mine? N-ai venit la pârnaie să mă vezi! îşi scălâmba Costea Piţiriu chipul în visul femeii, râzând şi dezvelindu-şi dinţii mărunţi şi galbeni.
În altă noapte, se făcea că Piţiriu apăruse la poartă, cu un rânjet cât toate zilele pe faţa osoasă, lăţindu-i parcă şi mai tare fălcile, şi-aşa lătăreţe.
- Te bucuri, bre, c-am venit acasă?
- Bine-ai venit sănătos! parcă spusese femeia în vis. Ţi-o fi mai venit şi ţie mintea la cap, pe-acolo, pe unde-ai umblat?
Tuşa Mariţica se trezea speriată şi năduşită, sărea în capul oaselor şi îşi scuipa în sân, închinându-se.
Apoi, femeia mai avea o grijă mare: nu prea fusese la el la puşcărie şi se temea că Piţiriu avea s-o bruftuiască pentru asta.
- Nu de alta, dar nu aveam cui să las în grijă animalele şi să plec la drum aşa lung, se gândea ea să-i spună.
- Fugi, bre, de-aci! Ce? Eu nu ştiu de ce n-ai venit? i-ar fi răspuns, poate, Piţiriu.
- Da’ ţi-am trimis tot ce ţi-a trebuit...
Aşa era, femeia îi tot trimisese pachete prin Mia lu’ Stan, care îl avea şi ea p-ăla micu închis tot acolo, la Jilava. Îi trimisese mâncare şi ţigări; câteodată, când lua pensia, chiar şi bani, nu mulţi, dar oricum...
*
Şi uite-aşa, grija tuşii Mariţica crescuse cu fiecare zi, mai mult, şi mai mult. Nu mai putea să bage dumicat de mâncare în gură, mânca în silă, fără să-i fie foame. Slăbise şi se gălbejise, iar sub ochi i se adunaseră pungi de cearcăne vineţii. În spatele ei simţea mereu o umbră care o urmărea. Întorcea iute capul dar, chiar atunci, umbra dispărea, dar nu aşa de repede încât tuşa Mariţica să nu apuce să mai prindă o urmă din ea, doar atât cât să se zăpăcească şi mai rău şi să se tot întrebe: a fost ceva sau n-a fost?
Mai ieri-alaltăieri ieşise la poartă şî pândise să treacă vreun bărbat, să-i taie o găină. Ca femeie, n-avea cum să sucească sau să taie ea gâtul găinii, nici nu încăpea vorbă de-aşa ceva, ar fi fost mare păcat. Aşteptase şi aşteptase, dar, ca un făcut, nici picior de bărbat pe uliţă. Se aşezase pe canapea, cu găina în poală, ţinând-o de picioare, când se pomeni că tresare din moţăială, iar găina era pe mijlocul drumului, ciugulea te miri ce de prin praf. Tuşa Mariţica se bucurase că n-o văzuse nimeni aşa, adormită, ziua-n amiaza mare, pe canapea, la poartă. Nesomnul nopţilor şi vălmăşeala de gânduri triste şi de griji o doborâseră. Alergase după găină, dar s-o mai prindă, pace! Noroc că apăruse Stelică Nebunu şi aţinuse calea găinii, iar tuşa Mariţica reuşise să pună mâna pe ea.
- Hai, Stelică, mamă. Taie şi mie găina asta, că vreau să fac de mâncare.
- Te pregăteşti de oaspeţi?
- Ce oaspeţi, mă, Steleo?
- Păi aşa zicea ţaţa Dida, că săăăraca Mariţica, trebuie să-i vie sifiliticu-ăla acasă!
- E! O veni! Ce ştiu eu? Da’ tu să treci p-aci mai pe seară, să mănânci un pilaf cu bucăţică, auzi? Că dau de pomană, pentru nen-tu Trăienică, fie-i ţărâna usoară... S-au făcutără cinci ani, iaca! Ce trece timpu’! Ca ieri încăleca tractoru’ şi ara zi lumină, fără să pregete. ‘Ceai că-i din fier omu-ăsta! Vorba lu’ Gigi Poteraşu: de fier, de fier, da’ vezi să nu rugineşti, Trăiane! Hm! L-a luat Dumnezeu... Cine-ar fi crezut că se duce el primu’? Şi uite că şi Gigi s-a dus după el. Cam la un an.
Tuşa Mariţica îşi luase seama că vorbea singură, Stelică Nebunu răsucise capul găinii, o lăsase să ţopăie prin fasolea verde de la drum, apoi o luase şi rămăsese cu ea în braţe, cercetându-i cu luare-aminte penele roşcate, şi fluierând.
- Hai, dă găina-ncoace, ce-o mai jumuleşti atâta? Dă şi căpăţâna.
- Bietu’ Stelică - se gândise tuşa Mariţica - uite-aşa te trezeşti că ajungi să nu ai habar pe ce lume trăieşti. Dar poate că o fi mai bine, nu le mai pui pe toate la suflet.
De după colţ se ivise o ceată de copilandri. Se-apucaseră toţi să arunce cu pietre şi să strige într-un glas:
Stelică Nebunu,
Trage cu tunu’,
Şi împuşcă raţele
Şi mănâncă maţele.
- Lăsaţi-l, mă, în pace, că-i păcat.
Tuşii Mariţica îi pierise pofta să mai facă de mâncare. Vorbele lui Stelică o puseseră iar pe gânduri, de nu-i mai trebuia nimic. Nimic nu-i mai pria.
- Aşa nu mai pot. Îmi pierd minţile. Da’ şi eu, prea de tot... Nu ştiu ce m-o fi apucat cu-atâtea griji! Că doar ce-are să fie? Ei şi? Pân’ la urmă, ce-o fi, o fi!
Dar nu reuşise să se liniştească. Pilaful îi ieşise cam afumat, bucăţelele cam arse, iar în ciorbă uitase să pună sare şi leuştean.
*
Nu degeaba tuşii Mariţica i se zbătuse ochiul stâng, la amiază. Cică să nu crezi în semne...
Costea Piţiriu venise. În sat ajunsese seara târziu. Primul drum îl făcuse la mat, unde băuse cu Chelbosu şi cu Paşalău. La miezul nopţii, Gică îi dăduse pe toţi afară. Piţiriu mai zăbovise vreo două ceasuri la Chelbosu pe bătătură, şi mai băuse nişte vin. Când se terminase băutura, plecase spre casă, împleticindu-se. Găsise poarta zăvorâtă. Trăsese cu picioarele-n ea, înjurând, până o smulsese din ţâţâni. Tuşa Mariţica auzise gălăgia şi încremenise în beznă. Visa? Nu era vis. La geamul odăii auzise desluşit glasul lui Piţiriu:
- Aşa m-aştepţi? Ai fi vrut să mor, ă? E, las’ că vedem noi care pe care îngroapă!
Când sticla geamului sărise ţăndări în toate părţile, tuşa Mariţica ţipase ca din gură de şarpe.