Coborâse din tren şi se oprise pe peron. Pusese geamantanul jos şi privise atent în jur. Aproape nimic nu se schimbase.
În gară fuseseră cândva câteva chioşcuri, el îşi amintea de cel de dulciuri şi răcoritoare şi de cel de ziare. (Celelalte erau neclare, pierdute în ceaţa trecutului.) De la chioşcul de dulciuri îşi cumpăra, pe doi lei, un fişic de rahat (trei bucăţi dreptunghiulare, una roşie, una verde şi una galbenă). Alteori îşi lua eugenii de şaizeci şi cinci de bani bucata (cu cremă de cacao sau de lămâie care, unsuroasă cum era, străbătea ambalajul urât, din hârtie reciclată). Sau caramele care erau tari ca piatra (trebuia să ai multă răbdare să le plimbi prin gură până când se topeau, dacă nu voiai să-ţi spargi dinţii în ele), bomboane Olimp, spirale (umplute cu multă cremă, greţoasă), ciocolată cu rom, biscuiţi Voinicel sau Berceni. Tot de-acolo, de la chioşcul de dulciuri din gară, luase o dată bomboane Vinga, pentru ziua lui aniversară, să-şi servească colegii de clasă. Era printr-a şaptea, parcă, şi umblase bezmetic şi îngrijorat prin tot oraşul, căutând bomboane, orice fel de bomboane. Şi nu găsise nicăieri. Erau vremuri grele: toate alimentarele aveau pe rafturi, la raionul de dulciuri, doar glucoză (brrr!, oribil gust, făinoasă şi spirtoasă în acelaşi timp) şi lame de Gumela (o ciudăţenie care voia să treacă drept gumă de mestecat, dar care nu reuşea să fie decât o materie casantă, amăruie, care se spărgea într-un fel de cioburi pe care trebuia ori să le înghiţi ca atare, ori să le scuipi). Tocmai când se dăduse bătut şi se târa nefericit spre casă, abătându-se însetat pe la gară să bea apă de la ţâşnitoarea de pe peron, zărise în geamul chioşcului de dulciuri cutia lunguiaţă, colorată gălbui, pe care scria cu litere aplecate: Vinga. Îşi amintea clar bucla V-ului, care arăta de parcă ar fi fost scris de mână. O rugase pe vânzătoare să-i dea trei cutii, pentru că o cutie avea doar zece bomboane, îi explicase că a doua zi era aniversarea lui, o rugase aproape cu lacrimi în ochi, iar vânzătoarea se lăsase înduplecată şi încălcase regula conform căreia fiecare cumpărător avea dreptul să ia o singură cutie, pentru că era unul din produsele care nu se găseau decât rar, rar pe piaţă. (La fel se întâmpla şi dacă mergeai să cumperi deodorant, săpun, ciorapi.) În schimb, puteai să iei oricâte cutii de crevete (Made in Vietnam) îţi poftea inima (toate vitrinele şi rafturile alimentarelor erau decorate cu astfel de cutii, pe cartonul cărora trona o crevetă portocalie, cu nişte cleşti întinşi dincolo de marginile cutiei, prelungindu-se pe laturile ei). Maică-sa încingea tigaia şi punea discurile translucide, de mărimea unei monede de cinci lei, în ulei (de porumb, singurul existent, şi acela pe cartelă, o jumătate de litru pe lună de persoană), unde înfloreau cât ai clipi, şi arătau ca nişte pălărioare gălbui, erau crocante şi sărate.
Al doilea chioşc din gară, pe care nu-l uitase, era cel de ziare. De-acolo cumpăra pentru taică-său Tribuna muncitorească, ziarul local, iar pentru el Ştiinţă şi tehnică, o revistă subţire, a cărei primă jumătate conţinea fotografiile iubiţilor conducători şi omagiile harnicilor muncitori şi intelectuali, după care, de la jumătate încolo, urmau articolele despre noutăţile în domeniile ştiinţei şi tehnicii şi, la sfârşit, o povestire SF pe care o citea cu sufletul la gură, era ca un desert foarte gustos, savurat îndelung, cu tristeţea (care-l invada, inexplicabil, încă de când citea primul rând) că se termină povestea şi o alta va putea citi de-abia peste o săptămână.
*
Îşi ridicase geamantanul greu de parcă ar fi fost încărcat cu pietre de moară şi pornise să caute un taxi.
De cum ieşise din gară, văzuse şirul de maşini galbene, inscripţionate cu telefoane, tarife şi diverse reclame. Alege şcoala de şoferi RoAuto! Ieftin şi eficient! Se suise în prima maşină, o Dacia destul de veche, în spate, pe scaunul din dreapta.
- Strada Crişan, numărul 7.
- Aşa de aproape, şefu’? Păi n-am făcut nici o afacere...
Nu-i răspunsese. I se păruse chiar simpatic şoferul, chipul lui îi amintea de văru-său, Costin, care terminase TCM-ul şi lucra ca taximetrist în Bucureşti.
Costin avea o grămadă de poveşti taximetreşti (cum le numea chiar el) pe care nu pregeta să le verse la întâlnirile de familie, unele erau noi, altele vechi, repetate la infinit.
- Baba era aranjată, coafată, cu mărgele la gât, cu valiză de-aia pe rotile. N-ai fi zis că-i senilă. Am dus-o tot Bucureştiul şi când să-mi plătească, îmi întinde un bilet de autobuz. Am văzut verde în faţa ochilor, nici nu mi-am mai dat seama ce vorbesc. Păi ce faceţi, bre? Să mor eu, aşa i-am zis. I-am vorbit cu dumneavoastră şi în ultimul moment, când i-am văzut privirea de senilă, i-am zis bre. Ce fac, dom’le? Eu mi-am luat bilet, sunt în regulă. Ce doriţi? Vreţi să chem poliţia? Când am auzit-o... auzi, tot ea era cotoioasă. Hai, dă-te jos, du-te! Şi-uite-aşa, am luat plasă. Dar de câte ori nu se-ntâmplă asta? Mai mergi şi-n pagubă, ce să-i faci? Ăştia-s oamenii, cu ei defilăm. În altă zi, tot aşa...
Şi nu contenea cu poveştile, şi râdea din toată inima, cu hohote contaminante.
- Acum îmi dă mâna să râd. Dar când se-ntâmplă, să vezi ce mă oftic... Na, pierd bani! Totul până la bani! Ăsta-i capitalismul! N-ai bani, eşti un vierme numai bun de strivit de călcâiele fine de bogătani.
Taxiul se strecurase printre celelalte maşini, făcuse rondul şi o luase în viteză pe bulevard. Şoferul derulase o casetă, apoi, fără să ceară vreo permisiune, apăsase butonul Play şi din boxe ţâşnise o manea.
Petru nici măcar nu era furios, cum se simţea de obicei când auzea muzica asta. Încercase să înţeleagă vieţile oamenilor care gustau versurile acestor manele, fără să realizeze că, în acest timp, viaţa lor curgea tern, fără sens. De parcă viaţa lui, lipsită de veselie şi frământată de griji existenţiale, ar fi fost mai de soi. Petru privea fix luminiţele colorate care clipoceau pe boxe şi îşi aminti cum, în copilărie, în cartierul în care locuia, se vânduseră la un moment dat mai multe case, pe care le cumpăraseră ţigani. În câteva luni fuseseră devastate, rămăseseră fără garduri, fără uşi şi fără geamuri (care fuseseră înlocuite cu nailoane sau cartoane), dispăruseră şi grădinile, iar în locul lor pământul fusese bătătorit straşnic, de parcă cineva îl bătuse îndelung, perseverent, cu maiul, sau fusese invadat de buruieni, mai ales de ciulini şi dracilă. Trăiau laolaltă cincisprezece-douăzeci de suflete într-o astfel de casă. Şi totuşi, ţiganii, amărâţi sau nu, concurau la capitolul casetofon. Care mai de care se fălea cu un casetofon mai mare şi mai colorat. Se plimbau pe stradă ţinând în mână acest obiect, pe care se aprindeau fel şi fel de luminiţe roşii şi verzi (ca şi pe boxele din taxi) şi din care izbucneau, cu sonorul la maxim, muzici care mai de care mai neingurgitabile pentru cei care se nimereau prin preajmă şi care, vrând-nevrând, trebuiau să îndure nu doar numeroşii decibeli, dar şi liniile melodice lălăite aiurea şi greu de digerat, şi zgomotul unor voci guturale şi ţipate, spunând vorbe aproape nearticulate, oricum, de neînţeles. Zâmbi amintindu-şi de Lucica, o ţigancă frumuşică şi veselă, roşcată şi cu puzderie de pistrui pe faţă, care, la doar şaisprezece ani, avea deja doi copii mărişori, care se ţineau peste tot de fustele ei, umblau în pielea goală şi desculţi.
Maneaua îl făcea pe şoferul taxiului să fredoneze şi el melodia; pe ici-pe acolo ştia şi cuvinte. Se vedea că-i place, că trăieşte muzica. Ce fel de om o fi ăsta, care se bucură adânc şi sincer ascultând un astfel de cântec? Care o fi universul lui, ce planuri de viitor o fi având? Se gândeşte vreodată la moarte? O fi credincios? Ce-o f în mintea lui oare?
Pe neaşteptate, şoferul, parcă auzindu-i gândurile, se apucase să vorbească:
- Dom’le! Ţara asta e vai de capu’ ei! Poporu-ăsta e la pământ! E drept, există şi oameni care încearcă să facă ceva, să schimbe în bine lucrurile, nu sunt chiar toţi amorţiţi sau leneşi. Dar sunt piedici, dom’le, piedici. Pe de o parte, ăia iuţi de picior şi lipsiţi de scrupule s-au înfipt rău în vârf şi nu-i mai dai jos de-acolo cu una, cu două. Cin’ să-i dea jos? Un amărât ca mine? Imposibil! Se acoperă unii pe alţii, deh, clica! Iar pe de altă parte, gloata nu e pregătită s-o cotească toţi odată, unii trag hăis, alţii cea. Mulţi nu renunţă la ideile vechi. Timpu’ trece, leafa merge, noi cu drag muncim. Mulţi ar vrea să mai fie aşa. Ăştia care la revoluţie aveau 50 de ani, azi ies la pensie cu gândul: Ce bine era pe vremea lui Ceauşescu... Eu nici nu mai ştiu cu cine să votez, dom’le! Asta e la noi: oameni care vor să facă ceva, dar fac alandala sau întâmpină oprelişti şi oameni care se opun, pentru că ori o duc prea bine, ori sunt prea proşti. Mă rog, încâlcită treabă...
Taxiul aluneca în viteză pe bulevard. Petru, nici pieton, nici şofer, privea atent în jur, gândindu-se: Aproape nimic nu s-a schimbat...
