Tragedia romanului este şi tragedia autorului

Citiţi un fragment din această carte.



John Kennedy Toole s-a născut în 1937 la New Orleans. Copilăria lui a stat sub semnul unei mame dominatoare, care îl considera un geniu. A absolvit Tulane University, şi-a luat masteratul la Columbia University şi a predat la University of Southwestern Louisiana, Hunter College şi Dominican College. Respingerea manuscrisului romanului Conjuraţia imbecililor îi provoacă o gravă depresie. Îşi găseşte refugiul în alcool şi analgezice şi renunţă la profesorat. Se sinucide pe 26 martie 1969. Biletul de sinucigaş a fost distrus de mama sa, lăsînd astfel loc suspiciunilor asupra motivelor reale ale gestului scriitorului. Tot mama va fi cea care reuşeşte să-i publice Conjuraţia imbecililor, devenită imediat bestseller şi tradusă în peste douăzeci de limbi. În 1981 i se decernează, postum, Premiul Pulitzer. În 1989, apare romanul Biblia de neon, pe care autorul său îl lăsase, de asemenea, în manuscris.

Devenit deja un roman clasic al literaturii comice, Conjuraţia imbecililor este povestea lui Ignatius J. Reilly, un medievalist în vîrstă de 30 de ani, un soi de pierde-vară care îşi scrie „marea operă” pe foi rupte din blocnotes (pe care apoi le bagă sub pat!) şi îşi terorizează mama. Viaţa i se schimbă în mod radical cînd, în urma unei confuzii, scapă ca prin urechile acului de o arestare, apoi îşi vede moartea cu ochii cînd mama sa are un accident de maşină. Aproape aruncat în stradă, Ignatius se vede nevoit să-şi caute o slujbă. Aventurile abia acum încep şi Ignatius e prins într-un cerc de personaje care de care mai ciudate: o stripteuză, o secretară septuagenară ce încearcă în zadar să se pensioneze, homosexualul Dorian Greene, sinistra domnişoară Lee, proprietara clubului Night of Joy, şi Myrna Minkoff, fata pe care o iubeşte pînă la ură. Adevărat Don Quijote învins de monştrii zilelor noastre, deopotrivă Gargantua şi Falstaff, Ignatius este eroul unei cărţi formidabile, tragicomice, o capodoperă a literaturii secolului XX.

„Dacă apare pe lume vreun geniu adevărat, îl vei cunoaşte sigur după acest semn, şi anume toţi imbecilii se vor uni într-o conjuraţie împotriva lui.”

(Jonathan Swift,
Thoughts on Various Subjects,
Moral and Diverting

Probabil cel mai bun mod de a prezenta acest roman – care la a treia lectură m-a surprins chiar mai mult decît la prima – este să povestesc împrejurările în care am dat de el. Pe cînd predam la Loyola, în 1976, am început să primesc o serie de telefoane de la o doamnă pe care nu o cunoşteam. Ceea ce-mi propunea mi se părea de-a dreptul absurd. Măcar dacă mi-ar fi zis că a scris şi ea cîteva capitole dintr-un roman şi prin urmare ar fi dorit să asiste la cursurile mele. Dar era vorba de fiul ei mort, care scrisese un roman întreg pe la începutul anilor ‘60, un roman voluminos, iar ea insista acum să-l citesc. De ce-aş vrea să fac una ca asta? am întrebat-o. Pentru că este un roman extraordinar, a zis ea.

De-a lungul timpului, am devenit expert în a scăpa de lucrurile pe care nu am chef să le fac. Şi dacă era ceva ce n-aş fi vrut în ruptul capului să fac, atunci exact asta era: să am de-a face cu mama unui romancier mort şi, culmea, să fiu obligat să citesc un manuscris despre care ea pretindea că ar fi extraordinar şi care, după cum aveam să constat, era o copie la indigo plină de pete şi abia lizibilă.

Dar doamna era insistentă şi, nu ştiu cum, m-am trezit cu ea postată la mine în birou, întinzîndu-mi manuscrisul cel gros. Nu mai aveam scăpare... Întrevedeam doar o singură speranţă – să constat, după doar cîteva pagini, că textul e suficient de prost, din punctul meu de vedere, încît să pot renunţa la el cu conştiinţa împăcată. De obicei îmi dau seama destul de repede. Uneori îmi e de-ajuns să citesc doar primul paragraf. Mi-era teamă doar că romanul s-ar putea să nu fie destul de prost, sau să fie poate destul de bun încît să mă văd silit să-l citesc în continuare.

Ceea ce s-a şi întîmplat: am citit mai departe. Şi mai departe. La început cu sentimentul extenuant că nu mi se părea într-atît de prost încît să-l abandonez, apoi cu o undă de interes, în continuare cu din ce în ce mai mult entuziasm şi în cele din urmă nevenindu-mi să cred: era imposibil să fie atît de bun. Nu voi cădea în ispita de a mărturisi ce anume m-a făcut mai întîi să casc gura, ca apoi să zîmbesc, să rîd în hohote şi să clatin din cap uluit. Mai bine las cititorul să descopere pe cont propriu.

În fine, iată-l pe Ignatius Reilly fără seamăn în nici una dintre cărţile de care să fi auzit eu – un haplea nemaipomenit, un Oliver Hardy nebun, un Don Quijote gras, un Toma d’Aquino pervers într-unul şi acelaşi personaj, ce se revoltă violent împotriva întregii lumi moderne, lungit în cămaşa lui de noapte din flanel, în dormitorul din spate al unei case de pe Constantinopole Street din New Orleans şi care, între monstruoase crize de meteorism şi eructaţie, umple zeci de blocnotesuri Big Chief cu invective.

Maică-sa e de părere că ar trebui să se ducă la muncă. Exact asta şi face schimbînd serviciu după serviciu. Fiecare nouă slujbă se transformă rapid într-o aventură nebunească, într-o calamitate în toată regula, respectînd însă, ca şi peripeţiile lui Don Quijote, propria ei logică misterioasă.

Prietena lui, Myrna Minkoff din Bronx, consideră că are nevoie de sex. Ceea ce se petrece între Myrna şi Ignatius nu se aseamănă cu nici o altă poveste de genul un-băiat-întîlneşte-o-fată, de care să fi auzit eu.

Una dintre virtuţile romanului lui Toole, cu nimic mai prejos decît oricare alta, este felul în care redă particularităţile oraşului New Orleans, cu străzile sale dosnice, cartierele mărginaşe, vorbirea ciudată, comunităţile de albi – şi un negru, prin care autorul a reuşit aproape imposibilul, un personaj comic superb, de-o inteligenţă şi inventivitate sclipitoare şi fără nici cea mai mică urmă din imaginea tradiţională a menestrelului negru Rastus1.

Dar cea mai mare realizare a lui Toole este Ignatius Reilly însuşi, intelectual, ideolog, trîndav, mîncău, fraier, care în mod normal ar trebui să-i repugne cititorului prin înfumurarea lui gargantuescă, prin dispreţul lui bubuitor şi războiul de unul singur împotriva a toţi şi toate – Freud, homosexuali, heterosexuali, protestanţi şi alte variate excese ale vremurilor moderne. Imaginaţi-vă un Aquino decăzut, mutat la New Orleans, încercînd cu disperare să-şi foreze drum prin mocirlă pînă la LSU1 din Baton Rouge unde, în timp ce se află la toaleta profesorilor din facultate, mînat de uriaşe probleme gastrointestinale, cineva îi fură balonzaidul. Sfincterul piloric i se blochează periodic, din cauza lipsei “de geometrie şi teologie adecvate” din lumea modernă.

Ezit să folosesc termenul comedie – deşi de o comedie este vorba – deoarece asta te-ar duce cu gîndul la o carte pur şi simplu amuzantă, iar romanul de faţă este mult mai mult decît atît. O măreaţă farsă ghiorăitoare de dimensiuni falstaffiene ar fi o descriere mai potrivită; termenul commedia ar defini-o poate mai exact.

În acelaşi timp, este trist. Prea bine nu-ţi dai seama de unde provine tristeţea – din tragedia declanşată de predispoziţiile lui Ignatius spre manifestări gazoase violente şi aventuri demente sau din tragedia în care e învăluită scrierea acestei cărţi.

Tragedia romanului este şi tragedia autorului – sinuciderea lui în 1969, la vîrsta de treizeci şi doi de ani. Iar faptul că am fost lipsiţi de potenţiala lui operă poate fi considerat tot o tragedie.

E mare păcat că John Kennedy Toole nu este bine mersi în viaţă şi că nu scrie. Dar n-avem ce face, nu ne rămîne decît să ne străduim ca măcar această tragicomedie umană tumultuoasă şi gargantuescă să fie pusă la dispoziţia unei lumi de cititori.