De la Hamlet la telenovelă

Citiţi un fragment din această carte.



Constantin-Cristian Buricea-Mlinarcic, membru al UNITER şi al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT), doctor în teatrologie al Universităţii de Artă teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” din Bucureşti, licenţiat în filologie al Universităţii clujene Babeş-Bolyai predă cursul de Teatrologie. Tehnica tratării şi prelucrării textului de spectacol, la Facultatea de Teatru şi Televiziune a aceleiaşi Universităţi.

A publicat cărţile 5 divane ad-hoc (în colaborare cu Miruna Runcan), Editura Unitext, 1994, Leonid Andreev şi dubla cădere a filosofiei, Editura Allfa, 1999, Tragicul & alte note subiective, Editura Eikon (Biblioteca Teatrului Imposibil), 2004, 14 lucrări traduse, unele reprezentate pe scenă, 16 cursuri, conferinţe şi articole ştiinţifice.

A scris 3 piese de teatru, reprezentate: Penitenciar – scenariu realizat după povestirea Însemnările mele de Leonid Andreev – Teatrul Naţional Cluj (2001) – regia Gelu Badea, scenografia: Constantin Ciubotariu, muzica Adrian Borza, Bordel – scenariu realizat după povestirea Bezna de Leonid Andreev – Teatrul Naţional Cluj (2002) regia: C.C.Buricea-Mlinarcic, muzica: Peter Venczel, efecte video – Cătălin Ştefănescu şi Iulian Florea şi Împăratul muştelor – musical - versiune scenică după romanul lui William Golding, Uniunea Teatrală din România (în colaborare cu Miruna Runcan) – data premierei 11 iunie 2003. regia Alexandru Berceanu.


Cum se pliază tragicul peste era “consumismului fără frontiere”? În ce se schimbă mitosfera accesată de poeţii tragici în vremea în care din mila şi groaza circumscrise de catharsis a rămas cel mult mila? Cum se mixează încetinel, în zodia serializării, categoriile înalte ale tragicului într-un abur parodic, în eroi de telenovelă sau într-un fatum reluat până la greaţă în toate schemele scenariştilor? Sunt întrebările pe care teoreticianul tragicului e obligat să şi le pună în secolul XXI. Tragicul suportă definiri multiple şi un tratament diferit în funcţie de mentalul epocii, constată C.C. Buricea-Mlinarcic în volumul Tragicul & alte note subiective, iar alcătuirea cărţii pare să fie demonstraţia pe viu a propriei teze.

Pentru că C.C. Buricea-Mlinarcic îşi adaptează discursul la cererea consumatorului de teorie teatrală de azi. De la dimensiunile ample ale studiului de profil al lui Volkelt sau chiar al lui Gabriel Liiceanu, cu care Buricea-Mlinarcic este într-o implicită polemică, la reducerea exigentă a oricărei dezvoltări sforăitoare pentru ca volumul să poată fi citit rapid, cum o cere epoca; de la opusul unde exegetul glosează variile accepţii ale tragicului la Aristotel, Hegel, Gadamer sau Zizek la melanjul unde teoreticianul coexistă cu cronicarul epocii alegând să-şi pigmenteze anecdotic textul; de la formulările uscate în termeni cu încifrări aproximative ale antecesorilor până la grafia jucăuşă a titlului şi la limbajul suplu, ca un digestiv bun, toate demonstrează că C.C. Buricea-Mlinarcic îşi fluidizează textul pentru a trece bine rampa. Structura este riguroasă - volutele cu atât mai gracile, înseriind poveştile de navetist ale lui Vlad Zografi, întrebările provocatoare ale lui Alexandru Dabija sau mirările lui Ian Herbert de la Congresul AICT din 2003 când constată că “excesul de vizual” al direcţiei Afrim-Purcărete-Tompa Gabor “bucură ochiul, dar, în final, mintea nu este solicitată prea mult”.

Parcursul lui C.C. Buricea-Mlinarcic se dovedeşte sistematic, iar argumentaţia bine eşafodată. Cu toate acestea, supleţea şi accesibilitatea sunt mărcile discursului, autorul joacă cu umor incontestabil naivitatea în întrebări de tipul Care să fie diferenţa între Richard Gloucester şi, să zicem, sclava Isaura? (pag. 40) şi se pricepe să toarne concepte aride în forme simple, uşor de decriptat pentru epoca în care publicul urmăreşte “cu sufletul la gură” telenovelele. Acestuia, constată autorul, i se oferă seară de seară imaginea serializată a suferinţei umane. Destine contorsionate, despărţiri pline de dramatism, regăsiri dureroase, falimente catastrofale, lacrimi, multe lacrimi... (pag. 36). Tocmai în lumea modernă a exceselor, cu supraabundenţa ei de prefixe, “super, supra, mega, hiper din show-biz-ul contemporan cu termeni ca superstar, megastar, supershow, mega-show”, este condamnat autorul să ia urma categoriei înalte a tragicului. Se vede astfel nevoit să urmeze traiectul invers pentru a constata că prin Brecht şi Pirandello “tragicul pare să fi dezertat definitiv din teatru”. Şi autorul cartografiază etapele dispariţiei: abstractizarea avangardei care, în lipsa ipostazierii, duce la imposibilitate discursul tragic, apoi reconvertirea dramei burgheze în dramă a middle-class-ului, în sfârşit, susbstituirea eroului tragic, o dată cu Woyzeck, printr-un personaj submoral. Este momentul în care “patosul moral e înlocuit de tristeţe, melancolie şi autocompătimire”. Din binomul groază-milă presupus de catharsis rămâne doar mila, ierarhiei virtuţilor eroului tragic îi ia locul heterarhia unei lumi judecate în absenţa definirii morale, ca în Oedip la Delphi, textul lui Vlad Zografi, un semn evident al ieşirii eroului din sfera tragicului şi pătrunderea lui într-o lume pentru care tragedia nu mai poate însemna, eventual, decât hedonism pur estetic, ori o formă de cinism ce frizează mai curând patologicul (p. 57).

Din acest punct Raskolnikov îi deschide drum lui Jack Spintecătorul, iar apăsările dilematice ale lui Hamlet se transformă în catastrofele livrate în cantităţi uriaşe în telenovele. Adevărata maladie a omenirii e serializarea, adusă de mass media, de faptul divers, recrutat din programul de Ştiri, conchide C.C Buricea-Mlinarcic, iar serializarea nu e decelabilă numai în subcategoriile tragicului (erou, fatum, vină tragică etc.), ci chiar în procedeele tehnice. Chiar şi tehnicile noi ale light-design-ului postmodern, entuziasmante în momentul apariţiei, stop-cadrul, stroboscopia etc, etc. se clişeizează, devenind implacabil mijloace de consum teatral.

Privirea teoreticianului se încrucişează astfel cu cea a cronicarului, pentru a se mixa apoi cu cea a analistului atent al epocii amuzându-se pe înfundate de disputele din jurul său. Cartea face parte dintre puţinele abordări teoretice ale oamenilor de teatru de aici, discursul este accesibil şi logic, fără încifrări de prisos, iar lectura se dovedeşte utilă atât pentru specialist, cât şi pentru toţi cei cu gustul teatrului.

(Cronică preluată din Adevărul literar şi artistic, septembrie 2005)