Un an în paradis

Citiţi o cronică a acestei cărţi.



LILIANA COROBCA s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, judeţul Orhei, Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova, secţia română-latină. Este doctor în filologie (conducător ştiinţific: prof. Nicolae Manolescu) la Universitatea din Bucureşti, cu teza Personajul în romanul românesc interbelic, Editura Universităţii Bucureşti, 2003. A debutat cu Negrissimo, roman, Editura Arc, Chişinău, 2003 (Premiul “Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). A editat corespondenţa din exil a lui Al. Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc, vol. I şi II, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 2003, 2004).

Dar Iisus i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii.
Căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.
(Evanghelia după Marcu 7,27)

Nici nu ştii de unde sare iepurele, se gândeşte Pavel. Poartă o cămaşă subţire, culori cam şterse, descheiată la primii nasturi, cum îi şade bine unui bărbat arătos ca el. Ştie că-i bărbat bine. La cei 37 de ani, viaţa i se pare făcută doar din începuturi. Uneori e greu, atunci rezişti sau lupţi, alteori e periculos, atunci te ascunzi, stai de pândă, aştepţi. A fost cândva profesor de istorie. Ar fi murit un prăpădit de dăscălaş şi n-ar fi ştiut ce înseamnă viaţa... Pavel ciocăneşte ritmic în bara din faţa lui şi, când observă c-o enervează pe băbuţa de alături, încetează. În troleibuz nu-i nici una potrivită, are el destulă experienţă ca să nu-şi piardă timpul. Priveşte pe geam. Suntem la Universitate. Pe scări e îmbulzeală, candidaţii află azi rezultatele. Pe o uşă au fost afişate listele cu viitorii studenţi. Toţi se bulucesc să citească, unii răsar din grămadă zâmbind, săltând fericiţi, sărind în braţele părinţilor, prietenilor sau iubiţilor care aşteptau neliniştiţi prin apropiere. Cei mai mulţi însă ies posomorâţi, mohorâţi, cu ochii în lacrimi. Pavel a observat o fată îmbrăcată în galben ţipător, care se aşezase pe scările clădirii şi plângea, făcând abstracţie de toată lumea. Nici nu ştii de unde sare iepurele. O să coboare la prima staţie şi o să vină aici: mai ştii, poate-i merge. Apucă bara şi-o atinge din greşeală pe băbuţă. “Ce nesimţiţi, bărbaţii de azi!” spune privirea ei plină de reproş, ţuguindu-şi buzele ridate, uscate şi rujate cu roz. “Mă scuzaţi, vă rog” (Pavel). “Ce bărbat educat, elegant” (clipesc rar şi timid ochişorii ei rotunzi).

E destul de plictisit. Peste tot femei nefericite, sărăcuţe, care visează să plece în străinătate, să facă bani. Dar cineva trebuie să le ajute. Sau tinere femei singure (şi deseori nefericite!) care visează să se mărite cu unul bogat. Pavel are soţie şi copil, dar oficial a divorţat. Dacă, Doamne fereşte, se întâmplă ceva, îl miroase poliţia, îl prinde la graniţă cu vreuna... Are totul în regulă, poate oricând să se “însoare”, aşa cum promisese candidatei. Dă rar pe-acasă de câtva timp. Are bani, mulţi bani. Umblă spilcuit, parfumat (nu întotdeauna). Nevestei i-a explicat vag ceva în legătură cu serviciul, ea n-a insistat să afle mai mult, o fi bănuind, dar tace. Că lucrează nu ştiu ce nu ştiu pe unde, furnizor nu se ştie de ce fel de mărfuri. Când răspunde la astfel de întrebări, tonul lui Pavel devine tăios, rece, străin. Are de îndeplinit planul! Banul se face greu!

De la un timp, preferă varianta: “Sora mea lucrează în Cehia. Te pot ajuta.” Varianta: “Sunt singur, caut o femeie care să mă înţeleagă şi pe care s-o ocrotesc” – “a ocroti” acţionează magic asupra femeilor – a devenit periculoasă şi obositoare. I se spune uneori, în asemenea cazuri: trebuie să mă ceri de la părinţi.

Ce-a păţit el anul trecut cu una... Fata era un exemplar bun, mare, cât un dulap, grasă, zdravănă, tânără, puternică, proastă. Bună fată. Cum să laşi să-ţi scape chilipirul?! A mers acasă la mireasă. Toate neamurile s-au zgâit la el, ca la circ. Mama fetei era şi mai mare şi mai grasă, ditamai tancul, l-a privit tot timpul bănuitor, mai ales la masă, că i se oprea şi bucăţica-n gât. Pavel era sigur că dacă asta-i dă un pumn, îl lasă lat. A mirosit ceva zmeoaica şi nu i-a dat fata. Ce păcat! Ar fi luat pe ea preţ dublu. Aşa şi i-a spus: nu-ţi dau fata. Nu eşti curat. Pavel s-a speriat: te pui cu femeile astea! Pot din prima clipă să-ţi spună cine ştie ce. El nu vrea să aibă probleme. Ei, dar un pic de spectacol, ca să le pară rău toată viaţa de ce mire minunat au ratat, ce candidatură ideală au pierdut... Nu sunt atât de bun pentru fiica dumneavoastră. Cu siguranţă, ea merită mai mult. N-ar fi stat în gară, dar apartamentul meu (Pavel are câteva apartamente, unde-şi instalează “logodnicele” spre a le convinge) nu-i chiar un palat, cum ar merita acest îngeraş. Sigur, fata nu i-a spus mă-sii c-a trecut pe la el pe-acasă. Pavel le invita, era întruchiparea decenţei, le punea o muzică fină sau un film duios, de calitate (de obicei, Pacientul englez), la care mai lăsa şi el să-i picure câte o lacrimă în punctul culminant (bărbat sensibil!). Le oferea portocale, banane, curmale şi alte fructe exotice, le trata ca pe nişte prinţese pe ţărăncuţele astea care în viaţa lor... Abia după ce va pleca, fata-i va povesti mamei cum a fost la el şi ce-a făcut, cu lux de amănunte, nu s-a atins, mamă, de mine, m-a pupat pe obraz, după două săptămâni! A zis că mă respectă! Serviciu am, e cam greu acum, încă nu m-au pus director comercial (la vreo firmă italiană de încălţăminte). Dacă insistă cu întrebările, ce firmă, unde, cum, livrăm pentru străinătate, piele de viţel şi altele... După ce se laudă cu “neajunsurile” lui sociale, tirada ia un avânt sentimental, care, în toate cazurile, se opreşte atunci când mama nu-şi mai poate stăpâni lacrimile şi suspinele. Şi bărbaţii pot iubi din toată inima (începe mărturisirea). Nu mai am 25 de ani (spune că are 32 totuşi, nu că l-ar deranja vârsta lui, dar dacă fata are numai 17-20, să nu pară chiar unchiul sau tăticul), dar m-am îndrăgostit de ea. Nu pot trăi fără ea. Viaţa mea nu mai are nici un sens. Sunt singur, vreau să am o familie, să am copii. Fiica dumneavoastră, atât de frumoasă, graţioasă ca o zână, înţeleaptă şi cuminte, mi-a furat inima. Dacă aţi şti de câte ori mi-am zis: acest drăcuşor de fată, şmecheră şi isteaţă, doar se joacă, mă chinuieşte, îmi frige inima. Dar n-o să accepte ce am eu mai de preţ, n-o să accepte să-i ofer (pronunţă rar, tare, clar) inima mea... Apoi se opreşte din diverse motive, în primul rând, o pauză mai lungă e necesară pentru a evidenţia cuvintele; pe urmă, tuşeşte, chipurile are mari emoţii şi i-a fugit vocea. Odată femeile au fost atât de impresionate de suferinţa şi de umilinţa bărbatului, plângeau cu atâta abundenţă de lacrimi şi secreţii nazale, erau atât de comice, încât Pavel a crezut că se îneacă de râs, a tuşit să nu se observe, s-a făcut roşu, iar femeile au crezut că şi el, bietul, plânge şi s-au pus şi mai dihai pe urlat. De data asta, Pavel s-a concentrat şi priveşte spre un colţ îndepărtat al peretelui (unde, apropo, a zărit o pânză mică de păianjen şi s-a gândit: “Ce neglijenţă! Îi vine mirele acasă şi ea stă cu păianjeni pe pereţi.”), în semn de mare emoţie. Mult timp am stat zdrobit de durere şi incertitudine (mult timp adică o săptămână), pentru că n-am îndrăznit să cred că aleasa inimii mele mi-ar răspunde cu reciprocitate, m-ar putea iubi şi ea pe mine. Apoi n-am mai putut rezista şi i-am făcut o declaraţie de dragoste. I-am spus simplu că o iubesc, nu pot trăi fără ea şi i-am întins trandafirul. Ce-o fi o fi, dar nu mai pot... (ceea ce aproape că aşa s-a şi întâmplat, doar că au stabilit să se întâlnească într-un loc mai retras, să nu-l vadă vreo cunoştinţă cu floarea, camuflată sub nişte ziare). Mama probabil nu aflase aceste amănunte, pe care Pavel le prezenta acum cu modestie.

Dacă e să fie sincer, Pavel preferă să se ajungă cumva la un numitor comun şi fără mame. Au ele un fel de intuiţie în ceea ce le priveşte pe fetele lor. Una aşa şi i-a spus: Pleacă, diavolule, vrei să-mi furi fata şi s-o vinzi! (De fapt, nu era mama, era bunica, fără dinţi, îmbrăcată în nişte zdrenţe, făcându-şi de nenumărate ori cruce la vederea “mireluiChrW(8220)). Pe mame poţi să le minţi, dar poţi şi să nu le minţi. E interesant, dar, dacă se poate, Pavel ar vrea să nu mai meargă pe la casele tuturor. Există şi alte soluţii...

Între timp, tirada e pe sfârşite. Şi când să-i înmân floarea şi inima, ea, vă imaginaţi (Pavel întinde mâna elocvent!), îmi spune: “Şi tu îmi placi, şi eu te iubesc, dar până nu mă ceri de la mama (de la părinţi), nu pot fi a ta!” Plin de speranţă, plin de iubire, am venit să îndeplinesc dorinţa sfântă a alesei mele şi dacă răspunsul e “nu”, plec cu inima zdrobită, pentru că ea niciodată n-o să treacă peste cuvântul părinţilor. Pavel ştie, din experienţă, că e bine să nu încalce porunca mamei. Una a fugit după el, că-l iubeşte, că n-are nevoie de mamă, de nimic. Mama, vigilentă, a anunţat peste tot că i s-a furat copilul, când ei tocmai se îndreptau spre Cehia. Poliţie şi altele. Pavel o ruga să se întoarcă, ea nu, că-l iubeşte. Adevărat, ştie el ce le înnebuneşte pe femei. De una i-a plăcut şi lui, durdulie, veselă, a ţinut-o la el în garsonieră (soţia nu ştia!), până când fetei i s-a părut că are dreptul la mai mult, că e timpul de nuntă şi că ar vrea să aibă şi un copil de la bărbatul iubit. Mai întâi “călătorie de nuntă”... în străinătate, ca-n vis... frumoasă fată... se ridică, mă scuzaţi pentru deranj, ia mâna mamei şi o sărută respectuos, la mireasă nu se uită şi iese. Cum mireasa are telefonul lui, dacă îl sună, a reuşit, dacă nu, nu, dar a făcut tot ce depindea de el.

Părul Soniei e de un şaten atât de deschis, încât poate trece drept blondă naturală. Blondă cu păr scurt şi ciufulit, slăbuţă, înăltuţă. Cu ochii mari, albaştri, cu o privire acum foarte nefericită şi înlăcrimată. Îmbrăcată modest, cu o cămăşuţă galbenă şi blugi albaştri. Când toate fetele sunt mai mult dezbrăcate pe aşa o căldură, fata asta e în cămaşă cu mâneci lungi. Cum poate să stea aşa, în văzul tuturor, pe scările Universităţii şi să se smiorcăie în halul ăsta! Sonia, într-adevăr, nu vede nimic în jur. Durerea ei e atât de mare, că nimic nu mai contează... Nimeni şi nimic nu există pe lume. N-a reuşit. N-a intrat la facultate! Acum ce să facă? Să se întoarcă în satul ei prăpădit? Ce să facă acolo? Şi aici? Stă într-o cameră de cămin a unei verişoare studente, dar când o să înceapă anul de învăţământ? Cine are nevoie de ea? Cine poate s-o ajute? Nici o soluţie. Stă şi plânge.

Uneori femeile sunt prea accesibile, de ce se îndrăgostesc aşa de repede şi aşa de tare? E destul să ai ochi frumoşi... Pavel visează la o femeie pe care să vrea el s-o cucerească şi să-l respingă, să-l refuze, el să insiste şi să nu reuşească. O femeie care să-i spună: “Nu te iubesc şi n-ai să faci nimic, n-ai să mă cucereşti niciodată!” Apoi s-o fure, s-o vândă şi s-o întâlnească după asta. Pavel îşi alungă acest ultim gând. Cu vreo 15-20 de ani în urmă era altfel. Student, sărac şi naiv, îi plăcuse o fată, colegă (de fapt, nu chiar colegă, nevastă-sa terminase matematica). I-a făcut puţină curte, a dus-o la film, a sărutat-o seara şi, după o lună, a cerut-o în căsătorie. Acum sunt alte timpuri, mai complicate.

Pavel se apropie, se aşază lângă ea şi fumează. E tânără, nu mai mult de 17 ani. Frumuşică, cu tot cu nasul ei roşu şi ochii în lacrimi. Pavel o priveşte în tăcere (încă nu i-a venit nici o idee). Fata nu l-a remarcat. Îşi vede de plânsul ei. Ce să-i spună... Hai să încerce.
– Sute de tineri îşi plâng de milă c-au făcut o facultate, că şi-au tocit coatele cinci ani de zile, iar după asta n-au unde se angaja, n-au serviciu, n-au salariu. Degeaba înveţi în ziua de azi.

Fata surprinsă şi ruşinată ridică ochii spre el. Un nene simpatic de vreo 40 de ani. Cu voce blândă şi bună.
– Iar tu plângi că n-ai intrat...

Pavel aşteaptă. Să vedem dacă deschide gura. Sonia îşi şterge lacrimile (cu mâna) şi tace. Ce vrea de la ea? Nu ştie ce să-i răspundă.
– Faci un an de zile bani, apoi intri unde-ţi place, la cea mai importantă facultate. Aşa a făcut şi sor’mea, care-i de-o vârstă cu tine şi nu-i pare rău.
– Cum faci? se trezeşte Sonia, vizibil interesată.
– Cum fac toţi. Lucrezi un an undeva, la un magazin, o fabrică sau la un restaurant, îngrijeşti o bătrânică, un copil, unde găseşti, bani să fie...
– N-ar fi rău, murmură fata.

Pavel crede c-ar fi cazul să stea de vorbă în altă parte, nu aici, sub ochii lumii.

Sonia nu se gândeşte că are în faţă un bărbat necunoscut. Nu. Chiar Dumnezeu i l-a scos în cale, ca s-o ajute. Şi dacă n-a intrat la facultate, poate că e spre binele ei. Bursa-i mică, nu i-ar fi ajuns. Ea a candidat la bugetari, unde locuri sunt din ce în ce mai puţine, din cauza asta n-a reuşit. De-ar fi avut bani, ar fi dat “la contract”, ca toată lumea. Iar dacă va lucra un an sau doi, se va îmbogăţi, îşi va ajuta părinţii, frăţiorul şi va intra la orice facultate.
– Încotro mergem? Eu ar trebui să plec...
– La cămin.
– Te însoţesc un pic, dacă vrei. Nu moare nimeni dacă nu intră la facultate. Eşti tânără, frumoasă, trebuie să lupţi. Te ajut eu să-ţi găseşti ceva de lucru.
– Te superi dacă te invit la o îngheţată? Şi Pavel o ciufuleşte drăgăstos pe cap, părinteşte. Găsesc pe drum un bar discret, intră, stau de vorbă. Pe mine mă cheamă Pavel (Vasilievici), iar pe mine Sonia, Sofia (Nicolaievna). O întreabă multe, despre familie, prieteni, ce planuri are. Ar trebui să nu spună nimănui că el vrea s-o ajute. Iar dacă se hotărăşte să plece, mai bine să spună mamei că o colegă, care nici ea n-a intrat, o ia cu ea, la lucru, la sora ei, mai mare. Dar cel mai bine ar fi să aştepte un pic. Pavel îi va spune când şi cum. Sonia e aproape fericită, deşi îi pare rău că n-a intrat. Va lucra, va face bani, apoi totul se va rezolva. Nu faci la început prea mulţi bani, precizează Pavel. Eşti tânără şi fără experienţă. Dar, într-un an de zile, trei mii de dolari tot faci. Cel puţin. Trei mii! Sonia deja se gândeşte ce să facă cu atâţia bani. Taxa pe un an costă trei-patru sute, deci îi ajung.

Pavel îi înşira tot felul de variante. Sonia îl asculta cu admiraţie şi încredere. Dacă i-ar fi zis “hai acum cu mine”, ar fi mers. Atât de uşor. Putea nici să nu-i spună cum îl cheamă, să zică: mâine vino în locul cutare şi te duc la lucru, în ţara cutare, şi ea ar fi fost acolo. Cu alte cuvinte, candidata ideală. Dacă o luam cu dragostea, o speriam, mi-ar fi trebuit mai mult timp. A întrebat-o, cu delicateţe, dacă are un prieten – care probabil o sărută pe obraz o dată pe săptămână, duminică seara –, cu care se va mărita după ce termină facultatea. Fata a lăsat, ruşinată, capul în jos şi a privit insistent la îngheţata lui Pavel. Nu răspunde. “Bine că n-am luat-o cu dragostea!” Pavel nu-şi mănâncă îngheţata, i-o dă tot fetei, care o consumă conştiincios. La ea în sat n-are îngheţată şi, când vine în oraş, mănâncă multă, de două ori i s-a făcut rău.

Acum o să meargă acasă.
– Spune că încă nu ştii rezultatul şi, dacă nu intri, mergi la lucru, ca toată lumea, în Cehia, cu o prietenă. Lucrez un an şi vin, mamă, cu bani, cumpărăm televizor color. Actele vor fi în regulă. Şi nu spune nimănui nimic, fetiţa mea, ştii ce rea e lumea.

Ajung la cămin, se despart, Sonia radiază de fericire, de parcă era prima pe lista studenţilor, Pavel fuma pe drum şi fredona.

Evită fetele bogate sau care află el, din discuţie, că au rude nu ştiu de care nu ştiu pe unde. Să dea de urma lui sau, şi mai rău, de urma lor... Cu orăşencele astea prea emancipate, Pavel nu găseşte limbaj comun. Nici nu-l interesează. Fete simple, sărace, femei tinere, chinuite, cu un copil sau doi, care se îndrăgostesc imediat, dar poveştile trebuie să fie scurte. Două-trei episoade, atât. Pavel se gândeşte îngrijorat la ce-ar trebui să facă dacă nu le-ar duce cât mai repede la destinaţie. Câte complicaţii! Să i se agaţe de gât, cu sărăcia lor, cu copiii lor, cu viitoarele lor pretenţii, nenumărate. La început, toate sunt jalnice, mâţişoare, neputincioase, pudice şi supuse, până cred c-au pus gheara pe bărbat, apoi îşi arată ele colţii. Dar asta nu se întâmplă cu Pavel, ştie el ce le aşteaptă şi încearcă să fie ireproşabil. Poate că povestea asta va rămâne cea mai frumoasă din viaţa lor, iar unele vor muri cu numele lui pe buze. Pavel se spală pe mâini, el n-are nici o vină. Vii cu mine acolo, iar acolo, el dispare. Banul se face greu. Şi-l face fiecare cum poate. Din ce în ce mai greu. Şi dacă nu va fi el, vor fi alţii. Pavel are o fiică, o iubeşte. Cine ştie câte o să îndure! Dacă o va pedepsi bunul Dumnezeu pentru păcatele lui taică-su? Pavel ar fi vrut şi un băiat, dar la gândul că ar putea fi tot fată şi al doilea copil... Soţia lui vrea. De ce nu? Au casă, au bani, prieteni. Are o nevastă gospodină, mâncare bună, curat în casă, îşi vopseşte părul. Oare are deja păr cărunt? El, care se plimbă printre fete de 20 de ani, are o soţie care îmbătrâneşte. El, care abia-şi începe viaţa, abia devine bărbat copt, matur, are în casă o femeie aproape babă. Ce se tot fardează, ridurile oricum i se văd! Stă cu mutra ei jalnică de parcă spune mereu “iartă-mă”, “nu mă părăsi”! Iar fata mâine-poimâine îl întrece în înălţime... Pavel e foarte ocupat, fiică-sa se descurcă şi fără el, dacă-i dă bani, asta o interesează cel mai mult, ea îi sare în braţe, îl îmbrăţişează şi-i spune cu dulceaţă: “Te iubesc, papa!” E frumoasă fata lui, învaţă bine, prima-n clasă. Pavel încearcă să-şi alunge gândurile negre. Fiica lui niciodată nu va plânge pe scările universităţilor. Ea va reuşi, el îi va plăti totul, va avea de toate. Viaţa e plină de riscuri...
*
În drum spre casă, Sonia simţi o uşoară tristeţe. Şi-a adus aminte de boboc. El e de vină că n-a intrat la facultate. Într-o zi, fratele ei s-a întors acasă cu un bobocel de gâscă. Sandule, du bobocul înapoi, nu-i al nostru! A mers în urma mea ca un căţel, nu-mi aduc aminte când l-am văzut, nu ştiu al cui e! Toţi ne gândeam ce să facem cu el. Tata: moare, dacă-i unul singur, trebuie dus. Mama a zis: hai să-l lăsăm cu puişorii, asta-i gâscă, nu găină, altă pasăre. Cu ea trebuie să vorbeşti. Bobocul stătea lângă Sandu şi asculta serios. Când cineva ridica tonul, el răspundea gâgâind înţelegător. Am întrebat prin vecini, dar boboci aşa mici n-avea nimeni. Am hotărât să-l ţinem la noi. Sandu: am eu grijă de el. L-a “îngrijit” o jumătate de oră, apoi a hotărât că e cazul să-l ducă la pui, să mănânce, să bea apă, să se împrietenească. L-a lăsat şi a dispărut la joacă.

Sonia învaţă pentru examene. Aude bobocul ţipând şi tânguindu-se. Ce, măi boboc, te-ai plictisit? Bobocul stă singur, într-un colţ, Sonia îi întinde mâna. Bobocul se apropie şi ciuguleşte ceva din palmă, apoi se instalează acolo comod. Ea se miră, se amuză. Stă afară pe un scăunel şi citeşte, repetă, învaţă, cu bobocul dormind în poală. Dacă citeşte prea tare, se trezeşte şi răspunde în limba lui, crezând că i s-a adresat. Dacă vrea la plimbare, îşi face vânt din începuturile lui de aripioare, gata-gata să sară din poală. Când vrea înapoi în palmă sau în poală, se apropie şi plânge. Mănâncă din palmă. I-a pus şi un nume: Lebăduş. De fapt, era numele unei gâşte foarte frumoase de acum patru ani. Ţineau şi ei cândva gâşte, dar n-au mai păstrat sămânţa, c-a zis mama că-s alintate la mâncare, cresc greu şi fac gălăgie. Pe vremea aceea, o cloşcă a scos zece boboci, nouă obişnuiţi, galbeni ca tot bobocul şi unul auriu, mare, mult mai frumos. Lui i s-a spus “Lebăduş”, pentru că era frumos ca o viitoare lebădă. Cine ştie, poate s-a rătăcit acolo un ou de lebădă.

Ei, din cauza bobocului n-a reuşit ea la facultate. Păi, aşa se învaţă, c-un ochi în carte şi unul la boboc? Vezi să nu ajungă la câine, de ce plânge, vrea mâncare, vrea apă, vrea să-i cânţi, să-l ţii în palme şi să-l legeni, asta-i plăcea cel mai mult, credea că zboară, probabil...

Părinţii sunt la vie, la prăşit. Sandu o aşteaptă singur în staţia pustie, ruinată, ca toate staţiile din satele basarabene.
– Ce mi-ai adus? prima lui întrebare.

Sonia n-a uitat să-i cumpere o ciocolată şi o banană. Copilul e dezamăgit. Doar atât? Dacă i-ar fi adus o maşinuţă sau un rucsac pentru şcoală, că se apropie întâi septembrie (toamna asta trece-n clasa a cincea!), ar fi înconjurat satul să vadă toţi ce i-a adus sora lui de la oraş. Cere imediat cadourile şi tot drumul spre casă defilează într-o mână cu banana, în alta cu ciocolata, privind triumfător la copiii din drum, uimiţi şi invidioşi la vederea atâtor bunătăţi. Când au venit părinţii, Sandu i-a întrebat dacă vor banană: tata nu, mama şi Sonia, doar să guste; nu le-a plăcut! De ce dai bani pe asemenea porcării greţoase? Mărul nostru-i sfânt, nu se compară cu nimic în lume. Sandu a ieşit cu banana în drum, propunând câte-o gură copiilor prieteni. Banana e cel mai bun fruct din lume, pretindea el. Costă zece dolari şi creşte numai în Africa în vârful unor palmieri înalţi până la cer. Acolo există maimuţe speciale care se urcă sus şi le culeg. Copiii au fost de acord că-i gustoasă, Sandu a mâncat şi el şi i-a plăcut. De ce mama şi Sonia se strâmbă? Ciocolata – n-o mai duce în drum – a împărţit-o în două: jumătate pentru Sonia şi mama, cealaltă bucată o mănâncă singur, tata nu vrea. Dacă ar fi împărţit-o în trei, i-ar fi revenit mai puţin, s-a gândit el din timp.
– Ce face lebăduşa noastră?
– A murit. N-a zis tata că bobocul nu creşte singur, trebuie măcar doi?! Nu mânca nimic şi a murit la câteva zile după ce ai plecat... Dar avem iepuraşi, au făcut ieri ochişori, sunt foarte dolofani. Una a fătat doi, alta, opt.

Câinele scheuna bucuros.
– Buburuzic, l-a mângâiat Sonia, ce jigărit eşti! Nu mai hrăniţi câinele ăsta, a rămas numai piele şi oase! Cum plec eu de acasă, toate animalele slăbesc! N-ai grijă deloc. Te joci toată ziua şi eşti băiat mare!

Sandu protestează, nu se lasă ocărât. Parcă a mai crescut fratele ei. Mâine-poimâine o întrece. Nici n-a întrebat-o dacă a intrat ori nu.
– Mama ţi-a făcut de mâncare.
– Tu ai mâncat?
– Te-am aşteptat pe tine.

Sonia nu şi-a putut minţi părinţii, a recunoscut că n-a intrat la facultate. Despre angajarea la lucru, a spus cum a sfătuit-o Pavel. Şi-a făcut o prietenă a cărei soră lucrează în Cehia, la o fabrică de confecţii. A zis, dacă nu intri acum, vii la mine şi lucrezi un an, încerci la anul la facultate. Mă poate lua şi pe mine, că de lucru se găseşte pentru toţi. Drumul nu-i scump (de fapt, Pavel a spus că are el un prieten şofer şi ea nu va plăti nimic, dar mamei nu poate să-i spună asta, aşa că Sonia îşi imaginează o sumă de care maică-sa ar putea face rost), mergem până la graniţă, iar de acolo ne ia soţul ei. Mama a acceptat propunerea cu încântare. Iar tata a spus, exact ca Pavel: “E bine să înveţi, dar dacă şi după asta ajungi tot la spălat blide prin străini, cine are nevoie de învăţătură?” Sonia le explică, ea doar un an lucrează, apoi se întoarce...

Timpul trece încet, fetele din sat au tot întrebat-o ce face, a reuşit sau nu, ea a îndrăznit să spună că pleacă anul ăsta în străinătate, la lucru, şi se va întoarce cu bani. Şi simţea invidia tuturor, chiar şi a acelora care au intrat. Ai bani, eşti om, nu – nu.

Au intrat câteva fete din clasa ei, dar numai una la buget, la geografie-meteorologie. Celelalte – medicină, economie, limbi străine – dar cu bani, “prin contract”. Sonia nu vrea să facă geografie. La ce bun? Dacă tot faci o facultate, te duci unde vrei... Poate într-un an se mai gândeşte şi, dacă are bani, intră unde-i place. Bine chiar că n-a intrat. Ce noroc a avut cu Pavel! Ce om bun, ce frumos mirosea, a condus-o pâna la gară şi a sărutat-o pe obraz, Sonia şi acum roşeşte când îşi aduce aminte. I-ar plăcea când se vor revedea s-o mai sărute o dată...

Când a întrebat-o de ce s-a îmbrăcat aşa, Sonia i-a spus: m-a zgâriat pisica. I-a fost ruşine să spună: un iepure. Avea un iepure al ei, pe care-l lua mereu în braţe. Când ceilalţi au crescut mari, erau greu de prins şi nu te mai puteai juca cu ei, iepurele ei stătea cuminte, se lăsa plimbat şi mângâiat, îl aducea în casă, îl lăsa să inspecteze camera... Îl recunoştea că era aproape alb, ceilalţi aveau pete negre sau cenuşii. Într-o seară întunecoasă, chiar cu câteva zile înainte de plecare, s-a dus să-şi ia iepurele iubit. Pe unul care i s-a părut mai alb, a vrut să-l ia în braţe, a crezut că-i al ei. Iepurele, dacă nu-i îmblânzit, nu poate fi luat în braţe ca o pisică, se zbate. Sonia s-a ales cu o zgârietură urâtă, i-a curs şi sânge. Mama, când i-a văzut rana, a zis: Ăsta nu-i iepure, e panteră! Ce animal sălbatic! Nu vezi că-i bun de tăiat, iar tu vrei să-l iei în braţe! Şi-a pus pătlagină şi aloe, dar nu i-a trecut şi a trebuit să stea pansată. Să nu mai facă infecţie! Tocmai acum! Nici bluziţe subţiri şi cu mâneci lungi nu prea are. Ar fi vrut să-l înveţe să mănânce din palmă, să stea în două lăbuţe, cum a văzut la televizor. Ar fi reuşit în cele din urmă. Acum nu se mai apropie de iepurii mari, tata a început să-i taie. Se joacă cu cei mici, care nu-s periculoşi, abia au deschis ochii.
– Câte ouă ai luat azi?
– N-am fost în cuibar.
– Du-te şi vezi, să nu intre guzganii până mâine.

Găinile aveau două încăperi pentru dormit. În amândouă, câte un cuibar. Sonia s-a uitat în primul, cel nou, în care toate găinile se culcaseră: un ou. În cel vechi a crezut că nu e nici o pasăre. Şi când a intrat, s-a speriat de un cotcodăcit-cârâit ameninţător. Era cocoşul cel chircit, singur în toată poiata, dormea pe o bară. Singur şi trist. În cuibar – trei ouă. Săracul cocoş! Nici o găină nu doarme cu el. Sonia ştie că dacă-s mai mulţi cocoşi, se vor bate mereu pentru întâietate şi învingătorul îşi va lua cele mai grase şi mai frumoase găini. Dar şi învinsului ar trebui să-i revină ceva, măcar vreo două păsări, mai bătrâioare ori mai pricăjite. Cei doi cocoşi se băteau zilnic şi cel mai slab stătea ascuns, nu venea nici la mâncare.
– Când pleacă fata, tăiem unul şi facem răcituri.
– Pe care vrei, tată, să-l tai?
– Pe care zici tu.
– Cel mare a avut de toate, şi-a trăit viaţa din plin, să-l tăiem pe el. Las’să fie şi celălalt împărat peste găini. O să crească la fel de frumos ca primul.
– Aşa să fie.

Totuşi, l-a tăiat pe cel mic, iar răciturile n-au ieşit bune deloc. Nu se ştie de ce. Sonia se uita la găini şi se gândea: ce bine se descurcă acest cocoş cu toate păsările din poiată. Ouă fac toate, nici o rebelă! Săracul celălalt. Cred că tatei i-a fost jale să-l taie.

Când într-o poiată sunt mai mulţi cocoşi care se bat neîntrerupt, vreo doi se prefac că sunt găini. Acceptă să fie călcaţi de cocoşii puternici. Păcat că nu fac şi ouă. Când cocoşul lipseşte (a fost tăiat pentru răcituri), cea mai urâtă (de obicei) găină se cocoşeşte. Cântă dimineaţa ca un cocoş. Ce mirare! Tata m-a asigurat că-i găină.

Sonia numără zilele, o săptămână trece repede. Mama i-a făcut rost de bani. Îi coace şi prăjituri pentru drum, îi vor prinde bine, cine ştie când ajunge, mai dă şi unei prietene. Sandu ascultă. I s-a promis o bicicletă la anul, când se întoarce Sonia. Prin urmare, nu iese din cuvântul surorii, o dată pe zi îi aduce un pumn de zmeură, culeasă cu mari sacrificii. Vezi, m-am înţepat, m-am julit! Dacă vrei un măr văratic, ţi-l aduc pe cel mai frumos! Ca nu cumva să se răzgândească şi să nu-i mai cumpere la anul bicicleta. O merită. Tot el a condus-o la autobuz. Geanta nu era grea. Sandu ar fi vrut şi un rucsac pentru şcoală, cel vechi s-a rupt, ar vrea şi un trening pentru sport, are unul dar i-a rămas mic. Mama zice că n-avem bani. Când vin, la anul, vei avea de toate, îţi cumpăr cel mai frumos rucsac, ai să vezi! Sandu aşteaptă până se porneşte autobuzul şi face semn cu mâna.
*
Pavel s-a săturat să aştepte. Sonia asta poate că vine, poate nu. Şi dacă nu vine? Poate nu-i dă voie mama sau a intrat la vreun colegiu, iar eu stau aici ca prostul. Nici adresa nu i-o ştie. S-o sune nu poate, că ea n-are telefon. De ce întârzie? Bine că îi am toate hârtiile.

Unde va sta? Într-unul din apartamentele lui, desigur. N-o va atinge, ar putea strica totul. Are totuşi ceva extrem de senzual. Pavel a visat într-o noapte că Sonia îl săruta, cu buzele ei pline. Botoasa! E inocentă.

Sonia se apropie zâmbind. Autobuzul a mers ca o căruţă. Pe jos ar fi ajuns mai repede. “E frumoasă.” I-a luat bagajul, vrei să mănânci? Pleci cu microbuzul, acolo te întâlneşte doamna cutare, îţi dau o foiţă cu toate datele. Tu nu mergi cu mine? Mi-e frică singură, atât de departe. Cu tine, nu m-aş teme de nimic. Bine, copilaşule, vin şi eu mai târziu. Mai am treabă vreo două zile, apoi vin să văd cum te-ai aranjat, unde lucrezi. (Pavel hotărăşte ceva în gând.) Vrei să stai câteva zile cu mine, Sonecica? Şi o priveşte galeş, insistent. Sonia, intimidată, pleacă ochii, roşeşte: “Nu, plec mai bine azi”. Ai actele în regulă, mergi până la graniţă, nu te teme de nimic... Iar înainte de plecare: vino, hai, vino lângă mine, o trage într-o parte, o să-mi fie dor de tine, puişor ce eşti, poate rămâi (cu cât mai mult se gândeşte, cu atât ruga lui e mai adevărată), rămâi, Sonia, nu pleca!, o apropie de el şi o sărută, lung pe buze, poate că aşa ca mine n-a mai sărutat-o nimeni, nici un bărbat, mai că nu-mi leşină în braţe. Ce tânără e, doar cu câţiva ani mai mare decât fiică-mea. Microbuzul porneşte, Sonia ridică ochii spre el, îşi lipeşte buzele de geam şi şopteşte încetişor: vreau să rămân! Pavel devine mic, un punct, apoi dispare şi doar copacii de-a lungul drumului o însoţesc. Trebuie să facă bani, să intre la facultate, asta la anul. O să se îmbrace frumos şi o să-l întâlnească pe Pavel, o să-i mulţumească pentru ajutor. Şi poate or să se mai sărute o dată. Simţea buzele lui pe obraji, pe gură. Corpul i-a devenit greu, mai ales burta. Tot drumul a descifrat acel sărut, l-a repetat în gând, l-a lungit. Şi dacă cumva nimeni n-o întâmpină, să nu facă nici un pas, aşteaptă acolo; dacă nu se întâmplă nimic, te întorci înapoi cu aceeaşi maşină şi mă suni neapărat, uite numărul meu de telefon. Şi bani în caz de ceva. Ce bun şi grijuliu este!