Aşteptînd-o pe Sara

Michael Haulică
Aşteptînd-o pe Sara
Editura Millenium Press, 2005

prefaţă de Liviu Antonesei



Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Născut în 1955, absolvent de informatică, Michael Haulică a publicat pînă în prezent două volume de proză: Madia Mangalena (Institutul European, 1999) şi Despre singurătate şi îngeri (Karmat Press, 2001), care i-au adus premii de prestigiu: Premiul Vladimir Colin şi Premiul RomCon 2001, respectiv Premiul Sigma 2002. Povestirile sale figurează în sumarul antologiilor Motocentauri pe acoperişul lumii (1995), Nemira \'95, Nemira \'96, Quasar 001 (2001), România SF 2001, Megaera Anthology (SUA, 2005) şi au fost traduse în engleză, daneză, croată şi maghiară. A editat antologia AtelierKult: povestiri fantastice (Millennium Press, 2005), prima dintr-o serie de antologii tematice, lansată la Gaudeamus 2005, împreună cu cel mai recent volum propriu, romanul Aşteptînd-o pe Sara (Millennium Press, 2005). Calitatea sa de editor (la Supernova, Alternativ SF, Lumi Virtuale) i-a adus, de-a lungul anilor, numeroase distincţii, iar în anul 2004 a primit Premiul Romcon pentru publicistică. În prezent, susţine rubrici despre actualitatea domeniilor F&SF în Observator Cultural şi Ziarul de duminică, este redactor-şef al revistei fiction.ro şi coordonează colecţia omonimă a Editurii Tritonic. Locuieşte în Bucureşti.



Nu ştiu cum am început să te iubesc. Cînd. Nu ştiu dacă asta are legătură cu faptul că eşti fiica lui, că toţi bărbaţii din partea asta a lumii, şi nu numai, te vor. Fără să te fi văzut măcar. Fără să te fi auzit. Mirosit. Pipăit. Gustat. Mai ştii? Îţi spuneam cîndva - eram pe sîrme? În Wireless? - că oamenii trebuie să trăiască cu toate cele cinci simţuri, că ar trebui să le poarte la ei tot timpul. Porţile percepţiei... da. Doar aşa putem cunoaşte, doar aşa trăim.

M-am îndrăgostit de tine vorbind. Începusem o frază, nici nu mai ştiu care (cum? unde? cînd?) şi vorbeam şi vorbeam şi treceau orele, zilele, lunile şi mă îndrăgosteam, cu fiecare cuvînt pe care-l găseam în adîncul meu, adîncul ăla pe care-l ştiu ca pe locul comorii lui Ali Baba, locul ăla în care tot cobor, tot cobor şi-mi iau frazele prin care reuşesc să supravieţuiesc, eu scoteam cuvinte, cuvinte, cuvinte şi tu mă ascultai (citeai, vedeai, bănuiai) şi îţi vedeam ochii primindu-mi cuvintele şi urechile înmuindu-se la auzul lor, lăsîndu-se mîngîiate, alintate, îţi vedeam pielea netezindu-se, catifelîndu-se, îţi vedeam umerii rotunjindu-se sub adierea vorbelor mele şi cum să nu mi se întîmple?, cum să nu mă îndrăgostesc de tine, Roxana, Roxana Albu, fiică a lui Petrică Albu, stăpînă a primului roxanat al Dardaniei, cum ar putea cineva să se apropie de tine şi să nu se îndrăgostească, cum?

Nu mă mai alinţi de mult, de mult nu-mi mai spui "suflete drag", "sultanul meu albastru", de mult vorbele tale nu se mai lipesc de pieptul meu, nu mă mai sărută pe gît, pe umeri, de mult nu-ţi mai treci palma peste şoldul drept, acolo unde, cîndva, eram eu desenat...

...eu nu-s decît un desen pe şoldul tău drept...

De ce, Roxana? Pentru că m-am îndrăgostit de tine? Pentru că doar atît îţi doreşti de la bărbaţi? Pentru că vrei ca toţi bărbaţii lumii să fie îndrăgostiţi de tine? Pentru că nu suporţi ideea ca măcar unul dintre noi să nu-şi petreacă zilele şi nopţile gîndindu-se la tine? Chemîndu-te? Dansînd cu tine pe sîrme? Căutîndu-te în spaţiul Wireless? Şi-atît? Doar atît?

Tare singură trebuie să mai fii şi tu, Roxana, dragă Roxana, Roxa-Doxa, frumoasă şi dulce Roxana... Singură mai e femeia cu o mie de amanţi...

Am auzit multe despre tine, am văzut multe. Te ştiu de mică, ai crescut sub ochii mei, aş putea spune. Am fost de faţă la primul concurs de poezie pe care l-ai cîştigat şi îmi amintesc şi azi privirea ta victorioasă, nuanţa privirii tale, pentru că nu era bucuria victoriei poeziei tale, era bucuria victoriei pur şi simplu, şi am ştiut din ziua aia că dacă ai fi cîştigat concursul de făcut sarmale tot atîta bucurie ai fi avut şi am ştiut atunci că într-adevăr eşti fiica tatălui tau, fiica lui Petrică Albu, şi, mai tîrziu, nu m-a mai mirat deloc cînd ai înfiinţat primul roxanat, cînd tu ai devenit femeia puternică, în stare - singură! - să-l înfrunţi pe Constantin cel Mare, tocmai pentru că sub numele ăsta glorios era totuşi tatăl tău, cel care te voia, roxana, principessa - cum te alinta el şi cum am început să-ţi spun şi eu într-o bună zi, bună zi a fost, nu ştiu dacă era ziua în care am ştiut că mi s-a întîmplat şi mie, că m-am îmbolnăvit şi eu de boala care dăduse peste toţi bărbaţii Dardaniei, ziua în care m-am îndrăgostit de tine.

Cînd m-am îndrăgostit de tine, Roxana? Atunci cînd stăteai lîngă tatăl tău şi asistai la discuţia noastră banală, administrativă, şi ţi-am prins neliniştea, ţi-am prins privirea speriată aproape, da, erai speriată, ţi-era frică, de ce, Roxana dragă, de ce, sufleţelule drag?, de ce ţi-era frică? Pentru că n-aveam privirea aia tîmpă pe care o au toţi bărbaţii în preajma ta? Pentru că puteam să mă uit în ochii tatălui tău fără spaima aceea ca nu cumva să-mi alunce privirea spre tine şi el să observe, privirea aceea care pe mulţi i-a dus direct în mormînt - dacă mormînt poate fi numită groapa de gunoi a Clopodiei? Pentru că-ţi plăceau cuvintele mele? Felul în care le spuneam? Ceea ce era dincolo de ele? Pentru că mi-ai citit însemnările? Ai zis că nu-mi înţelegi scrisul, dar sînt convins că ceva-ceva tot ai înţeles tu, cîte-un cuvînt, ici-colo, dar suficient să-ţi faci o idee... Pentru că erai geloasă pe mine din cauza lor? Pentru că voiai să fii tu zeiţa care să le inspire? Pentru că-ţi lipseam, pur şi simplu, din panoplia cu trofee? Îţi lipsea unul cu aproape treizeci de ani mai mare? Mai în vîrstă? Mai bătrîn? De vîrsta tatălui tău? Vedeai în mine un tată de care te puteai îndrăgosti? Cu care puteai face amor fără să te arate lumea cu degetul? Ştiu cînd ai început să te agiţi, să-ţi faci de lucru pe-acolo, să aduci ba una, ba alta, să mă serveşti tu însăţi cu cafea şi cu vin şi cu fructe, numai să ni se atingă mîinile, să ni se atingă jumătăţile de metru în care acţionau parfumurile noastre, să ni se întrepătrundă parfumurile, ştiu că totul era pentru mine, am ştiut din prima clipă şi atunci a fost poate momentul în care m-am simţit cel mai bărbat în toata viaţa mea de soldat, de erou învingător în atîtea şi atîtea războaie, atunci cînd mi-am înfipt privirile în ochii tăi şi am văzut cum ţi se înverzesc, am văzut cum ţi se deschid privirile, parcă făceam dragoste, Roxana, privirile noastre şi-o trăgeau acolo, în sala aceea plină de ofiţeri şi înalţi dregători, ei discutau despre extinderea Imperiului, despre noi şi noi roxanate ce urmau a fi adăugate Dardaniei şi noi ne-o trăgeam acolo, în faţa lor şi ei habar n-aveau la ce asistau - şi bine făceau, că n-am fost niciodată dintre aceia care spuneau "să se uite o dată, măcar o dată, Roxana Albu la mine şi-apoi aş putea muri împăcat", eu n-am fost niciodată dintr-ăia şi-acum, acum... Roxana, Roxana, Roxana! Acum cred că aş muri liniştit dacă aş putea să-ţi mai văd o dată privirea înverzindu-ţi, înverzind pentru mine, din cauza mea, sub cuvintele mele, lîngă mine, cu mine...

Sau poate a doua zi m-am îndrăgostit de tine, în dimineaţa în care m-am trezit cu tine la uşă, în dimineaţa în care, fără să spui o vorbă măcar, ai intrat, te-ai dus direct în dormitorul meu de bărbat singur, mobilat sumar, dar, esenţial!, avea pat, pat, Roxana, şi ţi-ai aruncat hainele de pe tine şi te-ai împletit cu cearşafurile aflate în neorînduială şi de-acolo te uitai la mine şi iar am văzut cum îţi înverzeşte privirea şi am ştiut, atunci chiar am ştiut că e pentru mine, că eu sînt ăla care ţi-o înverzeşte, aşa cum am ştiut şi că ochii mei erau albaştri, şi era multă vreme de cînd nu mi-i mai albăstrise nimeni.

Nu ştiu cum am ajuns lîngă tine, nu ştiu ce forţă mi-a smuls halatul, kimono-ul meu primit în dar de la Takeshi Tanaka în ziua în care i-am violat femeia şi cele trei fiice, nu mi-a plăcut sa fac asta, dar a trebuit, Roxana, sufleţelule drag, a trebuit s-o fac pentru a-i da motiv să-şi facă seppuku, altfel cum?, cum să-i salvez onoarea?... nu ştiu ce m-a trîntit în pat lîngă tine, nu ştiu cum am ajuns împletit cu tine şi cu cearşafurile albe mîngîindu-te, sărutîndu-te, lingîndu-te... Ah, ce burtă aveai, tu, Roxana! Ah, ce umeri aveai, tu, Roxana! Ah, ce cur aveai, minunato! Minunato, minunato, minunato! Ce cur am mai pupat eu cu orele în toată viaţa asta a mea de amant mizerabil, pe ce cur am mai plîns eu de dorul tău, de dorul tău? Stăteam acolo, cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji şi pe curul tău şi mi-era dor de tine, te ţineam strîns îmbrăţişată şi-mi era dor de tine, bărbia mea şi nasul meu şi buzele mele şi limba mea te căutau, te scormoneau prin toate adîncimile, prin toate pliurile pielii tale dumnezeieşti, căutîndu-ţi rombul născător de cur si ombilicul tău nebun, rombul-ombilicul, rombilicul tău - mai ştii? Eram în Wireless cînd ţi-am zis prima dată "pe rombilicul tău" şi tu mi-ai zis "da, da, pe rombilic", era joaca noastră din fiecare seară, "pe ce te pup în seara asta?" "pe sînul drept", "pe şoldul stîng", "pe coapsă", "între ele", "da, da, pe rombilic"...

Atunci să mă fi îndrăgostit de tine sau în după-amiaza aceea în care iarăşi m-am trezit cu tine la uşă şi ai intrat fără un cuvînt şi nici eu nu te-am întrebat nimic, mă obişnuisem cu felul tău de a fi, cu faptele tale, iar nu cu vorbele, vorbele le lăsai pentru dansul pe sîrme, seara tîrziu, nimic n-ai zis în după-amiaza aceea, ai intrat doar şi ai pus mîna pe cordonul halatului meu, ştii tu, kimono-ul lui Takeshi, şi ai tras de el, încet, încet, parcă ne filma cineva - ne filma? Roxana, ne filma cineva? - şi eu mă uitam în ochii tăi, voiam să-i văd, să le văd culoarea, nu-i mai văzusem de mult, din somnul nopţii, sigur că din somnul nopţii, erai visul meu din fiecare noapte, numai că atunci nu era vis, nu erai vis, Roxana, erai acolo, în faţa mea, mîngîindu-mi halatul, alintîndu-l, trimiţîndu-l după ţigări, lăbărţîndu-l, făcîndu-l s-o ia razna prin cameră, pe lîngă mine, mîngîindu-mi umerii, halatul meu mîngîindu-mi umerii, aşa ceva merita văzut, merita memorat, măcar aşa, pentru viitoare nopţi de singurătate, alunecîndu-mi pe braţe, pe coate, pe antebraţe şi încheieturi şi palme, şolduri, coapse şi genunchi, în locul tău, Roxana, în locul tău făcea toate astea halatul meu care cădea, cădea, nu se mai termina căzînd, pînă, în sfîrşit, l-am simţit ghemuindu-mi-se la picioare, îmbrăcîndu-mi tălpile. Parcă... Parcă... Dar mai ştiam eu ce-i cu mine? Ce era cu tine? Pe unde mai erai? Îţi vedeam buzele muşcîndu-mă de piept, de buze, de genunchi, de sfîrcuri, părul tău îmbrăcîndu-mă, hainele tale zburînd în toate zările, desenînd harta roxanatului tău pe podea şi tu, în mijloc, ca o adevărată principessa, dreaptă acolo, dreaptă şi goală, ca în ziua depunerii jurămîntului... Ce făceai acolo, goală, Roxana? Ce făcea părul tău ce-ţi cobora pînă la genunchi, unduindu-se în ritmul şoaptelor nerostite, vorbeai din umeri, Roxana, din umeri şi din şolduri şi din coate, braţe şi genunchi, aşa mă îmbrăţişai, aşa cum te învăţasem seară de seară, dansatori pe sîrme... Ce făceai acolo, în faţa mea, sub ochii mei, sub ochii mei albaştri? Mai ştiu că respiram greu, că nici nu voiam măcar să respir, că mi se părea inutil să respir cîtă vreme puteam să te sărut pe tine, nimic n-avea rost, nimic, nimic, nimic, totul erai tu, cu braţe, coate şi genunchi şi gură... Erai toată numai o gură, Roxana, te simţeam peste tot, peste tot şi mă umflam, simţeam cum mă umflu, simţeam cum totul se adună în mine într-un anume loc, undeva, ştii tu, ştii tu, Roxana, dragă Roxana, acolo se adunau toate, toate ale lumii, Imperiul şi roxanatele, viitoarele războaie, Petrică Albu şi înaltele dregătorii, eu şi fiica lui, acolo, lîngă mine, în genunchi în faţa mea, dacă tu erai roxana întîiului roxanat şi erai în genunchi în faţa mea, cine eram eu, Roxana, cine? Cine?

Ah, cum te-ai smuls, Roxana, ah, cum m-ai lasat acolo, în mijlocul camerei, ah, ce umflat eram, cum pulsam, cum stăteam de încordat privindu-te, privindu-te...

Şi-atunci, pe fereastra larg deschisă a camerei a intrat lumina. Iar după lumină a intrat un fluture galben care a dat ocol camerei, bătînd din aripile lui străvezii, bătînd din aripi, şi acolo erau şi privirile mele albastre, acolo erau privirile tale verzi, lipite de aripile galbene şi fîlf, fîlf, venea, Roxana, venea, venea... Fluturele s-a aşezat pe sexul meu pulsînd, acolo s-a aşezat fluturele galben, Roxana, acolo, acolo. Aiiiii! Aiiii! Ce-a mai ţîşnit, Roxana, ce-a mai ţîşnit din mine, parcă toată rezerva de dragoste adunată în atîţia ani s-a strîns şi-a ţîşnit atunci sub bătaia de aripi a acelui fluture galben... Dragostea şi puterea de a fi, chiar şi pentru cîteva minute, stăpînul primei roxane, stăpînul principessei...

Atunci să te fi iubit întîiaşi dată, Roxana? Te-ai îmbrăcat şi ai plecat lăsîndu-mă acolo, înfrînt de un fluture şi de bătaia lui din aripi... Eu, marele luptător... Eroul atîtor războaie... Te iubeam, Roxana, te iubeam pentru că de mult trăiam iubindu-te, de mult, de cînd te învăţam să citeşti poveştile Erendirei şi ale Hypomanţiei şi ale Madiei din Mangala... Te iubeam, Roxana, te iubeam, dar nu ştiam că tu eşti aceea, nu ştiam, a trebuit să vină fluturele ăla galben, galben ca inima mea geloasă, de o mie de ori geloasă, pentru fiecare dintre amanţii tăi, pentru fiecare dintre poveştile care se spuneau despre tine.

Cred că atunci am ştiut cît de singură eşti, atunci am ştiut cît de singură este femeia cu o mie de amanţi...



Femeia venea. Cu desenele atîrnîndu-i de glezne, de umeri, de şolduri, desenele alea - pete de culoare pe care se întretăiau linii negre trasate cu creionul, desenele alea pe care le făcuse într-o doară, numai ca să-i arate lui că desenează, că e adevărat că desenează, că nu l-a minţit. Cîte nu face o femeie pentru minciunile ei?

Femeia venea. Desenele fluturau în urma ei, pe lîngă ea, sfidînd natura - cu care nu semănau, oamenii - cu care nu semănau, sfidînd ordinea firească a lucrurilor, ca în poveştile Perfecţiunii. Paznici de gînd, scormonitori, hăitaşi, vînători de amintiri... Cine mai ştia poveştile astea? Nimeni. Nimeni credibil, pentru că pe Hypomanţia n-o mai băga nimeni în seamă de mult. Cu flori în păr, cu desenele atîrnîndu-i, fluturînd, femeia venea. Vestea ajunsese mult înaintea ei, parfumul, culoarea ochilor... În urmă, ea.

El era Michael. Cel atent. Cel căruia îi fugeau ochii în toate părţile la cel mai mic tremurat al frunzelor. La cea mai nedesluşită şoaptă. La mirosul aerului. Pentru că era scriitor, poate. Pentru că vedea ceea ce alţii n-ar fi văzut nici măcar în somn. Pentru că vedea lucruri care n-au fost niciodată, dar, din momentul în care le vedea el, existau. El era Michael şi stătea acolo, în drum, pe o piatră. O aştepta? Dacă l-ai fi întrebat, sigur ar fi zis "da, o aşteptam, ştiam că va veni". Cine l-ar fi crezut? De-aia nici nu-l întreba nimeni. Cine să-l creadă pe el? Nu scrisese el povestea Madiei din Mangala? Şi pe cea a motocentaurilor...? Şi pe cele despre Ravi...? Poveşti. Clar. Adică minciuni bine ticluite. N-auzise nimeni de Madia Mangalena şi nici de Ravi, sfînta la care se închinau popoarele de dincolo de Ocean. Cît despre motocentauri... Cine să fi văzut aşa ceva? Deşi unii au zis că, pe cîmpul electric, primăvara, multe chestii ciudate se întîmplă... Alţii povesteau despre unul, Corban, care, cică, motocentaur ar fi... Dracu\' ştie! S-a umplut lumea de nebuni.

Şi de femei, vezi bine, şi de femei. Uită-te la ea, cum vine, frumuşica, cum calcă pe iarbă de parcă ar pluti pe deasupra ei, lăsîndu-şi tălpile gîdilate, uită-te la ea cum se opreşte la toate rîurile şi îşi aruncă straiele de pe ea, dar o face de parcă şi-ar scoate iarba de pe dealuri şi ar desfrunzi copacii şi ar desface bujorii petală cu petală şi iasomia şi crini, crinii...

Mîinile lui miroseau a crini.

...apoi sare în apă şi se scaldă. Se scaldă? Se joacă cu pisica, spunea ea cîndva. Femeia avea o adevărată slăbiciune pentru pisici, în fiecare clipă era una pe lîngă ea, pe-asta de-acum o cheama Francesca. Ce nume de pisică mai e şi ăsta? Nu ştia nimeni, nu bănuia nimeni că el îi dăduse numele ăsta, în noaptea aceea i-l dăduse, în noaptea cînd a scris:

"La stînga mea - tu, dormind
La dreapta, pe scaun - pisica
Ce caut eu între voi să vă stric rostul?"

Francesca i-a zis şi de-atunci toată lumea aşa o ştia: pisica Francesca. Femeia se scaldă cu pisica Francesca, se joacă cu ea şi iar îşi aminteşte de vorbele lui:

"Cînd spui că te joci cu pisica, ce înţelegi tu prin pisică?"

Şi nu-i par obscene, nimic din ce i-a spus el vreodată nu i-a părut obscen, pentru că vorbele lui, toate vorbele lui adresate ei, erau rupte din el, lăsau urme adînci în carnea lui, treceau multe zile pînă rănile se închideau, numai că, spunînd el în fiece zi cuvinte pentru ea, era tot o rană, o rană umblătoare, ca aia dintr-o poveste pe care, într-o seară, i-a spus-o femeii (şi Francescăi, că şi ea a ascultat, stătea cuminte acolo, lîngă pat, şi asculta, degeaba s-a chinuit ea s-o strige, s-o cheme în locul în care o aştepta de obicei, în locul în care ar fi vrut, tare ar mai fi vrut să stea el, să doarmă el, să se întinda el, să-şi încolăcească braţele şi picioarele şi buzele şi limba, degetele... tare ar mai fi vrut), povestea cu rana care s-a crezut, pentru o clipă, om.

Femeia se scaldă. Francesca se pisiceşte şi ea pe-acolo, femeia se scaldă. Din cînd în cînd, îi ies din apă un umăr, un şold, un sîn... Tulpinile florilor se îndreaptă, petalele se netezesc, parfumul îşi iese din minţi şi strigă către soare: hai, ia-mă, înfige-ţi razele-n mine, străpunge-mă, sfîşie-mă, numai ia-mă de-aici, împrăştie-mă, du-mă de-aici, du-mă şi lipeşte-mă de pielea femeilor, de urechile lor, de şoldurile lor, de buricele lor şi de întrepicioarele lor... Ca să mă găsească bărbaţii, să li se taie respiraţia, să li se strîngă abdomenul, să-i ia cu frig, să li se ridice părul pe ei, să li se lichefieze buzele şi limba şi...

Femeia se scaldă. Din cînd în cînd, îi ies din apă un umăr, un şold, un sîn... Din apă. Şi soarele e molcom. De parcă nici n-ar avea raze. De parcă ar fi doar un disc galben băgat în priză.

"De-acum n-o să mai pot face niciodată baie fără să ştiu că tu eşti aburul şi apa şi sîngele..."

Aşa i-a zis ea într-o zi. El îi spusese:

"Mă simţi? Cînd faci baie, mă simţi? EU sînt aburul şi apa şi sîngele. EU te înconjor, te îmbrăţişez, îţi intru peste tot şi mă las pătruns de tine, mă simţi? Mă simţi, Roxana?"

Femeia se scaldă. În el se scaldă. În apa lui. În apa botezului lui. În fiinţa lui. Şi de aceea el spune:

"În numele Tatălui, al Fiului şi al Madiei din Mangala te botez pe tine, Roxana, Roxana Albu, să fii pomenită şi iubită de toţi bărbaţii lumii".

Roxana Albu i s-a spus de-atunci. Au urmat războaiele, întemeierea roxanatelor, creşterea Marelui Imperiu al Dardaniei şi toate celelalte pe care le stiţi deja sau, dacă nu, cu siguranţă se va găsi cineva să vi le povestească. Cine ştie? Poate chiar el, Botezătorul.

Dacă nu-i va spune: "Am vrut să fug. Să-ţi spun că nu mă simt bine şi să nu-ţi mai scriu".

Dacă ea nu-i va răspunde: "Şi să nu-mi mai spui că nu mai vrei să-mi scrii, auzi? Niciodată!".

Dacă nu.




Pe Mordelia au răzuit-o de pe fotoliu. Într-o zi, într-o bună zi, tot au făcut-o. De douăzeci de ani stătea acolo. Neclintită. Acolo mînca, acolo dormea, acolo se pişa, acolo îşi primea amanţii. Cum făcea, nu ştiu. Ba, ştiu, dar sînteţi siguri că vreţi să vă spun? Nu vă spun. Pentru că iar o să mă înjuraţi, iar o să mă ironizaţi - că-s mai obsedat ca voi, de parcă nu v-aţi gîndi la asta în fiecare zi, de parcă nu. Chiar dacă o faceţi o dată pe săptămînă sau o dată pe lună, pe an, pe Venus, pe Marte. Prea o să mă înjuraţi din nou. Şi nu pentru că v-ar face scîrbă poveştile mele, nu. Ci pentru că nu vreţi să fiţi văzuţi că vă plac. O, cum vă plac! Cum vă mai furişaţi prin colţuri cu poveştile astea şi le citiţi pînă vi se-ntăreşte sau vă udaţi chiloţii ăia roz cu dantelă... Pentru cine sînt roz cu dantelă, ha? Pentru ce? Pentru mers pe stradă? Pentru mers la serviciu? Nu, păpuşilor! Nu daţi voi atîţia bani ca să nu fiţi văzute. Ăia trebuie văzuţi. Întrezăriţi. Bănuiţi. Ăia trebuie să excite. Să facă bărbaţii să umble în patru labe după voi. În degete. În sex. În limbă. Ăia trebuie scoşi. Rupţi. Sfîşiaţi. Alintaţi. Amînaţi. Îndelungaţi. Înfetişaţi.

Ştiţi care e diferenţa dintre noi? Mie nu mi-e ruşine de mine. Nu mi-e. Asta simt. Ăsta sînt. Mai ştiţi? Degete, limbă, sex. Am mai spus-o.

Mordelia ştia asta. Şi nici ei nu i-a fost ruşine. Poate de-aceea o făcea în faţa copiilor. Ei, nu, n-o luaţi chiar aşa. Dar ştia că George se uită prin gaura cheii, iar Tamara avea şi ea locul ei, în debara. Întotdeauna se închidea acolo cînd o apucau pandaliile. Şi tot atunci o apucau şi pe Mordelia. Mă striga:
- Băiete! şi eu mă materializam în faţa ei şi începeam s-o miros. Mamă, ce miros avea! Ce-miros-avea. Nici o femeie nu mi-a mai oferit de-atunci aşa ceva. Zic femeie, dar ar fi trebuit să spun fiinţă, animal, vietate, corp, materie. Nici n-o mai vedeam. Parcă se lipea de mine mirosul ei. Ca nămolul. Mirosul ei. Ca apa sub duş, apa care curge întruna, dar, în acelaşi timp, o simţi eternizîndu-se pe pielea ta. Apa aia groasă care te mîngîie, te înveleşte, are grijă de tine.

Aşa se lipea de mine ea. Aşa ştia să iubească Mordelia.

Şi ei au răzuit-o. Au ras-o, dom\'le, au ras-o! De parcă nici n-a fost. Ca pe mucegaiul de pe pereţii igrasioşi au răzuit-o. Nimic n-a mai rămas din ea, decît mirosul. Acuma, fă amor cu mirosul ei! Puţin, stimabile, puţin.

Viaţa Mordeliei s-a sfîrşit acum douăzeci de ani cînd Kronin, bărbat-su, a înşelat-o. Şi cum a înşelat-o! Douăj\' de ani a stat mototol, de cîrpă, aţă-n ac, lîngă fusta femeii, n-a-ndrăznit s-atingă un umăr de muiere, d-apăi un sîn, un fund, o miroselniţă, d-apăi! Şi-aşa, dintr-o dată şi din nimic, aşa cum vin toate nenorocirile, dar şi toate bucuriile, Kronin şi-a găsit o amantă. O aia. Strîmbă, neagră, vînătă sub ochi. De toată sfidarea! Aia sfida şi habar n-avea. Umblau Scormonitorii după ea ciorchine şi-o făceau poştă 24 de ore din 24. Era o viermuială-n mintea ei... O viermuială. Dac-ar fi ştiut cîţi o caută printre gînduri, printre vise! Dac-ar fi ştiut!

Cum o fi să-ţi cotrobăie vreo zece inşi prin creier, să-ţi ia la-ntors gîndurile şi amintirile, să tragă cîte cinci - şase de ele, să ţi le croşeteze, să ţi le împletească, să le ia la scărmănat, doar-doar o ieşi ceva, un gînd prost, o revoltă, acolo, o sfidare cît de cît. Ceva care să justifice cum de arăta aşa. Săraca femeie! Ea, nevinovată. În mintea ei nu era loc decît pentru Kronin. Ea, aşa era ea. Strîmbă, neagră, vînătă sub ochi. Ce sfidare?! Ce politică?! Toţi funcţionarii ăştia păguboşi nu văd nimic altceva decît sfidări, revolte, comploturi. O paranoia generalizată, asta este statul. Forma de organizare socială a paranoiei. Statul. Asta e. Nu cumva sa fure cineva. Dăm o lege. Nu cumva să ucidă cineva. Dăm o lege. Nu cumva să strănute cineva. Mai dăm o lege. Nu cumva să şi-o facă singur. Sau cu femeia altuia. Sau cu bărbatul alteia. Legi, legi, legi. Pentru fiecare fobie, pentru fiecare isterie, pentru fiecare moft.

Cu douăzeci de ani în urmă, Kronin a înşelat-o pe Mordelia. El, care niciodată n-a fost în stare să satisfacă o femeie.

(Să facem o paranteză. Nu totdeauna ceea ce credem noi despre noi corespunde adevărului. Kronin a mai avut o amantă, înainte de Ravi. Cu aia făcuse amor sportiv, figuri impuse şi liber alese, timp de o jumătate de an, cu aia se înnebunise el, cu aia a învăţat el să fie bărbat, pe aia o regula de fiecare dată de cîteva ori la rînd, pînă simţea că nu mai poate, că rămîne uscat, că nu mai are ce da din el, că nu mai e nimic în ţîşnitoare. Se freca de ea, în ea, pe lînga ea, dar nimic. Rămînea uscat. O punea pe spate, pe burtă, în genunchi, pe masă, la perete, nimic. Aia făcea ca toţi dracii, ţipa, urla, striga, dădea din mîini şi din picioare (din cur, din cur, evident, mai ales din cur!), spunea cuvine, rostea cuvinte, dar degeaba, ele nu mai erau Dumnezeu, arteziana era seacă, degeaba-l sorbea, degeaba-l sugea, flautul lui rămînea tăcut, melodia se terminase, era gata. Urmau sărutările. Şi, Doamne, cum o mai săruta Kronin! Buzele lui se lipeau de ea şi erau o ventuză, o ventuză umblătoare, lipa-lipa pe trupul ei, lipa-lipa pe gît, pe umeri, pe sîni, pe coapse, printre, pe lîngă, prin, pe picioare pîn\' la glezne şi trupul ei parcă era şoptit de buzele lui, sau spus, sau strigat, se năştea din şoapte, din spuma şoaptelor, ca zeiţele, atunci se năştea. Sonete, rondeluri, elegii... Nimeni nu săruta ca el. Pe două planete în jur, nimeni nu săruta ca el. Multă vreme după ce s-au despărţit, aia îl întreba de fiecare dată cînd se întîlneau: tot aşa frumos faci dragoste? Aşa că degeaba Kronin n-a dat niciodată doi bani pe calităţile lui de bărbat, că nu era aşa. Nu, nu. Nu era.)

El, care niciodată n-a fost în stare să satisfacă o femeie, avea o amantă. Şi nici măcar nu era prima.

(Nici ultima. Contrar părerii generale, contrar viselor şi aspiraţiilor lui, Ravi n-a fost ultima lui amantă.)

Mordelia a crezut că o apucă apoplexia cînd a aflat.

(A aflat pe dracu\'! N-a aflat nimic. Doar presupuneri. Bîrfe. Zvonuri. Words, words, words... Răutăţi de-ale colegilor, rudelor, cunoştinţelor. Paranoi.)

Cine, el? Nenorocitul ăla s-o înşele? Amărîtul? Ţărănoiul? Impotentul? Cu ce s-o înşele? Cu ce n-a putut s-o satisfacă pe ea? Dar nici nu mă mir - ar fi putut zice Mordelia (ar fi putut!) - nici nu mă mir. Strîmba aia, cine ştie ce perversă o mai fi, cine ştie ce fac ăştia doi, că doar nu se regulează pe bune! Nu poate. EL NU POATE REGULA. Clar - cam aşa ceva ar fi putut zice Mordelia, cam aşa ceva, dar cine ştie, cine ştie ce-a spus cu adevărat? Şi pe cine interesează asta? Pe cine? Pe tine?

Dragă cititorule. Eu cred că pe tine nu te interesează deloc, dar deloc, ce a zis Mordelia atunci cînd a aflat că bărbat-su, Kronin, o înşală. Eu cred că pe tine te interesează mai degrabă cum o înşela Kronin. Cînd. De cîte ori. În ce fel. Pervers? Normal? Ha! Ce e aia normalitate? Un număr. Un număr care e mai mare decît altul. Dacă din zece oameni nouă sînt homosexuali, ei sînt normalitatea. Dacă din zece oameni nouă sînt vegetarieni, al zecelea începe să ceară drepturi pentru minorităţi. Asta e normalitatea. Ceea ce se votează. Şi-acum, ce vrei? Să vezi dacă Kronin şi cu Ravi o făceau după cum aţi votat voi? Culmea e că, probabil, dacă ar fi aşa, nici nu te-ar interesa. Dacă ai bănui, fie şi numai un minut, că aşa este, nici n-ai mai zăbovi asupra acestei poveşti. Pe cine interesează normalitatea? Cine se înghesuie să vadă un viţel normal? Dar dacă ar avea două capete... Ehei, ce s-ar mai călca în picioare să-l alinte cu privirea! Să-şi populeze zilele şi nopţile cu imagini care le ridică părul în cap! Ce s-ar mai înghesui! Deci: dragă cititorule. Eu ştiu că tu vrei să afli cum şi-o trăgeau Kronin şi Ravi, ştiu asta. Şi, poate, cîndva, o să-ţi spun. Poate. Dacă ai răbdare. Dacă faci frumos. Adică de ce doar eu trebuie să fac frumos dacă vreau să-mi cumperi tu cartea, sau s-o citeşti numai? De ce? M-ai cîştigat la belciuge? M-ai cumpărat cu banii ăia (cît poate costa o carte? Zece, o sută, o mie, un milion?)? Nu, drăguţă! Cumpăra cartea. Şi-acolo o să găseşti nu ceea ce vrei tu, ci ceea ce vreau eu. Asta e. Dacă vrei să ştii cum făceau amor ăia doi, dă banii pe carte. Şi poate o să afli. Poate. Iar dacă n-o să afli şi asta te va supăra (eşti sigur că numai asta vrei de la mine? Sigur, sigur?), n-ai decît să nu mi le mai cumperi pe următoarele. N-ai decît. Dar nu cred. Nu de-asta cumperi tu cărţile mele. Scene de amor găseşti peste tot. În toate cărţile. Orice scriitor normal scrie despre asta. Pentru ca nu poţi scrie despre viaţa unui om fără să spui cum o face, nu poţi şti cum e omul ăla (şi scriitorii sînt Dumnezei, nu?, ei trebuie să ştie totul) dacă nu ştii cum e atunci cînd. Atunci omul e doar el. Egal cu sine. Atunci omul îşi arată adevărata blîndeţe, adevărata ipocrizie, atunci arată cum ştie să cîştige sau cum ştie să piardă, atunci arată cît îi pasă de aproapele lui. Atunci. Aşa că... Nu pentru asta îţi rupi tu hainele să cumperi cărţile mele. Nu pentru asta. Tu găseşti în ele mult mai mult. Găseşti în ele un prieten. Hai, spune, cîţi dintre oameni au prieteni? Dar prieteni - prieteni. De-ăia care vin şi plîng pe umărul tău şi tu nu faci nimic, dar nimic altceva decît îi asculţi şi ştii că ascultarea asta e cel mai mare dar pe care li-l poţi face, şi numai tu le poţi face darul ăsta, nici iubita, nici nevasta, nici Dumnezeu nu-i pot dărui cu aşa ceva, numai tu, numai tu. Unicul. Atotputernicul. Prietenul. PRIETENUL. Hai, spune, cîţi dintre oameni au prieteni? Cartea mea te face să te simţi "prieten". Vezi? De-asta o cumperi. Asta îţi pot oferi eu. Sentimentul că eşti prietenul cuiva. Trăirea prieteniei. Pentru asta plăteşti. În fond, totul se vinde, totul se cumpără. Sîntem o societate tranzacţională. Sîntem...

Sînt o curvă, nu? O curvă. Dar măcar scriu bine. N-arunci banii pe geam. Hai, mai pupă-mă o dată, mai citeşte două rînduri, ce te uiţi aşa?! Scriu şi eu. Cuvinte, vorbe. Vorbe. Rîgîieli de intelectual. Băşini metafizice. Scriu, bă, scriu!

Nu ştiu ce s-a întîmplat în sufletul Mordeliei cînd a aflat. Sau, mă rog, cînd i s-a spus că bărbat-su o înşală. Mereu se găseşte cîte cineva care să-şi bată joc de nevestele noastre, din prea multă grijă, dragă, din prea multă grijă mereu se găseşte cîte cineva care să le facă viaţa praf cu zvonuri de-astea. Şi ei cred că fac bine.

Care bine, futu-le rasa-n cur, care bine? Hai, zic şi eu: o dată poţi să-i spui femeii
- Cucoană, l-am văzut pe bărbat-tu cu una prin oraş. Ia vezi! Ai grijă. Ştii că pe aştia, pe la patruj\' de ani îi apucă aşa, au mîncărimi la coaie de parcă n-au mai văzut fund de muiere-n viaţa lor... Ai grijă. Si-o laşi apoi baltă, cu sentimentul datoriei împlinite, datorie civică! - pe vremuri, astea nu se spuneau la telefon, se scriau pe hîrtie şi erau semnate "un grup de tovarăşi" şi nu pot să nu mă gîndesc că încă-i bine, că nu s-a descoperit Internet-ul, să vezi ce-o mai fi atunci, cînd or transforma românii reţeaua în uliţa satului, în locul unde să-şi spele rufele murdare, în locul în care totul va fi făcut public, "uite-aşa, să te fac de căcat!", ehe, ce-o să mai fie-atunci! Dar pînă atunci, să ne întoarcem la povestea noastră. Buuuun, bun aşa rău cum e. O dată. A doua oară, poţi s-o faci, în ideea că mă, eu i-am spus, femeia i-o fi spus, săraca, da\' nenorocitul, curvarul, tot nu vrea să renunţe. Şi-atunci pui iar mîna pe telefon şi zici:
- Cucoană, văd că bărbatul ăla al tău tot nu se lasă, tot cu moartea-n vacanţă aia umblă, iar l-am văzut pe stradă cu ea. Evident că n-o călărea acolo, în stradă, dar, dacă umblă împreună pe stradă ziua-n amiaza mare, e clar că aştia sînt în stare de orice! Ia vezi!

Şi gata. Ar trebui să fie gata. Dar nu e... Că omul, ipochimenul, arătarea, vocea patriotului naţionale iar suna:
- Li li li şi la la la şi-nc-o dată tot aşa şi p şi u şi l şi a.

Nu ştiu ce ar putea să-i mai spună bietei femei, şi-aşa înşelată, dar e clar, nimic nu-i va mai scoate asta din cap ăleia, nici negările taurului comunal, nici venirea lui acasă direct de la serviciu în fiecare zi, cu toţi banii
- Las\' că ştiu eu, o faceţi acolo, pe birou. E bine, da? E bine. Stă curva cu spatele pe masa aia a ta, îi intră-n spinare agrafe şi margini de dosar şi pixuri, îi intră-n cur, poate, şi asta o excită, nu? Ţiganca dracului! Cum ai putut să-mi faci una ca asta, mă, cum ai putut? Toată viaţa m-am gîndit că am să te părăsesc într-o zi, că o să te las, dracului, de pocitanie, toată lumea m-a întrebat atunci
- Ce-ai găsit, tu, la ăsta, cum te-ai măritat cu el, tu, o femeie atît de frumoasă?

Şi-am ajuns să mă laşi tu pe mine? Pentru cine, mă, nenorocitule? Pentru aia cu ţîţele pînă-n brîu, cu curul la genunchi? Ce-ţi face, mă, şi nu ţi-am facut eu, ţi-o pune pe gură, ţi-o suge, ce dracu-ţi face?

Nimic n-o va mai convinge, nici chiar un certificat medico-legal în care să se arate că numitul n-are sex, n-are limbă, n-are degete la mîini şi la picioare, nici măcar asta n-o va mai putea convinge că bărbat-su n-o înşeală. Biata Mordelia!

De-atunci s-a-nchis în casa, în camera, în ea. Pe fotoliul ăla. Acolo a trăit, acolo a făcut de toate. Că a mai făcut ceva pînă să vină ăia de-au răzuit-o. S-a uitat la televizor. Era la curent cu ţigaretele, cu mineriadele, cu imunităţile care, de la un moment dat, au început să fîlfîie pe deasupra parlamentarilor,

Dar ce ne pasă nouă de soarta Japoniei? Noi sîntem aici ca să vorbim despre Mordelia, căci pentru ea ţăcăne tastatura asta cîtva timp, pentru ea, în cinstea ta, dragă Mordelia, în cinstea ta, cea mai frumoasă din toate fetele ce...

Vaxuri pentru mai tîrziu, cine le mai crede? Care frumoasă? Mordelia? Cu faţa aia buhăită de cîte medicamente ia toată ziua cu pumnii, cu poala, cu... Ce frumoasă? Cu burta aia care-i atîrna, chiar îi atîrna!, îi curge, măcar ţîţele lui Ravi erau moi şi aveau gust bun, cînd le pupa Kronin li se sculau sfîrcurile şi parcă făceau schimb de sexe, gura lui parcă era sexul ei şi sfîrcul ei parcă era sexul lui, mamă ce şi-o mai trăgeau! Asta le-a plăcut cel mai mult, că şi-o puteau trage oriunde, oricînd, aveau orgasme numai dacă stăteau şi se uitau unul la altul. De cîte ori i-a dat Kronin telefon şi vorbeau aiureli, despre copii, despre programul de la televizor şi, la un moment dat, el îi spunea
- Ravi, Ravi, taci, că n-am geaca pe mine şi se vede, mă simt aşa nasol, cu umflătura asta-n faţă, cine ştie ce crede lumea despre mine, că vorbesc la telefon, pe stradă, şi mi se
de cîte ori nu ieşeau din biroul lui şi el, din spatele ei, îi deschidea uşa, răsuflîndu-i în ceafă şi ea zicea
- Dă-te mai încolo, nu mă stîrni, că avem treabă
şi dacă ar fi fost cineva ascuns în chiloţii ei ar fi putut spune cum pic pic pic stîrneala cobora din ea şi tare i-ar mai fi plăcut ca, dacă e să ne luăm după ce spunea Kronin, tare bun mai era gustul ei, tare, tare, tare bun... Gustul ei măsliniu. Carnea albă n-are gust. N-are. White men can\'t jump. Cam aşa ceva. N-are cum. N-are de unde. Gustul e culoarea însăşi.

Dar noi ne-am adunat aici pentru Mordelia, nu pentru Kronin, nici pentru Ravi, ei sînt doar Oscarurile pentru roluri secundare, dar vă plac, nu? Vă plac... Şi nu v-am spus tot, încă, nu v-am spus tot, nu v-am spus-o pe-aia cînd au făcut-o-n tren, cu mîna şi-au făcut-o şi au mers pînă la capăt, oh, ce bine şi-au făcut-o, ce căldura i-a izbit în piept şi cum le-a luat-o la fugă respiraţia, Ato Boldon pe suta de metri, da, da, e bine spus, că atîta ţinea de obicei, sub zece secunde, dar ce secunde!, dacă mereu erau stereo (Ravi a zis asta prima dată
- Stereo. A fost stereo.
) şi au rămas rînjind ca proştii acolo, în tren, ea cu mîna-n pantalonii lui, năclăită toată, el cu mîna-n pantalonii ei, wet wet wet, dacă intra naşul atuncea, că pe vremea aia încă mai era, nu apăruseră cardurile CFR, dacă intra?,
- Biletul la control, vă rog!
ei ce să dea? Dragoste, că asta aveau, oho, cîtă aveau! Dar cine te lasă să mergi cu trenul doar pentru că iubeşti? Pentru că ai talentul ăsta, harul, ghiftul, că aşa te-a dăruit Dumnezeu, să poţi iubi. Pe unii i-a făcut să scrie, pe alţii i-a făcut să compună muzică, iar pe cîţiva i-a făcut să iubească.

Dar noi vorbeam despre Mordelia. Abandonata. Răzuita din fotoliu.
Bă! Avea asta o fată... Cu ăia doi dinţi ai ei, cu părul pîn\' la cur şi cu...

Nasol. Am recitit textul ăsta, ce-am scris pînă acum şi se pare că, mai pe la început, îmi cam plăcea Mordelia. I-auzi:

Ce-miros-avea. Nici o femeie nu mi-a mai oferit de-atunci aşa ceva. Zic femeie, dar ar fi trebuit să spun fiinţă, animal, vietate, corp, materie. Nici n-o mai vedeam. Parcă se lipea de mine mirosul ei. Ca nămolul. Mirosul ei. Ca apa sub duş, apa care curge întruna, dar, în acelaşi timp, o simţi eternizîndu-se pe pielea ta. Aşa se lipea de mine ea. Aşa ştia să iubească Mordelia.

Da, se poate. Mai pe la început. Dar tot începutul are şi-un sfîrşit, nu? Are. De ce-aş fi eu altfel? De unde chestia asta-n noi de ne credem mereu altfel, deosebiţi? Că pe noi nu ne înşeală nevasta, că părinţii noştri nu mor, că pe mine nu mă lasă scula, că aia, ca ailaltă? De unde? Toţi sîntem la fel. Nici mai buni, nici mai răi. Viaţa e alta. Viaţa ne tratează diferit. De ce? Ei! Mai lasă-i şi Lui răspunsuri... Formulări.

Da, e clar. Pînă şi mie mi-a trecut de Mordelia. Pînă şi mie. Sau doar, tot scriind despre Kronin, am devenit el? Dar nu, povestea lui, aşa cum a văzut-o el, o s-o scriu altădată... Am şi început-o, de fapt, am început-o de mult, a văzut-o şi Mordelia într-o zi, o lăsasem împreună cu toate textele începute, pe masă, a văzut-o şi s-a supărat, mă bănuia că o înşel, aha, despre tine scrii, nu?, tu eşti Harlon, tu eşti ăla care

Cînd Harlon începu să-şi schimbe chiloţii în fiecare zi, soţia lui înţelese că avea o amantă. Făcea baie mai des, se bărbierea în fiecare zi, deodorantul era schimbat în aceeaşi zi în care se termina, îşi făcea pînă şi pantofii cu cremă. Şi adevărul este că Harlon avea, pe bune, o amantă. Nu foarte frumoasă. Nu foarte deşteaptă. Dar acestea sînt măsurile pentru femeia-amantă? Acestea sînt baremurile? Harlon avea o amantă - femeie şi asta îi făcea bine. De mult nu se mai simţise atît de bine. De sigur pe el. De puternic. De deştept. De tandru. De cîştigător.
tu eşti, tu eşti...

Trădarea lui Kronin a afectat-o cum nu credea să i se întîmple vreodată. L-a iubit. Îl iubea. După douăzeci de ani încă îl mai iubea. Nu neapărat cu aceeaşi pasiune, dar cît tine pasiunea? Un an? Doi? După aceea intervin casa, copiii, vîrsta, noile obiceiuri, rutina, obişnuinţa, obişnuinţa, obişnuinţa... Asta ne omoară: obişnuinţa. Ne obişnuim să fim amabili, ne obişnuim să coborîm primii din pat, ne obişnuim să facem cafeaua, ne obişnuim să pupăm ici, să mîngîiem colo, să lingem pe dincolo, să intrăm încet, aşa, de explorare, s-o simtă, s-o vrea, să ieşim apoi, ne obişnuim s-o-ntoarcem pe toate părţile, s-o pupăm de jur-împrejur, să intrăm iar, piston, bielă-manivelă, locomotivă, hîţa-hîţa, ne obişnuim să hai, acuma, haida, hai, hai, hai şi ne obişnuim să ne prăbuşim sau nu, mai zvîcnim de cîteva ori dacă n-am auzit aoelu aoleu aoleu sau ioi sau n-am simţit-o căţărîndu-se pe noi, lipindu-se de noi, încercînd să ne intre prin piele... Cu toate ne obişnuim, toate devin obişnuinţă, chiar şi cele mai ascunse (dedicate) gesturi şi vorbe (dragă, dragă) şi suspine (gînduri?), toate devin obişnuinţă, nimic nu mai e cum a fost la început... Nu? Cît ţine pasiunea? Cît poate să ţină? Poate că o omorîm din clipa în care hotărîm să locuim împreună. Din clipa în care aflăm cum ne pute gura dimineaţa. Şi ne mirosim băşinile. Şi ne dăm reprezentaţia lunară a venirii ciclului. Şi sărim peste duşul de seara. Şi ne punem pijamaua. Cît poate ţine pasiunea? Pasiunea e poarta prin care trecem pe tărîmul deznădejdii. E motivul părerilor de rău. Pasiunea e suflarea care aţîţă focul, dar şi cea care-l stinge. Ce bine ne-ar fi dacă n-ar exista pasiunea! Ce bine ne-ar fi! Dar ne-ar mai fi?

Kronin a iubit-o pe Mordelia. I-a iubit ochii ăia deosebiţi şi felul în care se agţăa de el pe stradă, cînd se plimbau, îl făcea să se simtă un copac, ea fiind o creangă a lui. I-a iubit cuvintele şi bucuria de a asculta muzică. I-a iubit felul firesc în care-şi exprima dorinţele, felul în care-i spunea că îl iubeşte
(aşa te iubesc...).

A iubit-o pe Mordelia. De ce n-o mai iubeşte acum? De ce toate au rămas mult în urmă? Nu ştiu. Poate tocmai asta vreau să aflu scriind despre lucrurile astea. Amintindu-mi tot ce mi-a povestit Kronin în cele cîteva ceasuri pe care le-am petrecut împreună. Cum se poate ca iubirea să fie şi apoi să nu mai fie? Ce e, zăpadă? A venit, mi-a plăcut, s-a topit, nu mai e?! Ce-i iubirea? Care-i chimia/alchimia ei? De ce, într-o zi, vedem pe stradă alţi ochi, auzim alte vorbe, simţim o altă atingere şi tot ce-a fost important în viaţa noastră de pînă atunci dispare într-o clipă, de parcă nici n-a fost? A fost? N-a fost niciodată? Ce chestie!

Mordelia n-a înţeles niciodată trădarea lui Kronin, că trădare a considerat-o întotdeauna. Şi, la urma urmei, ce să înţeleagă? Cum să înţeleagă că, aşa, deodată, bărbatul ei n-o mai iubeşte pe ea, ci iubeşte o altă femeie?

Aşa, deodată...

Nici asta n-a înţeles-o Mordelia. Nici asta.
Cum, "aşa, deodată"? Păi, au fost ani de zile, Mordelia. Ani. Poate că el nu ţi-a spus-o niciodată, poate că aici a fost greşeala lui, una dintre greşelile lui, că nu ţi-a spus tot ce avea pe suflet la timp. Nu ţi-a spus cît l-a rănit faptul că nu l-ai născut pe Vladimir, primul vostru copil. Că aţi hotărît, tu şi cu maică-ta, să-l dai afară. Să-l canalizezi pe altă direcţie. Să-l marinăreşti. Tu şi cu maică-ta, de parcă cu ea l-ai făcut!

Mai ştii? Era la trei luni după căsătorie.
- Eşti dement?, ar zice Mordelia
- Eşti dement? La trei luni după căsătorie şi n-ai zis nimic timp de douăzeci de ani? Tu nu eşti normal, Doamne, iartă-mă, dar nu eşti întreg la minte. Îmi reproşezi acum lucruri pe care nu mi le-ai spus douăzeci de ani? Cin\' te crede? Cauţi motive ca să nu recunoşti că te-ai încurcat cu tîrfa aia! A futut-o cine-a vrut

Copiii ar fi de faţă, evident, ăsta-i stilul, Mordelia n-ar spune astea fără spectatori şi ce spectatori mai nimeriţi ar putea fi decît copiii
- Las\' să vadă şi ei ce fel de tată au!
săracii de ei, toate le făcea Mordelia de faţă cu ei, aşa cum v-am spus şi la început, toate
- Şi-acum te-a găsit pe tine de fraier, să te mai şi îndrăgosteşti de ea. Mare bou eşti! Ce-o fi în capul tău? Tu chiar crezi că o să-l lase ea pe bărbatul ăla al ei, aşa pămpălău cum e, ca să te ia pe tine? Eşti naiv. Nu credeam să ţi se întîmple şi ţie una ca asta. Toţi bărbaţii, cum trec de patruzeci de ani, o iau razna. Cum se uită una cu ochii zglobii la ei, gata! Îşi pun palma-n cur şi-au plecat. Pentru ce? Pentru o pizdă?

V-am spus că toate astea s-ar întîmpla, poate chiar s-au întîmplat, nu mai ştiu, nu mai ţin minte din cîte mi-a spus Kronin, de faţă cu copiii.
- Pentru o pizdă? Cum o are? Că, la cîţi au trecut pe-acolo, ar trebui să fie cît o găleată

Ba, dimpotrivă, asta mi-o amintesc cu precizie, Kronin zicea că Ravi era mică, strîmtă, gingaşă, îi plăcea tare mult puţa ei, i-a scris şi o scrisoare despre asta, nu prea agrea ea genul ăsta de lucruri, era cam pudică, era... De fapt, era cu totul opusă femeii pe care şi-o închipuia Mordelia, care-şi imagina tot ce putea fi mai rău. Dar cum era să şi-o închipuie altfel? Cum şi-ar putea închipui o femeie înşelată rivala? Frumoasă, deşteaptă, talentată? Mai...

N-a fost deodată, Mordelia, toate astea nu s-au întîmplat din senin, Kronin nu era genul de bărbat care să-şi înşele nevasta, nu s-a bucurat că o face, de altfel nici Ravi nu era împăcată cu gîndul
- Nu-i bine, nu-i bine, nu-i bine
spunea din cînd în cînd, nu-i era bine, nu era cinstit faţă de soţul ei, faţă de Mordelia
- Dar am şi suferit mult!
îi spunea Kronin şi atunci acceptau amîndoi că sînt un cuplu adulterin, ca atîtea altele, cu ce sînt ei mai vinovaţi decît ceilalţi? Şi, de fapt, nu s-ar fi ajuns aici dacă situaţia din cele două familii n-ar fi fost cea care era.

Ştiau că toate astea nu sînt decît nişte scuze ca să-şi acopere paşii greşiţi, dar toate se prăbuşeau în faţa iubirii, Kronin şi Ravi se iubeau cum nu li se mai întîmplase niciodată pînă atunci
- Te iubesc cum nu mi s-a mai întîmplat niciodată
avea să-i scrie ea, ceva mai tîrziu
şi poate tocmai asta înţelesese într-o zi Mordelia, că cei doi chiar se iubeau, tocmai asta o făcea furioasă şi o determina să se comporte în felul asta degradant, totuşi, nu suporta fericirea altora, mai ales a lor, a celor care i-au distrus viata, pentru că i-au distrus-o, asta e clar.

Douăzeci de ani în fotoliu, douăzeci de ani cu ochii în ecranul televizorului, douăzeci de ani în care trupul său devenise una cu fotoliul, trecuse prin haine, prin tapiţerie, se integrase fotoliului, erau o singură fiinţă-obiect, cei care făceau dragoste cu ea, şi eu printre aceştia, făceau dragoste cu o femeie-fotoliu, vă închipuiţi cum e? S-o faci mereu strîns, îndoit, iar dacă vrei să te mai întinzi şi tu, să-ţi dai drumul orgasmului în plan orizontal, de-a lungul şi de-a latul, să trebuiască să tragi fotoliul şi pe Mordelia o dată cu el, ca s-o poţi avea întinsă pe spate şi nici atunci ca lumea, că nu-şi putea desface picioarele prea mult, că erau, cum v-am zis, una cu fotoliul, dar era de-ajuns, de-ajuns, oricum, Mordelia îşi perfecţionase stilul, adaptîndu-l celor cîteva poziţii pe care le putea executa, măi, să fie! Mie mi-a plăcut. Atunci. Pe vremea aia. Apoi, cu timpul, nu ştiu... Poate şi întîlnirea cu Kronin a avut o influenţă asupra sentimentelor mele, de multe ori vedem lucrurile dintr-un unghi foarte îngust, de-abia cînd ascultăm poveştile altora ne dăm seama că lumea se mai poate vedea şi altfel, că lucrurile trebuie privite de jur-împrejur ca să le putem vedea pe de-a-ntregul şi asta a făcut Kronin pentru mine, mi-a dat perspectiva. Dar mi-a făcut bine? Eram un om fericit. Trăiam în casa aia, cu Mordelia, cu copiii, cu antebraţul ăla care venea prin podea din apartamentul de dedesubt şi urca prin tavan în cel de deasupra, eram numai noi, cu gîndurile noastre, cu trupurile noastre (plus fotoliul Mordeliei), cu sentimentele noastre, tare bine-mi era! Acum, nu ştiu. Nu mai ştiu cum îmi e. Acum ştiu că totul poate fi şi altfel
- Puteam să mor şi să nu ştiu că poate fi şi altfel
i-a spus Ravi într-o zi lui Kronin, a fost atunci cînd s-au iubit în dormitorul ei, în patul ăla mare, care scîrţîia, mai ales pe partea ei, a fost atunci cînd, la un moment dat, el i-a simţit mîinile cum îl apucă de fese şi-l trag înspre ea, parca voia să şi-l bage în ea tot, pînă-n prăsele, era atît de determinată în gestul ei, era o femeie care îl dorea pe bărbatul cu care făcea amor, cînd mi-a povestit Kronin asta mi-am amintit de un film vechi, cu Victoria Abril, în care partenerul ei o misionărea cu mîinile agăţate de tăblia patului, iar ea, sub el, a zvîcnit deodată, apucîndu-se de el cu ghearele şi cu dinţii parcă, se căţăra pe el, voia să-l parcurgă de jos pînă sus, să se înfigă într-un stîlp care nu se ridica de la pămînt spre cer, ci cobora din cer spre pămînt. I-am spus-o şi lui şi i-a plăcut imaginea, altă dată, cînd ne-am întîlnit, mi-a povestit-o el mie, uitînd că de la mine o ştie, aşa facem mereu, sîntem puţin din tot ce-am întîlnit, chiar şi asta am întîlnit-o undeva, într-o carte, cineva cita din altcineva.
şi nu mă întrebaţi dacă aşa cum este acum este mai bine sau nu, că nu ştiu. Dar poate fi şi altfel şi asta e mereu periculos de aflat. "Ştiu că poate fi şi altfel" este cel mai mare duşman al tuturor dictaturilor, al tuturor status quo-urilor, al tuturor obişnuinţelor.
- Puteam să mor şi să nu ştiu că poate fi şi altfel.

Fericiţi cei care nu află. De-atunci n-o mai văd pe Mordelia aşa cum o vedeam. Guşulica aia a ei, pe care o alintam mereu şi îmi plăcea să o sărut îmi pare acum pur şi simplu o guşă, sînii ăia ai ei, mici şi zglobii, veseli, sociabili îmi par că au cea mai tîmpită formă pe care o pot avea nişte sîni, triunghiulară, cu vîrful în jos, căzători, căzători degeaba, burta - orice femeie trebuie să aibă un pic de burtă, ca să ai ce mîngîia, să ai ce pupa, ei, burta ei e îngrozitoare, mă feresc de la o vreme s-o mai văd dezbrăcată, îi curge, îi atîrnă, ce femeie, cum poţi să-i spui ăsteia femeie? Ieri dupa-masă am văzut pe stradă una suplă, cu pîntecele întins, cu carnea tare pe ea, nu-i atîrna pe braţe, cu dinţi, cu un cur bombat, nici prea îngust, dar nici prea lat, şi-avea niste craci... Craci avea, nu picioare, craci. Să-ţi înfăşori limba pe ei, de la gleznă pîn\' la cur şi de-acolo în Piaţa Unirii, unde se unesc picioarele, să faci baie în arteziana ei...

Săraca Mordelia! Azi dimineaţă au venit băieţii de la salubritate şi au ras-o. Au strîns-o într-un sac, l-au săltat în spate şi-au plecat. Parcă nici n-a fost. Mîine o să dau fotoliul la tapiţer şi peste cîteva zile o să întreb: Mordelia? Care Mordelia?

Vinerea viitoare îl aştept pe Kronin. Sînt curios ce-mi mai povesteşte. Şi chiar dacă nu mai are noutăţi şi-o să-mi spună iar aceleaşi poveşti pe care mi le înşiră de cîţiva ani, eu tot îl aştept cu nerăbdare. Mi-e dor de Ravi. Tare dor. De ochii ei, de zîmbetul ei, de gura ei. Mi-e dor de sînii ei grei, plini, cu gustul ăla atît de bun şi măsliniu... Hänsel şi Gretel îi cheamă. Aşa le spune Kronin şi aşa le spun şi eu cînd mă gîndesc la ei. Cînd aerul din jur ia forma lor. Cînd îi visez. Cînd stau liniştit şi mă surprind că plescăi, de parcă gura mea ar fi un sex feminin pătruns de sfîrcurile sînilor ei. Mi-e dor s-o văd cum se lasă pupată, cum i se frăgezeşte carnea sub pupături. Mi-e dor de glezna ei, obiectul cel mai erotic pe care l-am cunoscut în viaţa mea... De Ika mi-e dor, Ika păsărica, dulcea, gingaşa. Tare mai e frumoasă Ika aia a ei! Mi-e dor de Ravi. Mi-e dor s-o aud strigînd "aoleu aoleu aoleu". Mi-e dor s-o aud spunînd "stereo. a fost stereo". Mi-e dor de Ravi. De Ravi din poveştile lui Kronin. De-abia aştept să vină să-mi povestească! Mai e puţin pînă vineri. Am pregătit şi banii. Parcă-l aud începînd:
- "Poate cineva să ia foc în sîn, fără să i se aprindă hainele?"