Războiul civil european (1917-1945). Naţional-socialism şi bolşevism

Ernst Nolte
Războiul civil european (1917-1945). Naţional-socialism şi bolşevism
Editura Runa, 2006
Grupul editorial Corint

traducere de Irina Cristea
Cuvânt-înainte: Florin Constantiniu

*****

Intro

*****



Romanul lui Anatoli Rîbakov Copiii din Arbat s-ar încadra, pe mari porţiuni, în acea literatură a entuziasmului şi glorificării, singura care stăpânea domeniul literar în anii 1950 şi 1960. În vara anului 1934, toţi studenţii din cartierul moscovit Arbat, cândva o zonă rezidenţială burgheză selectă, sunt convinşi că patosul mobilizator al operei de construcţie, care străbate întreaga ţară, deschide drumul spre un mare viitor şi că ţara lor, "brigada de şoc a proletariatului mondial" şi "bastion al viitoarei revoluţii mondiale", îşi pregăteşte astfel misiunea de salvare a lumii. Cu toate acestea, atmosfera era una apăsătoare, o atmosferă de sforţări necontenite, luptă neîncetată pentru îndeplinirea sarcinilor şi împotriva numeroşilor indivizi nocivi şi a sabotorilor, cărora le erau adresate ameninţări precum: "Să fie demascaţi! Să fie pedepsiţi fără milă! Să fie lichidaţi! Exterminaţi de la rădăcină! Măturaţi de pe faţa pământului!". Un tânăr student, devotat liniei politice, a fost exmatriculat din universitate şi apoi arestat, pentru că inofensiva lui gazetă de perete supărase conducerea de partid. Însă acest episod este parte a unui joc mai mare, prin care unchiul studentului, directorul unei uzine gigantice abia construite dincolo de Urali, este legat şi mai strâns de omul aflat în centrul tuturor acestor evenimente: Stalin. Acestuia, Rîbakov îi schiţează un portret foarte defavorabil: suspicios, însetat de putere, vanitos, răzbunător, brutal, el a ajuns stăpânul absolut al uriaşei ţări asmuţindu-şi cu abilitate subalternii să acţioneze unii împotriva celorlalţi, iar acum îşi îndreaptă întreaga invidie împotriva lui Serghei M. Kirov, secretarul de partid de la Leningrad, mult mai deschis şi mai popular decât el. Împotriva acestuia îşi pune în acţiune cekiştii, care, sub conducerea lui Jagoda şi Ejov, au încadrat întreaga populaţie cu o vastă reţea de control, în care fiecare persoană devine un potenţial acuzat, întrucât formularele care trebuie completate la toate solicitările şi cererile includ o arie atât de mare de fapte din trecut, dar şi date despre rude şi prieteni, încât oricine se poate încurca în declaraţii ce se contrazic ori să nu dea informaţii suficiente şi astfel să ajungă, lipsit de apărare, pe mâna anchetatorului, chiar dacă asupra lui planează doar o suspiciune cu totul minoră.

Acestei puteri, care îşi are sediul central la Lubianka şi este condusă exclusiv de voinţa lui Stalin, nu i se poate sustrage nimeni. Ei îi cade victimă şi Kirov, făcându-se drum liber revolverului unui deziluzionat. Despre Hitler se vorbeşte în carte o singură dată, în legătură cu veştile despre asasinarea lui Röhm şi a unor importanţi lideri ai SA. Foştii opozanţi Zinoviev şi Radek, care de multă vreme abandonaseră lupta şi care urmau totuşi să devină victimele lui Stalin, vor să vadă în aceasta începutul "agoniei regimului nazist", însă Stalin îi etichetează drept proşti, întrucât data de 30 iunie 1934 ar însemna consolidarea poziţiei lui Hitler; Stalin se aşteaptă la o întărire corespunzătoare a propriei poziţii, când, o jumătate de an mai târziu, îl înlătură pe Kirov din calea sa şi păşeşte pe sângerosul drum al "marii epurări" din anii 1936-1938. Cu toate acestea, autorul Rîbakov nu adoptă o poziţie de judecător moral, ci lasă posibilă interpretarea că Stalin are dreptate în disputa cu rivalii săi, întrucât, prin colectivizarea agriculturii - chiar printr-un număr uriaş de victime -, el a înfrânt instinctul de proprietate individualist al ţăranilor şi, în primul rând, a confirmat convingerea poporului că numai teama de un conducător atotputernic asigură ordinea necesară, în timp ce libertatea ar duce la un masacru general. (...) Un al treilea "tip ideal" al controversei cu trecutul îngrozitor îl reprezintă cartea lui Vasili Grossman, Viaţă şi destin, terminată în 1960, cu patru ani înaintea morţii autorului, şi publicată abia după douăzeci de ani, în Occident: varianta autocriticii radicale, dar care vrea să înţeleagă. În centrul cărţii, se află marea bătălie de la Stalingrad şi victoria sovietică, care a schimbat cursul războiului. Grossman povesteşte despre vitejia soldaţilor sovietici încercuiţi, ai căror comandanţi, aproape fără excepţie, sunt vechi şi încercaţi bolşevici, precum comisarul de batalion Krîmov sau apărătorul legendarei case "şase linie unu", şi a căror luptă de apărare atrage asupra sa admiraţia întregii ţări. De asemenea, el povesteşte, fără ură, chiar dacă fără admiraţie, despre atacatorii germani şi despre lipsurile pe care le au de suportat. În primul rând, însă, povesteşte despre atacul puternic şi bine pregătit al trupelor sovietice, care în decurs de 100 de ore duce la încercuirea Armatei a 6-a germane şi care este supravegheat şi condus cu cea mai mare exactitate de către Stalin, din îndepărtata Moscovă. Într-o lumină foarte favorabilă apare comandantul formaţiunilor de tancuri, Novikov, care, împotriva voinţei generalului său şi chiar a lui Stalin, amână cu opt minute un atac hotărâtor, pentru a evita uriaşele pierderi care ar fi apărut în mod fatal mai devreme, dar evident că Grossman nu se gândeşte să ascundă faptele de vitejie ale ofiţerilor şi soldaţilor sau să minimalizeze valoarea hotărârii luate de Stalin. Victoria de la Stalingrad rămâne pentru el o faptă eroică de importanţă epocală, deşi a fost plănuită de cel care în vreme de pace ordonase uciderea a milioane de concetăţeni şi a fost obţinută de oameni care-l ajutaseră pe acest despot la reprimarea unui întreg popor.

După ce, în urma suspiciunii nefondate de activitate duşmănoasă la adresa partidului, Krîmov este arestat pe câmpul de luptă şi adus la Lubianka, în timpul interogatoriilor şi torturilor groaznice la care este supus nopţi de-a rândul, trecutul propriei vieţi îi apare într-o lumină cu totul nouă. Nu fusese oare prea indiferent, când prietenii şi cunoscuţii îi povesteau amănunte îngrozitoare din detenţia lor sau când făceau vreo observaţie critică despre Stalin şi apoi, profund înspăimântaţi, îl implorau: "Niciun cuvânt nimănui, nici soţiei, nici mamei; un singur cuvânt şi sunt pierdut!"? Oare nu era adevărat că nici el "nu şovăise vreodată cu duşmanii"; că, ani de-a rândul, nu se gândise nici măcar un minut la ce simţeau menşevicii, socialist-revoluţionarii, preoţii şi culacii, atunci când îi arunca în temniţă? Iar acum îl interoghează un om nemilos, care nu luase parte la revoluţie, pentru că era încă un copil şi care, perfect rece, contestă afirmaţii de a căror veridicitate el, Krîmov, este ferm convins, ajutat de o mapă voluminoasă în care sunt strânse toate evenimentele importante ale vieţii lui Krîmov, prin declaraţiile denunţătorilor săi - prieteni, rude şi chiar soţie. În omul care l-a interogat şi care a pus să-i fie zdrobiţi rinichii, se recunoaşte acum "pe sine însuşi" - acela care a făcut parte dintre activiştii unei revoluţii despre care astăzi trebuie să spună: "Probabil că n-a fost deloc o revoluţie, căci, la dracu', ce fel de revoluţie e asta - asta e sotnia, banda neagră".

Astfel, şi în reflecţiile autorului, binele se transformă în rău, iar deosebirea dintre revoluţia comunistă şi contrarevoluţia fascistă dispare: ce a adus Stalin în lume nu este nimic altceva decât ce a creat Hitler, şi anume "naţional-socialismul de stat", iar acest naţional-socialism de stat este acelaşi monstru, indiferent dacă se pune presupus justificata întrebare sovietică despre originea socială sau sângeroasa întrebare germană despre naţionalitate; ca "totalitarism", ceea ce şi este, are aceeaşi consecinţă îngrozitoare, indiferent dacă acum întreprinde exterminarea evreilor ucraineni, într-o atmosferă de ură şi groază, sau dacă, în urmă cu zece ani, a condus campania de exterminare împotriva clasei culacilor, pe acelaşi teritoriu. Adevărat, Grossman ia o uşoară distanţă atunci când îl pune pe un ofiţer SS să se adreseze vechiului bolşevic căzut prizonier cu titlul de "profesor". Şi totuşi, duritatea acestor afirmaţii nu înseamnă autocondamnarea poporului rus, deoarece Stalin apare nu drept un "criminal", ci drept o personalitate istorică de prim rang, chiar dacă înspăimântătoare.

Fireşte că s-ar putea pune întrebarea dacă este vorba cu adevărat despre un examen rus de conştiinţă şi de autocritică sau dacă Grossman nu se înţelege pe sine mai degrabă ca evreu. De fapt, compasiunea lui se îndreaptă în mare măsură către soarta evreilor, iar o parte centrală a romanului o reprezintă descrierea impresionantă a unei gazări la Auschwitz. Însă imediat după aceasta, povesteşte despre "lagărul foametei" în care au pierit mulţi prizonieri de război sovietici şi demonstrează că moartea prin înfometare treptată este mult mai chinuitoare decât moartea rapidă prin gazare. Această moarte prin înfometare în lagărul german nu este prezentată izolat, ci privirea merge imediat înapoi spre Ucraina, unde comuniştii au condamnat la moarte prin inaniţie sute de mii de "culaci netrebnici". S-ar putea chiar afirma că, în acelaşi timp cu o autocritică rusească, Grossman face şi o autocritică evreiască, pentru că deduce antisemitismul din trei trăsături distinctive ale evreilor, fiecare în parte putând fi găsită şi la alte minorităţi, dar a căror combinaţie o consideră singulară. Una dintre aceste trăsături este activitatea extinsă şi extrem de productivă în vaste domenii ale vieţii şi nu în ultimul rând în revoluţie, unde mulţi evrei şi-au "făcut un nume". Undeva, Grossman chiar povesteşte că ar exista reflecţii ale unor intelectuali evrei care ar culmina în convingerea că uciderea evreilor este necesară pentru fericirea omenirii şi că ei ar trebui să accepte în mod conştient această autosacrificare. Este un corespondent exact şi surprinzător al concepţiilor curente în rândurile burgheziei ruse şi care, la Grossman, cu certitudine nu rezultă din "ura de sine evreiască". Cartea sa este mai mult un minunat exemplu al unei autocritici ruseşti, dar şi evreieşti, care nu include în sine autocondamnarea.

Posibilităţile principale, imanente "învingerii trecutului" rus, ale acestei sarcini obligatorii a ruşilor, atât de asemănătoare şi totuşi atât de diferită de cea a germanilor, trebuiau aduse la lumină prin propriile cuvinte ale protagoniştilor şi nu se poate spune că prevesteau cu necesitate evenimentele din 1991. Sub Gorbaciov, se contura în anii 1987-1990 o alternativă istorică prin care s-ar fi putut tempera critica trecutului, dar şi puternicul protest împotriva dezvoltării şi ar fi putut conferi Uniunii Sovietice un rol cu totul nou. Prin introducerea şi preluarea funcţiei de preşedinte, secretarul general al PCUS a dat un semnal foarte evident, iar Războiul Rece s-a încheiat definitiv în acele ultime luni ale anului 1990, când s-a înfăptuit reunificarea Germaniei, când a luat sfârşit dictatura comunistă în statele central-răsăritene ale Europei şi când a fost semnată şi de către Gorbaciov Declaraţia şefilor de guverne ale celor 34 de state din OSCE (Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa) privind construirea în comun a unei Europe democrate şi pluraliste bazate pe economia de piaţă.

PCUS nu s-ar mai fi putut opune atunci înfiinţării altor partide, după ce renunţase deja la monopolul asupra adevărului istoric, iar după depăşirea considerabilelor dificultăţi existente s-ar fi putut poate transforma în partidul conducător al progresului sovietic şi al tradiţiei ruseşti; astfel încât regimul ar fi fost evident diferit de varianta occidentală a pluralismului, fără să se opună acestuia cu pretenţii de supremaţie universală şi fără să proclame o victorie viitoare. Pentru atitudinea faţă de propriul trecut, aceasta ar fi însemnat, probabil, că o descriere atât de echilibrată a lui Stalin precum aceea a fostului general pe linie politică Volkogonov ar fi constituit un reper, dar şi că Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn ar fi găsit drumul către publicul rus. În acest caz, Uniunea Sovietică - în măsura în care n-ar fi persistat în vechea politică de asuprire în ţările baltice şi în alte teritorii - ar fi putut fi numită, probabil, o "ţară liberă" şi ar fi rămas departe de libertinajul unui liberalism continuat spre hedonism şi de un impuls, paradoxal legat de acesta, către o atitudine acuzatoare faţă de istorie, care s-a conturat cu precădere în Germania şi chiar în Franţa.

Puciul eşuat al tradiţionaliştilor comunişti din partid şi din armată, din luna august 1991, a eliminat această posibilitate şi, astfel, Uniunea Sovietică a intrat în procesul de descompunere în părţile componente, chiar dacă, sub conducerea sau în spatele zidului de ceaţă al unei preşedinţii puternice, Rusia a devenit un stat pluralist, care nu mai dispunea sau încă nu dispunea de bazele sociale ale unui asemenea pluralism. Aşa a reapărut în rândurile opiniei publice antisemitismul, care, cu totul altfel decât în Germania naţional-socialistă, fusese interzis de regim, chiar sub ameninţarea pedepsei cu moartea, în timp ce antisionismul era stimulat. Nu era deloc inexplicabil faptul că portrete ale lui Stalin au reapărut pe străzi la demonstraţii sau că, în scrisori către redacţiile ziarelor, foşti cekişti se lăudau deschis cu faptele lor. Economia "privatizată" cu metode foarte discutabile a intrat, fără să întâmpine multă rezistenţă, în procesul "globalizării capitaliste"; structurile "mafiote", care se făcuseră remarcate încă din vremea sistemului sovietic, acum păreau pe cale să obţină puterea absolută, una care nu mai era totalitară, fireşte, ci cvasi-pluralistă. Soarta Federaţiei Ruse şi a teritoriilor fostei Uniuni Sovietice, devenite independente, pluteşte în incertitudine şi lasă puţin spaţiu unor prognoze fundamentate. Însă pentru disputa în jurul interpretării trecutului există circumstanţe favorabile, care formează un spectru mult mai larg decât în Germania.

Dincolo de toate divergenţele, la sfârşitul cronologic al secolului al XX-lea, despre acest secol şi despre epocile sale se pot afirma totuşi următoarele:

Născută din Primul Război Mondial, revoluţia rusă a bolşevicilor a însemnat evenimentul cel mai important şi cel mai plin de consecinţe al secolului, pentru că a încercat, prin violenţă, să înfăptuiască socialismul, aşadar un ideal străvechi al omenirii, care, prin Marx şi Engels, fusese adus la o formă modernă. Încercarea a eşuat pentru că gândirea lui Marx şi Engels a pus laolaltă lucruri incompatibile, precum unitatea lumii, familia, desfiinţarea aparatului administrativ şi materialismul. Însă tentativa a dat multor oameni o mare speranţă, iar în numeroşi alţii a trezit o ură necunoscută până atunci. Astfel s-a deschis calea pentru o contramişcare militantă, care s-a putut sprijini pe forţa încă neslăbită a naţionalismului şi a dat naştere unei ideologii bazate mai mult pe presupuneri şi postulate, decât pe speranţe şi convingeri, o ideologie care în practică s-a dovedit la fel de mult ca şi sistemul bolşevic, chiar dacă în alt mod, o "maşină de exterminat oameni". În felul acesta, perioada dintre 1917 şi 1945 n-a devenit epoca revoluţiei mondiale proletare, aşa cum crezuse Lenin, ci epoca fascismului şi a războiului civil european între naţional-socialismul radical-fascist al Germaniei şi bolşevismul Uniunii Sovietice, care căpăta tot mai mult caracter de stat.

Curând după sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1947, a început era Războiului Rece, în care ţările Europei, în comparaţie cu adversarii principali, Uniunea Sovietică, ţară cu economie planificată, şi cu Statele Unite ale Americii, bazate pe economia de piaţă, jucau numai roluri secundare. Poate fi vorba despre un "război civil mondial" cu "capacitate de conversie" reciprocă, deşi, începând cu anii 1960, în SUA pătrundea un pragmatism neideologic, iar ideologia marxistă a Uniunii Sovietice şi a sateliţilor ei pierdea din forţă şi din credibilitate. În cele din urmă, libertatea economică şi spirituală, legată de prosperitatea în creştere, s-a dovedit mai puternică şi mai atractivă; strategia destinderii, ba chiar a îmbrăţişării, a avut mult mai mult succes decât strategia confruntării militante din războiul civil european; Uniunea Sovietică s-a dizolvat în 1991, dar Rusia, chiar dacă slăbită, a continuat să existe ca mare stat. Astăzi nu mai este nevoie să se ceară ca lumea să se îndepărteze de epoca fascismului şi a războiului civil european, pentru că această autodistanţare este de mult o realitate incontestabilă.

Prin aceasta nu a devenit însă mai sigur că lumea se îndreaptă spre un viitor lipsit de conflicte ori fie şi numai spre un viitor sărac în conflicte; numai războiul dus cu toate mijloacele tehnice între mari puteri de acelaşi rang a devenit de neconceput şi, practic, imposibil. O judecată istorică definitivă asupra socialismului bazat pe violenţă, care a cucerit puterea în Rusia în 1917, precum şi asupra naţionalismului bazat pe violenţă, impus în Germania sub numele de naţional-socialism, va putea fi exprimată abia când va deveni evident ce consecinţe vor fi adus "globalizarea capitalistă" dezlănţuită şi liberalismul, care urmăreşte permanent progresul. Dimpotrivă, întrebarea despre cum anume trebuie înţeles raportul între cele mai importante totalitarisme ale secolului al XX-lea - ca un raport al antagonismului contradictoriu, al paralelismului sau al unui "nexus cauzal" între original şi copia deformată, şi ca o relaţie profesor-elev, aşa cum este formulat sau indus la Soljeniţîn şi la Grossman - poate fi lăsată în seama dezbaterii ştiinţifice chiar şi astăzi, în măsura în care nu sunt întreprinse judecăţi morale şi istorice hazardate.

Cine încearcă să introducă în mod forţat noile şi marile probleme ale secolului al XXI-lea în interogaţiile şi sentimentele secolului al XX-lea, prin urmare, cine foloseşte de pildă termenii "comunism" şi "fascism", deşi adversarii politici nu se autodenumesc astfel, iar diferenţe esenţiale pot fi recunoscute, acela face un deserviciu viitorului. Cu certitudine, în istorie există continuităţi şi renaşteri, dar bolşevismul lui Lenin şi Stalin şi, tocmai de aceea, fascismul lui Mussolini şi Hitler au dispărut în 1991 atât de categoric, încât ar trebui să devină acum definitiv teme de analiză ştiinţifică, în loc să constituie subiecte sau pretexte pentru o polemică între partide politice.