Studiul maşinilor de calcul ne învaţă mai multe despre creier decît am putea afla prin metodele introspective. Omul occidental se externalizează sub formă de gadget-uri. Ţi-ai tras vreodată cocaină în venă? Ţi se duce drept în creier, activînd conexiuni ale plăcerii în stare pură. Plăcerea morfinei e în viscere. După o injecţie, asculţi ce se-ntîmplă-n tine însuţi. Dar cocaina este electricitate în creier, şi nevoia de cocaină este numai a creierului, o nevoie fără corp şi fără senzaţie. Creierul încărcat cu coca e un biliard electric dement, lansînd lumini roz şi albastre de orgasm electric. O maşină de calcul ar putea simţi plăcerea cocainei, agitaţiile dintîi ale unei vieţi hidoase de insectă. Foamea de cocaină durează doar cîteva ore, atîta timp cît circuitele C sînt stimulate. Evident, efectul cocainei ar putea fi produs de un curent electric care i-ar activa circuitele...
Astfel, în scurt timp, circuitele se uzează ca şi venele, iar consumatorul trebuie să găsească unele noi. O venă îşi revine după o vreme şi printr-o rotaţie dibace, un trăgător îşi poate drămui rezervele, dacă nu devine consumator industrial. Dar celulele creierului, odată duse, nu se refac, iar cînd dependentul rămîne fără celule nervoase e într-o situaţie mai mult decît de rahat.
Ghemuiţi peste oase îngălbenite, excremente şi fiare ruginite, într-o arşiţă alburie - o privelişte de cretini dezgoliţi se întinde pînă la orizont. Tăcere deplină - centrii vorbirii le-au fost distruşi - în afara pocnetelor de scîntei şi de carne pîrlită cînd îşi aplică electrozi de-a lungul coloanei vertebrale. Un fum albicios de carne arsă pluteşte în aerul nemişcat. Un grup de copii a legat un cretin de un stîlp cu sîrmă ghimpată, a făcut un foc între picioarele lui şi, cu o curiozitate animalică, se uită cum flăcările îi ling coapsele. Carnea arzînd i se zbate într-o agonie de insectă.
Mă abat în digresiuni, ca de obicei. Pînă cînd vom dispune de o cunoaştere mai precisă a electronicii creierului, drogurile rămîn un instrument esenţial al interogatorului în asaltul său asupra identităţii personale a subiectului. Evident, barbituricele sînt practic inutile. Cineva care ar fi doborît de aşa ceva ar ceda, adică, şi la mijloacele puerile folosite într-o secţie de poliţie din America. Scopolamina este adesea eficace pentru a dizolva rezistenţa, dar afectează memoria: un agent poate fi gata să-şi dezvăluie secretele, dar incapabil să şi le amintească, după cum acoperirea şi datele din viaţa secretă pot fi inextricabil confundate. Mescalină, harmalină, LSD 6, bufotenină, muscarină - sînt eficiente în numeroase cazuri. Bulbocapnina induce o stare asemănătoare catatoniei schizofrenice... s-au consemnat situaţii de ascultare automată. Bulbocapnina este un depresiv al creierului posterior, scoţînd, probabil, din funcţie centrii mişcării din hipotalamus. Alte substanţe care au provocat schizofrenia experimentală - mescalina, harmalina, LSD 6 - sînt stimulatoare ale creierului posterior. La schizofrenici, creierul posterior este stimulat şi inhibat în mod alternativ. Catatonia este adesea urmată de o perioadă de excitaţie şi de activitate motorie în timpul căreia nebunul se agită prin saloane, făcînd probleme tuturor. Unii schizofrenici în stare agravată refuză să facă orice mişcare şi-şi duc viaţa în pat. O tulburare a funcţiei reglatoare a hipotalamusului este indicată drept "cauză" a schizofreniei (gîndirea cauzală nu oferă niciodată o descriere adecvată a proceselor metabolice - astea sînt limitările limbajului existent). Doze alternate de LSD 6 şi bulbocapnină - bulbocapnină potenţată cu o doză de curara - dau rezultatele cele mai bune în privinţa ascultării automate.
Există şi alte procedee. Subiectul poate fi adus într-o stare de depresie profundă prin administrarea de doze mari de benzedrină timp de mai multe zile. Psihoza poate fi indusă prin doze mari, continue, de cocaină sau demerol sau prin suprimarea bruscă a barbituricelor după o administrare prelungită. El poate fi făcut dependent de dihidrooxiheroină şi supus apoi privării (acest compus este de cinci ori mai puternic decît heroina în inducerea dependenţei, iar privarea proporţional mai severă).
Există diverse metode psihologice, psihanaliza obligatorie, de pildă. Subiectului i se cere să asocieze liber timp de o oră în fiecare zi (în cazurile în care durata nu este un factor esenţial). "Hai, hai. Să nu fim negativişti, băieţaş. Tăticu' cheamă pe omu' negru. Duce pe copil joacă Tablou de Comandă".
Cazul unei agente care şi-a uitat identitatea reală şi s-a confundat cu cea de acoperire - o arde şi-acum prin Anexia - mi-a dat ideea altei şmecherii. Un agent e antrenat să-şi nege identitatea de agent prezentînd-o pe cea de acoperire. Aşa că de ce să nu folosim un jiu-jitsu psihic şi să ne lăsăm duşi în sensul dorit de el? Să sugerăm că povestea pe care ne-o spune pentru acoperire este cea reală şi că nu mai are alta. Identitatea sa de agent devine inconştientă, adică îi scapă de sub control; şi o poţi dezgropa cu droguri şi hipnoză. Pe calea asta, poţi să faci dintr-un cetăţean heterosexual găunos un pederast... şi anume, întărindu-i şi încurajîndu-i tendinţele homosexuale în mod normal latente - în acelaşi timp privîndu-l de pizdă şi supunîndu-l stimulării homo. Apoi droguri, hipnoză, şi - Benway pocni moale din degete.
Mulţi subiecţi sînt vulnerabili la umilirea sexuală. Goliciunea, stimularea cu afrodiziace, supravegherea constantă pentru a jena subiectul şi a preveni uşurarea prin masturbare (erecţiile în timpul somnului declanşează automat o enormă sonerie electrică, conectată la un dispozitiv care îl aruncă pe subiect din pat într-o vană cu apă rece, reducînd astfel la minimum incidenţa poluţiilor nocturne). E mişto să hipnotizezi un preot şi să-i spui că e pe cale să consume o uniune hipostatică cu Mielul - apoi să-i îndeşi pe la spate, la cur, un berbec bătrîn în călduri. După asta Interogatorul poate dobîndi un control hipnotic deplin - va fi de ajuns să fluiere şi să zică Sesam deschide-te, pentru ca subiectul să vină şi să facă caca pe podea. De prisos să mai spun, abordarea pe calea umilirii sexuale este contraindicată la homosexualii pe faţă. (Să fim cu băgare de seamă şi să nu ne abatem de la linie, nu ştii niciodată cine trage cu urechea...) Mi-aduc aminte de un puşti, pe care l-am condiţionat să se cace pe el de cîte ori mă vedea. Apoi îl spălam la cur şi i-o trăgeam. O dulceaţă. Şi tipul arăta şi bine. Cîteodată, se-ntîmplă ca un subiect să izbucnească în lacrimi de copil fiindcă nu se poate ţine să nu ejaculeze cînd i-o tragi. În fine, cum puteţi constata, posibilităţile sînt nesfîrşite, precum cărările şerpuind într-o grădină frumoasă, spaţioasă şi mare. Nu apucasem să dau la o parte decît puţin din această încîntătoare suprafaţă, cînd am fost epurat de naşparliii de la Partid... Mă rog, son cosas de la vida."
Ajung în Libertia, care e curată şi monotonă, mamă Doamne. Benway conduce C.R.-ul, Centrul de Recondiţionare. Mă-nfiinţez p-acolo, şi la-ntrebări la genul "ce s-a ales de cutare şi cutare?" pică răspunsuri precum: "Sidi Idriss Smithers zis Ciripoi a cotit-o la Emiţători pentru un ser al longevităţii. Mai fraier ca un poponar bătrîn n-ai să găseşti." "Lester Stroganoff Smuunn - zis "El Hassein" - s-a transformat în Latah cînd încerca să pună la punct P.S.A., Procedura de Supunere Automatizată. Un martir al ramurii..." (Latah este o patologie prezentă în Asia de Sud-Est. Altfel normali, Latahii încep să imite necontrolat toate mişcările o dată ce li s-a captat atenţia printr-un plesnit din degete sau un strigăt puternic. O formă de hipnoză compulsivă, involuntară.
(William Burroughs, Prînzul dezgolit, traducere si note de Sorin Gherguţ, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2002)
PS: Citiţi cronica Iuliei Alexa despre această carte
Citiţi cronica Clarei Nicollet despre viaţa lui William Burroughs
****
Nota traducătorului-cuvînt înainte:
Cuvînt înainte
WILLIAM BURROUGHS ESTE UN PERSONAJ intrat în mitologia culturală a ultimei jumătăţi de veac. Aura asociată numelui său este efectul unei opere literare mai mult decît remarcabile, dar şi al unei biografii puţin obişnuite, ambele putînd fi caracterizate, în modul cel mai succint cu putinţă, prin proximitatea cu o limită sau - pentru cei care preferă substantivele cu articol hotărît şi majusculă - cu Limita. Este foarte probabil că fiecare creaţie artistică majoră poate fi descrisă astfel; în cazul scrierilor şi vieţii lui Burroughs, cuvîntul "limită" corespunde însă unor elemente imediat vizibile şi concrete.
Dependent, mulţi ani la rînd, de opiacee şi experimentator - în spiritul vremurilor şi, în parte, anticipînd căutările şi "eliberarea" spirituală din America anilor 1960-'70 - a aproape tot ce se poate imagina în materie de stupefiante, Burroughs s-a confruntat, la primele sale cărţi, cu ameninţarea directă a interdicţiei. Dacă Junkie, roman semiautobiografic publicat prin strădaniile lui Allen Ginsberg (într-o ediţie împănată cu "delimitările" editorului şi vîndută la pachet cu memoriile unui ex-agent de la narcotice), nu a stîrnit reacţii notabile, Naked Lunch, apărută în America în 1963 (la patru ani după editarea sa la Paris), a fost obiectul unui proces considerat ultima acţiune importantă de cenzură din Statele Unite împotriva unei lucrări literare. În cuvintele unui istoric al cazului, Michael Barry Goodman, Naked Lunch şi-a dobîndit însuşirea unică de a fi fost ultima lucrare literară cenzurată de academie, de poşta americană, de serviciile vamale ale S.U.A. şi de autorităţile statale şi locale".
Contemporan, prieten şi părtaş în diverse proiecte cu marile figuri literare ale generaţiei beat, William Burroughs nu poate fi încadrat întru totul în acest curent. Împreună cu Kerouac, Ginsberg şi ceilalţi autori cuprinşi sub această denominaţie, el a premers mişcările contestatare din deceniul şapte al secolului trecut. Rock-ul va înlocui, pentru generaţia hippie, jazzul preferat de beatnici, iar filmul va avea, pentru tinerii de la Woodstock, un impact mai puternic decît literatura. Dar William Burroughs îşi va redobîndi, în deceniul următor, în paralel - oarecum paradoxal - cu asimilarea sa de către establishement-ul academic, poziţia de figură marcantă a contraculturii, fiind revendicat ca "părinte spiritual" inclusiv de mişcarea punk.
Interesat de mituri şi de experienţe religioase ale unor civilizaţii apuse sau din afara spaţiului occidental, Burroughs nu a împărtăşit, însă, entuziasmul scriitorilor beat faţă de spiritualitatea Zen. Ca şi la Kerouac, părţi importante din opera sa au ca punct de pornire elemente vădit biografice, dar acestea sînt cel mai adesea translatate într-o dimensiune suprarealistă sau fantastică, potrivit unui tipar specific.
Scandalul stîrnit de Naked Lunch la publicarea sa în S.U.A. nu trebuie pus, totuşi, neapărat pe seama unor mentalităţi retrograde ori a unei pudori excesive, rezistentă în epocă. Unele pasaje din carte cuprind realmente scene la limita suportabilului, chiar şi pentru minţile şi stomacurile exersate şi tolerante. În sens tehnic, dacă se poate spune aşa, unele dintre ele sînt, într-adevăr, obscene. Dacă, prin absurd, categoria "Interzis celor sub 80 de ani", indicată drept summum al obscenităţii de unul dintre personajele-copii din Orbitor al lui Mircea Cărtărescu, ar exista altcumva decît într-o imaginaţie de personaj literar, atunci aceste pasaje din Prînzul dezgolit ar putea candida cu succes la o asemenea încadrare. Scrierea romanului a însemnat, pentru Burroughs, conform propriei mărturii, "să elimin educaţia, background-ul meu din Middlewest o dată pentru totdeauna. Este o problemă de catarsis, un loc în care spun lucrurile cele mai oribile care îmi vin în minte (...) cele mai oribile, mai scîrboase, groaznice şi zîmbitoare posturi cu putinţă". În propria sa Introducere-depoziţie, el va avertiza cu privire la faptul că romanul este "brutal, obscen şi dezgustător", fapt explicat prin tema cărţii - dependenţa, considerată "problema de sănătate numărul unu a omenirii".
Unul dintre argumentele cele mai comune folosite pentru justificarea încălcării, în artă, a unor tabuuri face parte din familia lui nihil humani alienum puto: altfel spus, legitimitatea reprezentării este derivată din faptul că este vorba de "lucruri care fac parte din viaţă". Burroughs pare să mizeze, însă, tocmai pe neomenescul unor imagini. Un alt argument pune în balanţă măsura "atentării la moravuri" şi valoarea estetică. Dacă se pune problema unei cenzurări pe motiv de obscenitate, atunci este neîndoielnic că, aşa cum a stabilit în 1965 Curtea Supremă a Statului Massachusetts, Naked Lunch are o valoare literară şi, implicit, socială "compensatorie". Argumentul real vizează însă lipsa de temei a tabuurilor şi, în general, a restricţiilor în artă. Nu doar tot ce e omenesc, ci tot ce e imaginabil este legitim într-o creaţie artistică (desigur, cu amendamentul restrîngerii, acolo unde e necesar, la un auditoriu adult) - valoarea, certă în cazul de faţă, nefiind, din acest punct de vedere, un criteriu decisiv. Pe cît de ridicole sînt tentativele de cenzură, pe atît de semnificativ - şi meritoriu - rămîne totuşi, aşa cum remarca Norman Mailer la procesul din 1965, faptul că Naked Lunch a putut să fie publicat şi acceptat, pînă la urmă, în Statele Unite.
Impactul pe care lectura romanului este probabil să-l aibă şi asupra cititorului de azi nu ţine însă, integral, de limitările unei mentalităţi sau vîrste culturale. Caracterul "scandalos" este, într-un anume sens, constitutiv scrierii lui William Burroughs. Şocul inerent derivă din propensiunea general-umană spre cenzură - aici, într-un înţeles mai apropiat de acela din psihanaliză. Este vorba, în ultimă instanţă, de conştiinţa riscului pe care îl implică perceperea, fie şi doar prin intermediul artei, a sublimului sau a ororii dincolo de un anumit grad. Burroughs însuşi este un model al artistului dintr-un underground definit nu (numai) prin raportarea la un context, ci ca o forma mentis perenă.
Naked Lunch dezvoltă o temă abordată, în Junkie, la un nivel autobiografic şi descriptiv - aceea a toxicomaniei. Drogul - junk - rămîne elementul central, dar Burroughs vizează aici, în mod vădit, un sens filozofic al dependenţei. Narcodependenţa despre care se vorbeşte în carte nu funcţionează doar ca o metaforă sau un instrument al ficţiunii (precum, de pildă, orbirea în Despre eroi şi morminte al lui Ernesto Sabato). Relaţia dintre drog - în speţă, opiacee - şi ceilalţi agenţi ai pierderii libertăţii este una de reprezentare mai curînd metonimică, dar toxicomania deţine o poziţie focală, ca revelator al unei risc inerent condiţiei umane.
Faptul că tocmai "marfă" a ajuns să desemneze în argoul autohton al drogurilor heroina apare astfel ca o ilustrare frapantă a tezei din "depoziţia" care deschide Naked Lunch - opiaceele sînt, după Burroughs, "marfa supremă", produsul care-şi "cumpără", ia în posesie consumatorul. Convergenţă lexicală care putea fi tema unui capitol plasat la loc de cinste într-un eventual "Cuvînt împreună" despre rostirea argotică românească... "Marfa" apare, în acelaşi timp, ca agent al unei reconstrucţii corporale opuse celei, arhetipale, "din duh", luminoase. Peisajul din Naked Lunch este unul populat cu "fantome împotmolite", apăsate de gravitaţie.
Naked Lunch este, de fapt, un roman despre răul tinzînd spre absolut, pe care Burroughs îl defineşte fără echivoc în relaţie cu o patologie umană: dependenţa totală. Aceasta nu e asociată cu necesităţile naturale ale supravieţuirii: nici nevoia de alimente şi de adăpost, şi nici măcar patologiile obişnuite care impun o medicaţie constantă nu reprezintă o dependenţă în acest sens. Foamea, frigul şi disfuncţiile organice - altele decît dependenţa - decurg din (sau se raportează la) un metabolism normal; aşa cum remarcă Burroughs în articolul din anexă, "nevoia de insulină a diabeticului nu a fost provocată de consumul de insulină", pe cînd nevoia de morfină a dependentului este legată de nevoia "întreţinerii unui metabolism al morfinei şi evitării suferinţei teribile a revenirii la un metabolism normal". Sevrajul este o stare în care subiectul nu are alternativă: "Wouldn't you?" - "Tu n-ai face-aşa?" este laitmotivul din finalul Introducerii şi din Prefaţa atrofiată de la sfîrşitul cărţii.
Caracterul fragmentar al cărţii se cuvine amintit fie şi numai pentru că un avertisment în acest sens îl poate feri pe cititor de o nedumerire: în afară de o serie - esenţială, de altfel - de recurenţe, incluzînd aici tema dependenţei, personaje, motive şi pasaje, nu există prea multe alte elemente care să o califice drept "roman", potrivit înţelesului consacrat al termenului. Factorul de legătură este naratorul, William Lee, dependent de droguri şi "alter-ego" al autorului, a cărui prezenţă este, periodic, estompată - uneori pînă la dispariţie -, făcînd loc discursurilor şi defilării personajelor. Fiecare capitol este o "rutină" (concept folosit de Burroughs şi impus în exegeza cărţii), un modul de sine stătător. Feluritele indicii de "ordine în dezordine" din Naked Lunch oferă un cîmp de lucru generos pentru cei aflaţi în căutarea unor reflectări sau prefigurări literare ale evoluţiilor din ştiinţă. Ele îngăduie evocarea, măcar în virtutea poeticităţii lor critice, a unor noţiuni din familia "haosului determinist" şi a "dimensiunilor fracţionare".
O globalizare distopică, antrenînd deopotrivă locuitorii şi relieful - o (anti)utopie în care generalizată nu e fericirea, ci anxietatea şi oroarea - capătă forma cea mai pregnantă în "rutina" Piaţa, din centrul cărţii: " Sîngele şi materia a mai multe rase, negri, polinezieni, mongoli montani, nomazi din deşert, levantini poligloţi, indieni - rase neconcepute şi nenăscute pîn-acum", "case de pămînt - mongoli din zona alpină clipesc în fumul din prag - case de bambus şi de tec, case de chirpici, piatră şi cărămidă, case din Pacificul de Sud şi Maori, case în copaci şi în ambarcaţiuni pe rîu, case de lemn de cincizeci de metri adăpostind triburi întregi, case din cutii şi tablă ondulată", "Fluiere de munte, jazz şi bebop, instrumente mongole cu o singură coardă, ţambale ţigăneşti, tobe africane, cimpoaie arabe..."
Dacă violenţa şi frenezia "amorală" a unor pasaje situează cartea în descendenţa romanelor marchizului de Sade, alte fragmente şi capitole - cu deosebire Grefierul Districtual şi Examinarea - evocă, limpede, un univers kafkian. Scriitura "spontană" propovăduită de Kerouac cedează unei tentanţiei manieriste, care se suprapune deja amintitei alunecări dinspre naturalism către fantastic şi suprarealism. O ramură mai discretă, dar importantă, a asemănărilor de familie îl include pe contele de Lautreamont, personajele din Interzone aducînd, pe alocuri, cu nişte rude de bandă desenată ale lui Maldoror.
Lumea pe dos, dincolo de bine şi dincoace de rău, văz enorm şi simţ monstruos sînt sintagme-cheie pentru descrierea operei lui Burroughs. Ceea ce o defineşte, însă, în continuarea acestora este atmosfera de carnaval apocaliptic (categorie esenţială, mai tîrziu, în creaţia muzicală şi poetică a lui Tom Waits, cu care Burroughs a colaborat, în anii '90, la uluitorul musical The Black Rider), amestecul de atroce şi burlesc - expresii, în termenii aceluiaşi Norman Mailer, ale unui "gen de umor negru care constituie ultima mîndrie a unui om învins, mîndria că nu şi-a pierdut, cel puţin, sarcasmul".
***
Apariţia traducerii romanului Naked Lunch în română, sub titlul Prînzul dezgolit, face parte dintr-o serie de recuperări, fiind, printre acestea, una pe cît de întîrziată, pe atît de esenţială. Oricîtă elocinţă ar fi mobilizat un prefaţator, chiar şi în anii cei mai relaxaţi ai epocii trecute, pentru a travesti cartea într-o denunţare a "decadenţei" capitalismului, combinaţia de violenţă, sex şi droguri ar fi depăşit cu mult ceea ce putea cenzura de atunci să suporte. Publicarea ei în România din timpul comunismului ar fi fost însă imposibilă nu numai din cauza pudibonderiei oficiale.
Dincolo de dimensiunea "scandaloasă", cartea este, prin dimensiunea ei politică, una profund antitotalitară. Mai multe fragmente cuprind descrieri ample ale unor state poliţieneşti şi ale unor modalităţi şi sisteme de subjugare, fizică şi mintală, a indivizilor. Acestea ilustrează preocuparea lui Burroughs pentru problematica, universală, a controlului. Joncţiunea cu tema toxicomaniei este realizată prin ideea "dependenţei de control", a nevoii patologice de manipulare. Naked Lunch dobîndeşte astfel o subversivitate apropoape inerentă, care transcende, metaideologic, sistemele şi regimurile particulare. În acest punct poate fi amintită şi teza lui Burroughs despre limbaj, exprimată în apoftegmaticul Word is a virus - "Cuvîntul e un virus". Confirmare deturnată şi ironică a ideii chomskiene privind reducerea lingvisticii la biologie...
Aruncînd o lumină în această acumulare care lasă puţin loc pentru seninătate şi speranţă, ultimele cuvinte ale lui William Seward Burroughs, notate la 30 iulie 1997, încheie preambulul primei ediţii româneşti a acestei mostre de "literatură a riscului":
"Nu există înţelepciune, experienţă, nimic de felul ăsta, ultime, îndeajuns. Nici un Sfînt Graal, nici un Satori final, nici o soluţie. Doar conflict.
Singurul lucru care poate rezolva conflictul este iubirea, aşa cum am simţit pentru Fletch şi Ruski, Spooner şi Calico. Iubirea pură. Ceea ce simt pentru pisicile mele din trecut şi de acum.
Iubirea? Ce e asta?
Cel mai natural analgezic care există.
IUBIREA."
(Sorin Gherguţ)