Fragment
În ciuda pedepselor, învăţarea limbilor străine înflorea. O gramatică engleză, elaborată prin 1950 la închisoarea Jilava, ajunsese din gură în gură şi în lagărele de muncă. Era simplă, conţinea esenţialul, ar fi încăput în câteva pagini (cum îi stă bine unei gramatici) şi, după zece ani de circulaţie ilegală, căpătase ceva din paradoxul covoarelor persane: cu cât sunt mai călcate în picioare, cu atât mai frumos apare desenul. Despre profesia, vârsta ori soarta autorului nu se mai ştia nimic. Doar numele nu îi fusese uitat: gramatica Johnny Rotaru se clasicizase. Absenţa unor texte specifice studiului era suplinită de poezii şi replici din piese de teatru. Datorită invaziei de puşcăriaşi poligloţi, acestea se îmbogăţeau în ritm ameţitor. Nici proza nu lipsea. Studioşii limbii germane aveau la îndemână lungi fragmente din Aşa grăit-a Zarathustra. Purtătorul acelei comori era cofetarul Molnar. Molnar fugise din ţară cu mulţi ani în urmă, trăise o vreme în Germania şi în Austria, colindase lumea până în Australia, însoţit pretutindeni de opera lui Nietzsche, pe care o învăţase pe de rost. În tot acest timp, nu avusese decât un gând: să se întoarcă acasă. La primul decret propagandistic de amnistiere a transfugilor, a revenit în ţară. Republica Populară Română nu mai semăna însă cu reveriile sale. A încercat din nou să plece, a fost prins şi condamnat pentru trecere frauduloasă de frontieră. Admiratorul Supraomului şi-a făcut intrarea în Bălţile Dunării cu aforismele filosofului german pe buze. După o viaţă de rătăciri, ajunsese în sfârşit dincolo de bine şi de rău. Cofetarul Molnar ilustra în chipul cel mai trist cu putinţă teoria veşnicei reîntoarceri.
La Periprava a existat la un moment dat o carte englezească adevărată: Conferinţe despre arhitectură şi pictură de John Ruskin. O primise doctorul Eusebiu Munteanu într-un pachet cu alimente, ascunsă de soţia sa Zorela într-o cutie de untură cu fund dublu. Volumul, micşorat până la desfigurare, prin tăierea marginilor albe, circula în tot lagărul, dar se întorcea iute în salteaua sau perna proprietarului. Teama de percheziţie îi presa pe cititori să-l înapoieze cu mai mare repeziciune decât ar fi făcut-o dacă ar fi aparţinut unei biblioteci publice. Trăgeau foloasele, dar riscul de a fi pedepsit pentru deţinere de materiale interzise i-l lăsau doctorului, care trata cu înţelegere mica lor laşitate: nu era doctor numai de boli trupeşti. De altfel, Sebi Munteanu era familiarizat cu pericolele pe care le comportă contactul cu cartea, încă din ancheta Securităţii. Printre motivele condamnării sale se număra şi faptul că citise Mein Kampf. Ştia că din punctul de vedere al caraliilor între Hitler şi Ruskin nu ar fi fost mare deosebire. Acum, prin buchisirea zilnică a unei singure cărţi, doctorul Munteanu devenise fără voie şi fără prea mare plăcere specialist în gotic şi în pictorii moderni. Oricine ar fi dorit să afle cum se numesc în englezeşte ogivele, bolţile, turnurile sau frontoanele unui anumit stil ar fi putut să i se adreseze cu toată încrederea.
Tehnicile de predare ţineau de domeniul aventurii. Doar profesorul Theil, sas din Braşov ori Sibiu, ura improvizaţia. Metoda lui se baza pe asociaţii şi structuri de limbă. Îşi convingea elevii să înveţe două, trei limbi deodată. Un lucru spus în germană trebuia spus imediat în engleză şi, dacă învăţăcelul nu se răscula, în franceză şi în spaniolă. Insista asupra pronunţiei, de parcă, odată eliberaţi din puşcărie, elevii săi ar fi urmat să fie numiţi ambasadori la Londra sau Madrid. O pronunţie greşită îi provoca dureri de burtă. Legătura dintre vocală şi crampă era atât de strânsă, încât un sunet fals îl făcea să se tăvălească printre paturi, în prada unor colici spectaculoase, chiar dacă omul era sănătos. Avea un vocabular de o bogăţie impresionantă. Ştia mii de cuvinte pe care nu le foloseşte nimeni, dar le uita adesea pe cele obişnuite. Dacă i se cerea să traducă un cuvânt pe care îl uitase, profesorul Theil îşi ştergea ochelarii, aburiţi brusc, şi răspundea că respectivul cuvânt nu există în dicţionare. Când cineva l-a întrebat cum se spune buric în engleză, teoria structurilor nu a mai funcţionat. Theil şi-a amintit cuvântul în germană, şi l-a amintit în franceză şi spaniolă, dar în engleză nu şi l-a amintit.
- Englezii nu au buric, a declarat el.
Profesorii nu trebuiau să fie neapărat profesori. Un pianist din Craiova, Jula, dădea lecţii de franceză rezumând şi povestind poemele în proză din volumul lui Andre Gide Fructele pământului. Vorbea fluent franţuzeşte, însă avea dificultăţi cu româna. Când se încurca în traducere, calchia originalul fără să clipească: fructele pământului deveneau nurituri terestre.
Nici predicatorii nu erau de lepădat. Fratele Jinga se născuse în Statele Unite ale Americii, din părinţi ardeleni emigraţi în timpul primului război mondial. Făcea parte dintr-o sectă religioasă şi venise în România de tânăr, ca să evanghelizeze poporul din care se trăgea. Când regimul comunist a interzis activitatea sectelor, scoţându-le în afara legii, misionarul şi-a urmat netulburat chemarea. În închisoare, ca şi în libertate, încerca să-şi lumineze semenii. Nu accepta să înveţe pe nimeni englezeşte, nu se pricepea la aşa ceva, însă accepta să predice tuturor. Dacă Dumnezeu hotăra să o facă în engleză, Jinga se supunea poruncii divine. Pe lângă o mulţime de profeţii sumbre, de la el am învăţat câteva pilde, alegorii şi parabole de o stranie frumuseţe. Le rostea într-un limbaj biblic din alte veacuri, perfect inadecvat conversaţiei obişnuite la care aspiram. Înţelesul vorbelor cădea peste noi ca ploaia peste un ogor nelucrat; accentul lui american ne atrăgea mai mult decât înţelepciunea Vechiului Testament.
Şi Saşa Ivasiuc dădea meditaţii de engleză. Ştia limba, ca să zic aşa, din scutece. Avusese o dădacă din Anglia, stabilită la Sighet, anume, parcă, pentru a-l învăţa pe viitorul romancier Scufiţa Roşie. Îi spunea povestea până îl adormea. Fusese o metodă bună, iar acum, la Salcia, Ivasiuc se simţea dator să o experimenteze pe pielea altora. Dădea lecţii, dar era şi un mod secret de a se întoarce în copilărie. Talentul său de dădacă era evident. Când se întâlneau prin curtea lagărului, elevii săi, oameni în toată firea, ajunseseră să-şi vorbească, în loc de salut, ca în basmul lui Perrault, scris în franceză, povestit în engleză de o femeie fără ţară şi repovestit de Saşa, cu un nobil accent maramureşean:
- Ce braţe mari ai, bunicuţo!
- Ca să te pot îmbrăţişa mai bine, fetiţa mea.
- Şi ce dinţi lungi ai, bunicuţo!
- Ca să te pot mânca.
Dialogul îi transforma în copii. Îşi subţiau glasul sau şi-l îngroşau, până la mârâit, după cum o cerea personajul pe care îl interpretau.
Aceasta era faza de iniţiere. În faza de perfecţionare, Saşa Ivasiuc îi punea pe elevi să traducă tot ce se referea la universul puşcăriaşului. Roabele de pământ, ciorba de murături, sârma ghimpată, bastoanele caraliilor îşi căutau corespondentul în limba lui Shakespeare. La indicaţiile profesorului, elevii se îmbrăcau şi se dezbrăcau de zeghe, prăşeau sau urcau pe rampele digului, îşi spălau gamela sau obielele. Numai Vlad Brussescu visa la plaje însorite. Cucerise cândva, în staţiunea Eforie, un grup de cehoaice, doar cu o sticlă de vodcă şi o lămâie. Acum se chinuia să refacă în englezeşte traiectul acelei cuceriri, ignorând orice disciplină şcolară.
- Învăţătorule, întrerupea el activitatea serioasă a celorlalţi, cum se spune "Sânii tăi sunt ca nişte valuri"?
Saşa îi răspundea şi îşi relua bombardamentul întrebărilor privitoare la paiele din saltele şi boabele de arpacaş. Vlad Brussescu nu avea însă astâmpăr:
- Învăţătorule, cum zic "Nisipul ia forma trupului tău"?
Scârbit de atâta lubricitate, profesorul îşi orienta elevii către un domeniu mai cast, cel al legăturilor de familie:
- Ia să traducem noi: "Deşi vărul nepotului meu s-a logodit cu mătuşa naşului său, în Scoţia plouă".
Singurul care reuşea să se descurce era părintele Chiriac. Rezolva problema rudeniei, cu ameţitoarele ei încrengături, fulgerător. Nu lăsa pe nimeni să i-o ia înainte. După cum se repezea cel dintâi şi la propoziţiile simple: răspundea, întreba, iar răspundea, ştiind totul. Apucăturile de premiant ale părintelui îi descurajau pe ceilalţi şcolari şi îl întristau pe profesor.
- Părintele Chiriac trăieşte singur, mi-a spus Saşa.
Se înşela. Părintele Chiriac nu trăia singur, ci în raiul culturii, în totală libertate, ca pe vremea gerului de Sf. Nicolae, când învinsese Apocalipsa. Avea, cred, preştiinţa limbii, altfel nu se explică rapiditatea cu care înţelegea orice subtilitate de morfologie sau sintaxă, cu o capacitate de înregistrare uluitoare. Se prea poate ca Sfântul Duh, cel ce îi învăţase pe apostoli să vorbească în toate limbile neamurilor, să fi pogorât şi asupra lui, sub forma unei gramatici universale. Rând pe rând, elevii se retrăgeau. Singurul care nu se dădea dus era părintele Gheorghe Chiriac. Suferea de insaţietate culturală. Odată, când lecţia s-a ţinut pe patul meu de pe craca de sus, bulimia lingvistică a părintelui l-a scos din sărite pe profesor. L-a privit ţintă pe unicul elev rămas şi, cu cel mai bun accent de Oxford al său, a declarat ca şi cum s-ar fi adresat unei clase întregi:
- Domnilor, acum plec.
A folosit prezentul continuu, bizarerie a limbii engleze, care, tradus cuvânt cu cuvânt, sună aşa: "Eu sunt plecând". S-a lăsat să cadă într-o rână, sprijinindu-şi cotul de perna sub care îmi ţineam periuţa de dinţi. S-a auzit un pârâit; ultima mea legătură cu civilizaţia se sfărâmase. Saşa Ivasiuc nu pleca nicăieri. Însă ideea că un om există doar plecând l-a convins pe părintele Chiriac. A luat-o către alt colţ al barăcii.
Setea de cunoaştere era, în fond, un deghizament al nefericirii, refuzul nostru de a ne abrutiza. Ca sistemul să funcţioneze, elevul trebuia să joace, la rândul lui, rolul profesorului. Pentru noţiunile elementare am avut şi eu câţiva şcolari. Unul dintre ei se numea Minculescu, era din Turnu-Măgurele şi avea copii de vârsta mea. După vreo lună de engleză intensivă, progresele au fost minime. Deosebirea dintre verbele a avea şi a fi şi dintre adjectivele perechi rămânea un mister. Dacă îi cereai să spună Am un copil mic, puteai fi sigur că îţi va răspunde Sunt un copil mare. Când i-am propus să renunţe, m-a rugat să continue:
- Mai uit şi eu de dorul de casă.
De nu ar fi fost dorul, sentimentul acela ilegal, dar imposibil de controlat, bandiţii ar fi putut să se declare mulţumiţi. Baraca înlocuia biblioteca, salonul, amfiteatrul, spaţiul de reculegere şi rugăciune. Întreaga noastră biografie se condensa în ea, ca arborele în sămânţă. Trăiam într-un calendar nou, al unei lumi noi. În perioadele de cracă nu eram obligaţi să gândim. Nu trebuia să ne facem griji nici pentru ziua de azi, nici pentru ziua de mâine. Nu trebuia să scurmăm pământul şi nici să-i culegem roadele. Mâncarea ni se aducea la ore fixe, nouă nu ne rămânea decât să o mestecăm. Pentru deţinutul de rând, gândea brigadierul. Pentru brigadieri, gândea gardianul. Pentru gardieni, comandantul lagărului. Un Hamlet îmbrăcat în zeghe ar fi fost o prostie de neînchipuit. "A fi sau a nu fi" era treaba Securităţii, a ministrului Drăghici, a lui Gh. Gheorghiu-Dej, a Kremlinului. Nu le puteam lua noi un atribut pentru dobândirea căruia sacrificaseră valorile esenţiale ale civilizaţiei. După câte ne făcuseră, doar ei aveau dreptul să hamletizeze.
(Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor, Editura Cartier, Chişinău, 2001; pp. 192-197)
PS: Citiţi cronica lui Daniel Cristea-Enache dedicată acestei cărţi.