Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea unei vieţi - Tortura pe înţelesul tuturor


Daniel Cristea-Enache, pe marginea unei cărţi de Florin Constantin Pavlovici

16.04.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Florin Constantin Pavlovici (n. 14 mart. 1936, Conceşti, jud. Botoşani): Facultatea de Filozofie, secţia Ziaristică (1953-1958); studii de engleză (1966-1969) la Universitatea Bucureşti. Deţinut politic între 1959 şi 1964. Muncitor, funcţionar, contabil (1964-1966). Redactor la Radioteleviziune, aproape trei decenii (1969-1998). Scurtă carieră de critic literar la sfârşitul anilor '60, urmată de o activitate de traducător. Premiul special pentru debut ("Laurenţiu Ulici") al Uniunii Scriitorilor (2001).



Debutul lui Florin Constantin Pavlovici nu este unul obişnuit. Autorul a primit "botezul" editorial la şaizeci şi cinci de ani: o vârstă la care, în cazul altor scriitori, activitatea creatoare e de mult rotunjită, ori chiar încheiată. Înainte încă de a-i fi citit cartea Tortura pe înţelesul tuturor*, îmi era destul de limpede că tăcerea atât de lungă a lui Florin Constantin Pavlovici avea alte motivaţii decât cele, să zicem, "literare" ale scriitorilor din Şcoala de la Târgovişte. Aceştia făcuseră un fel de legământ să nu debuteze decât după patruzeci de ani, astfel încât să fie, la ora primei cărţi, întru totul conturaţi, formaţi.

Nu-l pot alătura pe Florin Constantin Pavlovici (în primul rând, din motive de vârstă...) nici acelei serii subţiri de scriitori cât pe-aci să debuteze înainte de instalarea comunismului şi care, precum un Ştefan Aug. Doinaş, au reuşit să iasă la suprafaţă abia după 1964. (Pentru că am menţionat numele lui Doinaş, mai trebuie reamintit că, începând cu acest an, bibliografia lui a crescut într-un mod exponenţial, poetul, eseistul şi traducătorul recuperând cu o impresionantă energie intelectuală anii furaţi de regimul comunist. În acest caz (şi în altele), instinctul de scriitor a funcţionat fără greş, şi încă la maximum, găsind şi speculând toate momentele potrivite, "breşele" prin care personalitatea urma să irumpă.) Nu aceasta pare să fie şi situaţia lui Florin Constantin Pavlovici - cu un destin fracturat, tot aşa, de puşcăria politică, dar cu o evoluţie, după eliberare, parcă voit-ştearsă, marginală. M-am interesat în dreapta şi-n stânga pentru a strânge câteva date despre acest autor atât de discret, care nu figurează în dicţionare şi despre care nu ştiam nimic. De unde am primit referinţe, erau numai referinţe bune: un om deosebit, un excelent profesionist la Radio, autorul unei teze remarcabile despre Ion Barbu, condusă de Ovid S. Crohmălniceanu... Ce s-a ales de această teză, de ce autorul ei n-a depus mai mult efort pentru a scrie, a publica, a-i fi recunoscută astfel înzestrarea? Când atâţia "scrietori" ne fericesc cu inestimabilele lor contribuţii deversate pe hârtie, acest scriitor autentic de ce şi-a refuzat, cu sado-masochism, meritata omologare? Sunt nişte întrebări la care, probabil, el are nişte răspunsuri. Dar, după ce a citit pe nerăsuflate această minunată carte, Tortura pe înţelesul tuturor, cronicarul nu poate decât să regrete întârzierea atât de mare cu care numele lui Florin Constantin Pavlovici intră în circuitul editorial şi în biblioteci.

Cu modestie şi în semn de solidaritate, el menţionează în scurta Încheiere că Vlad Pavlovici (fiul său) e coautor al cărţii. Întrucât s-a bazat în rememorare pe însemnările lui, făcute (cu un mare grad de risc) înainte de Revoluţia din 1989, pe când fostul deţinut politic povestea celor apropiaţi întâmplările sale din închisoare, "isprăvile" torţionarilor de acolo. Ajutată sau nu de însemnări, memoria fostei victime este unul dintre punctele sale de rezistenţă, desenând, împreună cu talentul de scriitor şi caracterul omului, un triunghi perfect-echilateral. E un caz fericit, din punctul de vedere al aşteptărilor criticului, căci onestitatea, singură, nu face un scriitor - şi nici suferinţa îndurată, dacă nu există forţa creatoare de a o evoca şi a o "învia" pe hârtie, sub ochii cititorului. Citindu-l pe Florin Constantin Pavlovici, avem plăcerea aproape pură de a vedea cum eticul diseminează prin estetic. Cartea e foarte bine scrisă, epicizată şi gradată ca un roman, cu personaje (pozitive şi mai ales negative) memorabile, cu o sumedenie de scene antologice (tragice, tragicomice) şi cu reflecţii pline de miez. Autorul are, indiscutabil, o vână de povestitor ce face fraza consistentă şi pagina plină. Semnificativ, fostul deţinut nu se concentrează doar asupra cercului propriu de experienţe şi traume. Caută să-l lărgească: absoarbe informaţii despre cât mai multe puncte ale universului concentraţionar românesc (urmărind inclusiv "extensiile", experienţele de detenţie politică ale unor români în Uniunea Sovietică), compară şi analizează versiunile venite din diferite surse şi decantează, la final, un adevăr ne-contextual, un adevăr istoric în cel mai deplin sens al cuvântului. Victima e, deopotrivă, reporter onest, martor creditabil (istoric şi naratologic) şi personaj-autor care nu se gonflează, egolatru, privindu-i pe toţi prin prisma propriei subiectivităţi.

E foarte dificil ceea ce a reuşit să facă Florin Constantin Pavlovici. În numeroase pagini de memorii, jurnal, în general pe terenul literaturii subiective, adevărul propriu-zis, al faptelor şi întâmplărilor "nude", e deformat şi, uneori, literalmente stricat de subiectivismul autorului. Acesta îşi creează o imagine mai frumoasă, înnegrind cu voluptate imaginea altora. Aici, însă, oglinda e curată. Simţim mai întâi că reflectarea e bună; după care aderăm la comentariul reporterului, la mai toate nuanţele adăugate portretelor (în urma studiului psihologic şi judecăţii morale). Realitatea evocată nu este departe de satira lui Swift, în care oamenii-yahoo apar ca nişte creaturi decerebrate, respingătoare. Asistăm, înmărmuriţi, la o incredibilă batjocorire şi degradare a umanului. În cartea lui Florin Constantin Pavlovici, auzim, la tot pasul, cum răpăie înfundat ciomegele pe trupurile şi capetele deţinuţilor ("bandiţilor"), cum se bate, cu dexteritate, la tălpi şi se joacă tontoroiul pe oameni căzuţi la pământ, cum troznesc şi se rup oasele. Cât despre ceea ce vedem (prin vizualizările operate de martor) şi aflăm (prin efortul făcut de "reporter"), e greu de vorbit. O pagină aproape insuportabilă, dar nu mai puţin reală, îl scoate în faţă pe Deaca, monstrul produs de închisoarea de la Piteşti şi ajuns în lagărul de la Salcia. Pentru cititor este evident: în acel laborator iniţial al terorii şi "reeducării" (experimentul Piteşti: transformarea victimelor în călăi pentru alte victime), dementul personaj nu ar fi distonat prea tare...

Spre deosebire de cititorul înspăimântat, dar care nu a fost acolo, nu a petrecut nici măcar o zi în puşcărie, Florin Constantin Pavlovici e în măsură să judece deviaţiile comportamentale şi tristele căderi morale ale colegilor de suferinţă. Pe unii suferinţa i-a înnobilat, pe alţii i-a metamorfozat cumplit. Eu n-aş putea judeca pe nimeni, câtă vreme n-am trecut printr-o asemenea experienţă înfricoşătoare. Dar autorul cărţii poate: e un "privilegiu" al fostei victime. Bazându-se şi pe memoria sa foarte bună, stimulând-o şi aducându-i "proptele" de informaţie verificată, din mai multe surse, el ţine dreaptă balanţa justiţiei şi înfăţişează lucrurile (faptele, întâmplările, oamenii) aşa cum au fost, nu aşa cum şi-ar fi dorit să fie. Nu un recviem pentru nebuni şi bestii (cum sună titlul unui roman al lui Augustin Buzura) avem aici, ci o judecată adevărată, nepărtinitoare, dreaptă. Fără excepţie, temnicerii şi superiorii lor sunt nişte "gunoaie organizate ca organ de represiune", fiecare particularizându-se printr-un tipar psihologic propriu, dar regăsindu-se, cu toţii, într-o albie maiestuoasă a instinctelor primare, a inteligenţei deficitare şi a acelei triste viclenii, cu ardere mică. Tânărul Florin Constantin Pavlovici, condamnat la cinci ani de închisoare pentru nişte vorbe (arătase că îi plac poeţii simbolişti "decadenţi" şi că nu gustă foarte mult noua literatură românească), arestat pe baza delaţiunii bunului său prieten Dumitru Filip, trece prin mai multe închisori şi lagăre. Aceasta îi asigură o bază de comparaţie, o privire mai largă şi mai documentată (documentată pe propria piele!) asupra închisorilor comuniste. După Uranus, închisoarea de anchetă, vine Jilava, închisoarea de tranzit, apoi lagărul de muncă forţată de la Salcia, lagărul Strâmba, Grindu, în fine, penitenciarul Gherla. Are aşadar o experienţă bogată, întâlneşte felurite tipuri de torţionari şi variate modalităţi de tortură, devenind, treptat, o adevărată "enciclopedie a lumii concentraţionare" şi un "erudit în ştiinţa anchetei". Evenimente şi date istorice sau personalizate oferă un cadru acestor experienţe: al doilea val de arestări în România anului 1958 (ca efect al Revoluţiei din Ungaria), plecarea trupelor sovietice, în iulie acelaşi an, proiectata Conferinţă de la Paris, în 1960, încheierea cooperativizării, în 1962, determină ori influenţează viaţa deţinuţilor politici. Cadrul intră astfel direct în tablou, modificându-i liniile. La fel se întâmplă şi în cazul unor evenimente "naturale", care au făcut ravagii în aceste insule de suferinţă reprezentate de închisorile noastre. Gripa din '58, gerul din '60 sunt evocate cu o spaimă aproape religioasă, precum invazia lăcustelor, cu secole în urmă: ceva împotriva căruia nu se poate lupta şi rezista nicicum.

Autorului i-a rămas, parcă, numai această formă de răzbunare: să ţină minte cât mai mult(e) şi să scrie această carte. Nu uită să-i prezinte (ori să-i amintească) cititorului Decizia nr. 9 M.A.I. (semnată de ministrul Teohari Georgescu şi aplicată, cu tot atâta sârg, de succesorul acestuia, Alexandru Drăghici), Articolul 209 din Codul Penal, sau decretul de amnistie al transfugilor, nerespectat de chiar autorităţile care l-au emis. De asemenea, pot fi întâlnite în paginile lui o mare parte din loturile şi seriile de întemniţaţi, configurând un fel de hartă suprarealistă a delictelor şi vinovăţiilor, în România anilor '50: grupul Rugul aprins, lotul din care au făcut parte Noica şi Dinu Pillat, lotul ieşenilor, cu extraordinarul Alexandru Zub, lotul studenţilor de la Timişoara, cel al ofiţerilor (cu tragica figură a lui Aurel State), grupul fraţilor Boilă şi al lui Nicolae Balotă, o serie adunată în jurul surorii lui Pamfil Şeicaru, ba chiar un lot al spiritiştilor (!): toate acestea intră, la diferite date, în malaxorul concentraţionar, ieşind, cei ce au mai ieşit, cu traume de nevindecat. Nu amintesc nimic de legionari, pentru că suferinţele îndurate de ei în închisorile comuniste nu mă pot face să uit crimele şi vinovăţiile lor anterioare. Ar fi să cădem în greşeala secvenţialităţii, să privim numai o etapă dintr-un traseu existenţial mânjit. Cred că sângele lor nu îl spală pe cel vărsat de ei, altora. Asta nescuzând, fireşte, sub nici o formă torturile aplicate, oricui, în închisorile politice ale noului regim.

Tortura pe înţelesul tuturor nu e scrisă ca un studiu, cu atât mai puţin ca un rechizitoriu antipatic, cu aşezarea previzibilă a faptelor şi extragerea rece a concluziilor acuzatoare. Cum am spus, este epicizată ca un roman, cu un vălmăşag de întâmplări şi de personaje descrise din chiar mijlocul lor. Ceea ce această cronică a încercat să tematizeze şi să schematizeze e în carte "amestecat" şi topit după reţeta romanescă. Scene de zile mari, cutremurătoare sau, dimpotrivă, comice, episoade absolut memorabile din munca şi "plăcerile" deţinuţilor (aici, la loc de cinste figurează conferinţele şi lecţiile de limbi străine), personaje create cu o mână atentă la toate pliurile personalităţii (merită văzut Alexandru Ivasiuc, ori Ion D. Sîrbu, ori Alexandru Zub...) fac din volumul lui Florin Constantin Pavlovici cartea unei vieţi. Şi mai e ceva care se adaugă pe talgerul atât de plin al autorului. Mă gândesc la acel spin moral cu care el atinge mereu lumea închisorii şi figurile ei, la încăpăţânarea de a-i privi, pe toţi, la adevărata lor valoare. Pentru a invoca un exemplu ilustru, în Amintiri din Casa Morţilor a lui Dostoievki, autorul, fosta victimă, face complet abstracţie de motivele detenţiei sale, focalizând exclusiv faptele şi psihologiile celor întemniţaţi. Detenţia e ca un dat, ceva ce trebuie trăit fără a-ţi mai pune multe întrebări dacă meritai sau nu să trăieşti această experienţă. Nu mai vorbesc de Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, în care toată suferinţa capătă un sens religios şi e convertită în valoare pozitivă. În cartea lui Florin Constantin Pavlovici (care are ceva din obstinaţia lui Paul Goma), ticăloşiile pe care el şi alţii au trebuit să le îndure nu au nici măcar acest alibi, "transcendental". Fosta victimă nu transfigurează nimic, şi nu evadează în literatură decât pentru a reveni cu şi mai multă "poftă" descriptivă asupra realului. Nebunii rămân astfel nebuni, şi bestiile rămân bestii. Şi, în pofida lor, continuă să existe în aceste închisori şi o lumină a compasiunii şi solidarităţii umane, sentimente şi gesturi profund omeneşti. Răniţi şi batjocoriţi, destui deţinuţi (încăpăţânaţi ca şi autorul) reuşesc să rămână oameni.

Cartea lui Florin Constantin Pavlovici ar merita să fie citită şi învăţată pe băncile şcolii. Ar fi cea mai frumoasă recompensă pentru acest debutant la şaizeci şi cinci de ani.

(Florin Constantin Pavlovici - Tortura pe înţelesul tuturor, 392 p., Editura Cartier, colecţia Rotonda, Chişinău, 2001)

PS: Citiţi în Atelier LiterNet un fragment din această carte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer