Cronica unei morţi anunţate

Gabriel García Màrquez
Cronica unei morţi anunţate


"L-au omorât pe Santiago Nasar!" apare undeva pe la jumătatea cărţii. Că respectivul a fost ucis aflăm din prima pagină. Că nu plouase în dimineaţa aceea face subiectul întregii cărţi.

Cartea este cum bine spune titlul, o cronică. Un om din satul naratorului a fost ucis în urmă cu 27 de ani. Toate detaliile posibile şi imposibile ne sunt revelate de-abia acum, prin mărturiile din trecut şi din prezent adunate de narator.

Santiago Nasar i-a fost prieten şi tovarăş de chefuri şi aventuri. Scrisă obiectiv, cartea nu scapă prilejul de a-i face un portret cât se poate de real omului. Îl aflăm bogat, matur, logodit, având la activ o poveste de dragoste cu proprietara bordelului din sat şi cu o vastă experienţă în a fi primul iubit al fecioarelor de la ferma sa. Ştim despre el că visa tot timpul copaci şi că îl amuza să calculeze cam cât poate costa o nuntă. Un om ca oricare altul, indicat de o soţie repudiată în chiar noaptea nunţii ca fiind cel care o lăsase mai puţin virgină.

Cartea nu are personaje negative. Nu există rău aici, decât poate răul generalizat al naturii umane. Deşi nici pe aceasta nu o cred. Fraţii soţiei repudiate au datoria de onoare de a-l omorî pe cel care a întinat numele familiei. Dar nu sunt de condamnat. Pablo si Pedro Vicario sunt doi oameni care ar face orice altceva decât să îl ucidă pe Santiago Nasar. Onoarea, cum altfel decât publică, îi obligă la crimă. Dar o noapte întreagă ei spun întregului sat ce au de gând să facă. Un strigăt de ajutor în speranţa că cineva îi va opri poate.

Din clipa în care deschizi Cronica unei morţi anunţate ştii că ai de a face cu un text de Gabriel García Màrquez. Este lumea lui, acel Macondo descris la nesfârşit. O societate scoasă din timp care i-a adus faima de realist magic. Este societatea mică în care proprietare de bordel şi mame care îşi educă fetele pentru a deveni soţii se integrează perfect. Este societatea pe care episcopul venit de pe mare nu se va opri niciodată să o vadă, ci doar o va binecuvânta de pe vapor, în timp ce mateloţii încarcă darurile închinate de săteni Bisericii. Societatea în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea şi în care un străin bogat şi plin de farmec poate poposi într-o zi pentru a-şi alege ca soţie o fată săracă şi ştearsă. Societatea în care te aştepţi ca soţia să fie virgină dar în care îşi găsesc locul şi femeile care ştiu ce trucuri să folosească pentru a-l amăgi pe soţ. Un pueblo populat cu arabi, metişi, indieni şi europeni, cu bogaţi şi săraci, cu familii pline de copii, cu lăptărie, şi orbi, cu un medic, cu un preot, cu femei pricepute în descifrarea viselor.

O societate care ar prefera ca Santiago Nasar să nu moară. Dar dacă se întâmplă, viaţa va merge înainte, lucru de neîmpiedicat ca şi mareea. Cu siguranţă că aproape toţi sătenii i-ar fi oprit pe fraţii Vicario să comită crima, dacă nu ar fi avut altceva de făcut. Primarul însuşi se ducea să-i împiedice, dar în drumul său s-a oprit la club ca să facă rezervări la jocul de domino din seara aceea. Cele două acţiuni se află situate la nivel egal pe scala valorilor. Totuşi, în dimineaţa aceea nu plouase. Toată lumea ştia că Santiago Nasar era ca şi mort, şi totuşi, părerile sunt împărţite când vine vorba de starea vremii în ziua aceea de februarie.

Naratorul se foloseşte de amintirile oamenilor. Îl interesează crima la fel de mult cum îl interesează să ofere suficiente date despre fiecare personaj cât să îţi faci o părere clară. Prea greu nici nu are cum să fie, dat fiind faptul că satul numără o mână de oameni. Fiecare este ruda cuiva, fiecare are o meserie şi un rol. Despre Santiago s-a mai vorbit. Tatăl său este mort demult, dar tot ştim de el că a fost amantul bucătăresei care acum încearcă să-l împiedice pe Santiago să facă la fel cu Divina Flor, fata ei. Şi cum altfel să scrii o cronică dacă nu menţionând că un glonţ ieşit accidental din puşca tatălui lui Santiago pe când acesta era copil făcuse praf un sfânt de ghips în mărime naturală de pe altarul Bisericii.

Ştim vârsta înaintată a soţului lăptăresei, aflăm că logodnica unuia dintre fraţii criminali l-ar dispreţui pe acesta dacă nu ar spăla onoarea surorii sale. Ştim cine a încercat să îl salveze pe Santiago Nasar şi cine nu. Aflăm că surorile lui Bayardo San Roman, soţul înşelat, arătaseră minunat la nuntă. Ba aflăm că fraţii Vicario nu au fost condamnaţi. Şi că soţul s-a întors, culmea, douăzeci de ani mai târziu la soţie.

Mulţi sunt criticii care au spus că este destul de plictisitor să citeşti acelaşi lucru de zeci de ori. Pentru că Màrquez se întoarce asupra fiecărui detaliu din dimineaţa crimei. Aceeaşi reconstituire de zeci de ori cu câte un nou detaliu de fiecare dată. Eu aş zice că aici stă mare parte din arta cărţii. Moartea lui Santiago este anunţată, şi fiecare reluare face de fapt portretul societăţii. Macondo, oameni buni, eticheta Màrqueziană, tema recurentă şi marea obsesie a unui scriitor pe măsură de mare. Aici stau amprentele cărţii. Şi din repetiţia perpetuă care pare a fi Cronica unei morţi anunţate veţi rămâne cu câteva imagini ca să nu ziceţi că nu aţi trecut prin Màrquez, vezi autopsia cadavrului şi mirosul lui Santiago impregnat în fiinţa fraţilor Vicario.

Totuşi, totul pare să indice că în dimineaţa aceea nu plouase...