Şah la cititor - Gabriel García Màrquez

Ce personalităţi marcante ale Columbiei cunoaşteţi? - aşa ar putea suna o întrebare într-un concurs de cultură generală. Dacă nu avem... norocul să întâlnim vreun microbist care să ţipe: Valderrama!!, atunci, garantat, răspunsul instantaneu va fi Simon Bolívar şi Gabriel García Màrquez. Primul şi-a câştigat notorietatea prin contribuţia importantă la independenţa ţării sale, cel de-al doilea prin talent şi spirit. Un spirit participativ, mereu călător cu pasul sau cu gândul.

De aceea, ce motto mai bun s-ar putea găsi pentru a prefaţa un eseu despre Gabriel García Màrquez decât sfatul lui oferit contemporanilor: Nu aşteptaţi nimic de la secolul XXI. El aşteaptă totul de la voi!

Cu adevărat, El Gabo - cum îi spun apropiaţii - nu s-a dezminţit, experienţa sa existenţială şi artistică a stat sub semnul acestui principiu. S-a dăruit fără rezerve, cu ambiţie şi dezinvoltură. De altfel, obişnuia să spună că în meseria de scriitor nu este o virtute modestia, ci dorinţa de a-ţi depăşi maeştrii, de a-i lovi de moarte, străduindu-te să scrii mai bine ca ei.

S-a născut în 1928 la Aracataca, în regiunea bananieră a Columbiei, iar copilăria şi-a petrecut-o în casa bunicilor materni. A studiat dreptul şi jurnalistica la Bogotá şi Cartagena. Timp de zece ani a fost corespondent al ziarului El Espectador, trimis în diferite capitale şi oraşe europene. A fondat agenţia cubaneză de presă Prensa Latina, lucrând în birourile de la Havana şi New York. Din cauza convingerilor politice de stânga a intrat în conflict mai întâi cu dictatorul conservator Laureano Gómez şi apoi cu succesorul acestuia, generalul Gustavo Rojas Pinilla, motiv pentru care a fost nevoit să recurgă la un autoexil în Mexic şi Spania între anii 1960-1970.

Creaţia sa a fost asimilată realismului magic (lo real maravilloso) , curent literar foarte apreciat în America Latină. Termenul, folosit pentru prima dată în Germania, în 1920, a fost utilizat pentru a descrie viziunea suprarealistă a unor pictori ai vremii. Realitatea se poate spune că este filonul din care îşi extrage Màrquez personajele şi atmosfera. A declarat că nu există pic de imaginaţie în scrisul său, iar orice fantezie detectată de criticii literari îl face să se ruşineze. Justificări ale unei asemenea poziţii le găsim la tot pasul. De exemplu subiectul din Cronica unei morţi anunţate (1981) se bazează pe o întâmplare petrecută în 1951. În acel timp a privit episodul din punct de vedere jurnalistic, abia după 30 de ani transformându-l în literatură. Termenul de cronică caracterizează exact construcţia romanului. Cititorul este pus în postura de martor tăcut al unei partide de şah. În numele unui cod al onoarei, greşit înţeles, regele alb - Santiago Nasar urmează să fie ucis de nebunii negri - gemenii Pedro şi Pablo Vicario. Motivul? Regina neagră - Angela Vicario, sora lor, a fost presupus dezonorată de Nasar. Intenţia omorului este declarată în cele patru vânturi, cu dorinţa ascunsă de a fi, într-un fel sau altul, împiedicat. De aici o întreagă desfăşurare de forţe între piesele de pe tablă. Toată lumea participă, e la curent cu ce urmează să se întâmple, mai puţin viitoarea victimă. Se şuşoteşte, se ţipă de-a binelea, dar destinul implacabil... Cineva spunea mai în glumă, mai în serios că seamănă puţin cu fatalitatea din Mioriţa. În orice caz multe momente, replici şi atitudini amintesc de teatrul absurd.

Scris într-o cu totul altă manieră Dragostea în vremea holerei, unul din cele mai bune romane ale lui García Màrquez, surprinde prin bogăţia detaliului, parfumul exotic al Caraibelor, acuitatea observaţiei, ironia subtilă, niciodată gratuită. Eroii sunt dispuşi într-un excepţional evantai de personalităţi, iar ritmul scriiturii este permanent susţinut. Nimic nu se iroseşte, cel mai mărunt amănunt este exploatat integral, astfel încât la finalul lecturii nu poţi spune categoric care au fost protagoniştii preferaţi de autor, fiecare aflându-se la un moment dat în prim-plan. Reuşeşte să stabilească un anume dialog între el, personaje şi spectator. Nu ai de ales, trebuie să participi, să te identifici, să compătimeşti sau să zâmbeşti. Recunoşti amintiri de mult uitate, dacă nu ale tale, atunci cu siguranţă ale unuia dintre înaintaşii tăi.

Calitatea de invidiat a unui scriitor de talent este capacitatea de a convinge interlocutorul, îmbinarea cât mai perfectă a interpretărilor personale cu realitatea, iar la acest capitol García Màrquez este un maestru. A înţeles că e greu să-l faci pe cititor să-ţi rămână fidel, atâta timp cât îl minţi cu artificii şi actori construiţi. Şi a ales să nu mintă, cu toate riscurile pe care acest fapt le presupune.