NICHITA STĂNESCU

Nichita - personaj literar



1980. Editura Dacia propune romanul "Iarna e o altă ţară", de Gabriel Gafiţa, fiul mezin al editorului Mihai Gafiţa, unul din cei 9 oameni de litere pieriţi în cutremurul din 4 martie 1977. Tânărul era asistent la Facultatea de limbi germanice. Romanul pare a avea o vagă tentă autobiografică, cel puţin ca punct de plecare, trama lui fiind centrată pe tribulaţiile unui cuplu de intelectuali, oameni de litere, din mediul universitar, şcolar şi jurnalistic. Între alte dimensiuni, cea de roman cu cheie dă o savoare specială lecturii. Pentru acele vremuri, realismul tabloului e cel puţin surprinzător, tirajul, însă (care de mulţi ani nu se mai tipăreşte în caseta editorială) intră în categoria "discret". Cei iniţiaţi recunosc figuri definite din catedra de germană. Dar în fiecare mediu anume, mai ales in cel jurnalistic, cheile încep să funcţioneze. Miza majoră a romanului nu se reduce nici pe departe la corespondenţa între ficţiune şi realitate, dar dulcea tentaţie a bârfei, ca şi gripa, nu lasă pe nimeni imun.

Cel mai uşor de recunoscut e poetul cu puternica influenţă partinică, Mitrofan Pavonovici, patron de cenaclu şi al "muzicii tinere" (căreia i se zice pe nume, folk, într-un colţ de pagină). Apoi starostele criticii, Manoil Nicodim, în care e uşor de recunoscut Nicolae Manolescu. Spre final apare un "prozator european" cu ticurile şi profilul lui Marin Preda (a cărui soartă avea să-l răpească înainte ca mai mult de 2-3% din public să citească romanul lui Gafiţa).

Unul din personajele esenţiale, definitorii pentru atmosfera lumii literare (chiar cu tuşa de grotesc pe care autorul i-o conferă), e poetul genial Varlaam Pocuţia. Iată cum e văzut acesta de criticul Manoil Nicodim : "Varlaam ieşise din lucruri şi se ocupa acum de golul dintre ele, celebra absenţa, inconsistenţele şi discontinuităţile materiei, teribilele pauze ale creaţiei, punctele moarte ale Actului, iar ei nu înţeleseseră decât prea târziu, dovedindu-şi astfel imaturitatea, prilej pentru o constatare pe de o parte tristă, în ce-i privea, dar pe de altă parte deosebit de îmbucurătoare, şi anume că Varlaam nu scria pentru acest secol, ci categoric pentru următorul ; el ne oferea garanţia perenităţii noastre".

Alt personaj, poate tot identificabil, dar de plan secund, numit Alec Pogăceanu îl socoteşte pe Varlaam Pocuţia drept "Eminescul zilelor noastre (sfârşitul anilor ’70, n.a.), novatorul limbajului poetic, revoluţionarul de idei, conştiinţa sintetizatoare a contemporaneităţii, cel care izbutise să aducă universalismul la scara noastră, adaptându-ni-l până la confundare... Varlaam reprezenta Civilizaţia".
Tot criticul Manoil Nicodim intervine, într-un articol : "Varlaam era legea , iar prozatorul european norma."
"Să încercăm să ni-l imaginăm numai pe Varlaam Pocuţia scriind cu sufletul rănit. Era în afară de orice dubiu că ar scrie chiar cu rana (după cum şi dovedise), adâncindu-şi-o, agravându-şi-o", mai scrie Pogăceanu. Desigur, cea mai prudentă ipoteză, în lipsa unor informaţii de interior, ar fi că personajele fictive poseda grade variabile de identificare cu prezumptivele lor modele reale. Figura lui Varlaam Pocuţia are, şi spaţiul nu permite exemplificări, o doză schematică, un procent de artefact, necesar articulării şi coerenţei tabloului. Dar cel puţin unele din coordonatele definitorii ale lui Nichita sunt evidente. Amănunte "de ordinul II", cum ar fi poziţia de protector al tinerilor poeţi, gesturile spectaculare, vin să contureze jocul de puzzle.

Nu cunoaştem alt caz în care Nichita să fi servit ca sursă pentru un personaj de ficţiune. E drept că dacă se acceptă formula "roman cu cheie" (şi nu e "Istoria ieroglifică, deşi pentru epocă e ceva consistent şi semnificativ), atunci ficţiunea ar putea pierde din prestigiul literar. Personajul de ficţiune (să ne hotărâm pentru cea mai prudentă evaluare) şi cel real au multe elemente comune, între acestea, cel mai important e ca pe nici unul din ei, real sau fictiv, nu poţi să nu-i iubeşti. Atunci restul nu mai contează

Pentru a nu ne arăta indiferenţi cu soarta romanului, să notăm paradoxul că a luat, anul următor, premiul UTC (=Uniunea Tineretului Comunist, pentru downloaderii foarte tineri). Argumentarea premiului (aparţinând regretatului critic Ov.St. Crohmălniceanu, membru al juriului) este... plină de umor (negru): "pentru că descrie, cu acurateţe, "alienarea" omului în socialism". Diagnosticul e, de altfel, exact, ca cele mai multe din judecăţile de valoare ale criticului ce provenea dintr-un inginer constructor.

Să fim, până la urmă, optimişti. Dacă Nichita ar fi împlinit 70 de ani, Varlaam Pocuţia, un personaj literar care l-ar putea reprezenta, nu are decât 23. Acum 23 de ani, în efervescenţa specifică epocii, cu măruntele şi subversivele ei satisfacţii (între care un roman cu cheie nu e una periferică), e posibil ca acest personaj să fi fost, pentru o clipă, mai familiar ca modelul său. Dar Nichita rămâne nemuritor, în vreme ce de romanul celui care a luat, după ’90, calea diplomaţiei, îşi aduc aminte din ce în ce mai puţini. Viaţa rămâne mai puternică decât orice reflectare artistică. Mai ales când "viaţa" e cea a unui mare artist.