NICHITA STĂNESCU

La 31 martie 2003 NICHITA STĂNESCU ar fi împlinit 70 de ani. Îl vom sărbători ca şi când nu ar fi plecat niciodată dintre noi pentru că el este încă aici prin poeziile sale. La mulţi ani, Nichita!



Poveste de martie fără sfârşit...

Nu mai ştiu precis pe unde eram ieri, pe malul unui râu de munte sau pe marginea unei prăpăstii sau hoinărind prin păduri neumblate ori pe o bancă, în faţa unei case cu ferestrele larg deschise. Nici nu mai ştiu dacă a fost ieri sau o altă zi la fel de frumoasă. O ceată de porumbei veseli îmi dădeau târcoale, privindu-mă cu ochii lor miraţi şi jucăuşi ca două mărgele de smarald. N-aş fi vrut nici măcar să clipesc, nici măcar să respir - dacă respirările nu mi-ar fi fost atât de dragi. Câţiva nori alburii se plimbau nestingheriţi pe deasupra, ca nişte păsări de pradă înfometate. Să fi fost gândul meu călător sau doar iluzia unei întâmplări cu aripi albe fâlfâind înaintea ochilor?!
Un tânăr mi-a zâmbit complice întinzându-mi mâna. Parcă-l cunoşteam de-o veşnicie atât de aproape l-am simţit dintr-o prima clipă. Cu mâinile lui albe şi privirea aceea pătrunzătoare.

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi...

Nu mai ştiu dacă au fost cuvintele sau spaţiul alb dintre ele... Nici nu mai ştiu dacă spaţiul era între noi sau dincolo de noi... şi nici nu mai ştiu dacă alb era cerul sau albaştri erau ochii lui... Pe o colină din apropiere un bucium aducător de miresme primăvăratece îşi făcea simţită prezenţa ca şi când nici n-am fi fost într-o poveste fără sfârşit...

Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi...
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt...

O prietenie fără margini ca o scoică spălată de valurile imensului ocean. Un sens dat existenţei întru fiinţa altei existenţe neştiute, un zbor ameţitor într-un univers prea mic pentru nişte suflete cuprinse de dorul absolutului, o ceată de voinici îmbrăcându-şi straiele de zmei pentru ascunzişuri numai de ei ştiute, nişte copii adormindu-şi iubirea într-un cântec de leagăn...

şi mă-nălţa şi nu mai ştiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi,
răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...

lacrimi transparente varsă cerul peste mare şi marea peste mâinile noastre întinse şi mâinile noastre întinse tremurând ca nişte picături de rouă într-o dimineaţă uitată şi dimineaţa aceasta pe marginea unui rău de munte cu aerul care mă rosteşte rostindu-te ...

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Loreley,
mie-mi plouă zborul, cu pene...

şi alte valuri cu ploaia lor îmi invadau privirea. Eram însetat şi priveam cu nesaţ luna plină. Un bătrân alunga marea până dincolo de ţărm şi ţărmul respira ca un copil nou-născut. În mâna mea creştea un arbore al vieţii şi fructele lui mi se aşezau în palmă unul câte unul. Aveam două mâini pline. O muzică suavă cobora dinspre muntele ascuns printre nori. Era muzica unui sfârşit de martie în care dansau cuvintele într-un ritm ameţitor.

Un tânăr metal transparent
subţire ca lama tăioasă
tăia orizonturi curbate şi lent
despărţea privirea de ochi
cuvântul, de idee,
raza, de stea
pe când plutea o floare de tei
înlăuntrul unei gândiri abstracte...

Mi-am luat zborul şi l-am preschimbat într-o petală fără început şi fără sfârşit. Un tânăr mi-a zâmbit de ziua lui şi mi-a întins mâna, mi-a atins mâna... Poate că imaginea lui mi-a rămas ca o lacrimă întipărită veşnic pe retină. Poate că ochiul meu stâng nici nu mai ştie să plângă. Dar ziua aceasta ca o apă sfinţită mi-a răcorit sufletul şi m-a făcut mai fericit cu o clipă... O clipă dintr-un zbor frânt, într-o poveste de martie fără sfârşit...