Reţelele P2P şi fişierele mp3: piraterie sau revoluţie tehnologică?

Vânzarea clandestină de albume contrafăcute sau de muzică descărcată ilegal de pe Internet este un fenomen extrem de serios cu care se confruntă industria discografică. În aşteptarea unor mijloace eficiente de frânare a acestui grav proces, ca şi a stabilirii unei legislaţii internaţionale pe măsură, ne propunem să aruncăm puţină lumină asupra unui fenomen ceva mai inocent, şi anume schimbul domestic, fără profit, de fişiere mp3 între internauţii de pretutindeni.


Partea a doua:
De la trubaduri şi menestreli la industrializarea muzicii


S-a arătat, în prima parte a acestui articol, că extinderea fenomenului de copiere gratuită a muzicii pe Internet nu numai că nu afectează vânzarea discurilor foarte populare, ci poate chiar constitui, pentru mulţi artişti subestimaţi, o cale extrem de promiţătoare de a-şi face creaţiile cunoscute şi de a-şi asigura o bună piaţă de desfacere.

Încă din primele momente ale revoluţiei mp3, diverşi artişti debutanţi, neacoperiţi de contracte cu casele majore de discuri, precum şi artişti care nu se bucurau, din felurite motive, de o prea mare priză la public, au văzut în schimbul liber de fişiere muzicale pe Internet o frumoasă oportunitate pentru lansarea carierei lor. Nu numai că ei şi-au răspândit, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, muzica pe Internet, dar au adoptat chiar şi o surprinzătoare politică a cucului, inundând reţelele P2P (peer to peer) cu propria lor muzică, disimulată sub titlurile unor cântece la modă. Fanii multor celebrităţi, porniţi la vânătoarea pe Internet a hit-urilor preferate, s-au pomenit astfel încărcând în locul acestora bucăţile unor artişti complet necunoscuţi. Altădată nu trupele în cauză, ci admiratorii lor cei mai fervenţi, dornici să-şi vadă idolii urcând în clasamente, s-au făcut vinovaţi de astfel de practici dubioase, care şi-au atins totuşi de multe ori scopul, acela de a băga cu forţa muzica lor favorită pe gâtul altora. Nu de puţine ori, victimele acestui nou tip de înşelătorie, care sperau să pună mâna, de exemplu, pe ultimul single al lui *NSYNC sau al lui Britney Spears, au ajuns să îmbrăţişeze, aproape fără să-şi dea seama, muzica total diferită a unor trupe subterane, precum The Rasmus sau Clinic.

Deşi tehnica aduce a escrocherie, nu i se poate totuşi nega o latură pozitivă: aceea de a dezvălui tinerei generaţii că există o muzică şi dincolo de ceea ce se difuzează, repetându-se până la saturaţie, pe posturile populare de radio şi de televiziune. Că există, altfel spus, stiluri şi interpretări pentru toate gusturile posibile şi că diversitatea este poate lucrul cel mai minunat în legătură cu muzica. Adolescenţi care nu ascultaseră în viaţa lor nimic altceva decât teen-pop şi îşi conjugau întreaga existenţă în funcţie de capriciile unor boy-bands şi pop-prinţese, au fost expuşi pe Internet unor artişti complet diferiţi şi, mai ales, independenţi, stăpâni pe propriul lor destin, aşa cum ar fi dorit să devină şi ei înşişi. A trece de la mainstream la underground nu mai era atunci decât o chestiune de decizie, iar deciziile sunt ceea ce toţi adolescenţii din lume speră să poată lua cât mai devreme cu putinţă.

Este graţie circulaţiei libere a muzicii pe Internet că atâţia şi atâţia pre-adolescenţi au devenit capabili să asculte în buclă un disc de System of a Down sau de Linkin Park, cumpărat fără ştirea părinţilor cu banii din puşculiţă, şi asta după ce au aruncat demonstrativ într-un fund de sertar cel mai recent album al lui Britney Spears, dăruit de bunica la ultima aniversare - căci până şi bunica, oricât ar fi ea pe dinafară cu muzica, ştie că această prinţesă blondă şi fără voce a fost ridicată de mijloacele mass-media la rangul de super-star internaţional (pentru simplul motiv, să adăugăm noi, că a corespuns cel mai bine unei serii de criterii sofisticate de marketing). Ceea ce nu ştiu, totuşi, bunicile, după cum nu par să ştie, sau preferă probabil să ignore, nici factorii de decizie din industria muzicală, este că, depăşind o anumită vârstă, nepoţeii nu mai vor ca preferinţele lor muzicale să fie dinainte hotărâte de nişte domni severi, îmbrăcaţi în costume luxoase, care nu iubesc muzica nici atât cât să fredoneze o canţonetă sub ploaia duşului, şi care, atunci când se uită la o partitură, văd înşiruindu-se nu note muzicale, ci numai dolarii profitului.

Nu-i vorbă că fascinaţia pentru celebritate nu dispare niciodată, şi că, doborând de pe soclu idolii prefabricaţi lansaţi de casele de discuri, tinerii au instalat în locul acestora alţi idoli, pe care industria s-a grăbit de fiecare dată să-i adopte, impunându-i pe piaţă, ca şi pe cei dinainte, cu întregul lor arsenal de publicitate şi cu mijloacele lor ultra-performante de condiţionare a preferinţelor publicului, lăsând mai departe să se lupte cu anonimatul şi cu mizeria atâtea talente nedescoperite. Singura diferenţă ar fi aceea că, în noua lume a fişierelor mp3, complicata şi riscanta muncă de descoperire a noilor talente, cu care marile case de discuri s-au fript de-atâtea ori, este acum lăsată pe mâna ascultătorilor. Reprezentanţii industriei muzicale nu au decât să-şi încrucişeze braţele şi să aştepte ca valorile Internetului să scoată la suprafaţă bobiţele de mărgean una după alta.

Şi ne întrebăm atunci unde este de fapt problema ? De ce casele de discuri sunt atât de speriate de extinderea reţelelor P2P şi a schimbului liber de fişiere mp3 pe Internet? De ce profesioniştii industriei muzicale vor cu tot dinadinsul ca acest fenomen să fie complet stăvilit? De ce se încăpăţânează să dezinformeze opinia publică în legătură cu efectele reale pe care aceste practici le au asupra vânzărilor de discuri? Desigur, încălcarea legilor copyright-ului rămâne, dincolo de toate scuzele şi circumstanţele atenuante care ar putea fi găsite, un act de hoţie. Însă aceste legi sunt de fapt invocate de casele de discuri ca un simplu pretext, punându-se toată miza pe culpabilitatea internauţilor, în speranţa că aceştia îşi vor auto-cenzura activităţile clandestine, ceea ce se şi întâmplă în mare parte din cazuri. În realitate, casele de discuri ştiu că nu drepturile de autor reprezintă adevărata lor problemă.
Adevărata problemă o constituie calitatea muzicii. Dar pentru a înţelege mai bine această situaţie, trebuie să facem din nou o incursiune în trecut, pe vremea când muzica nu era încă o industrie de larg consum.

Pe atunci, portretul unui artist obişnuit - să luăm ca model o trupă – era extrem de simplu. Câţiva prieteni de cartier împărtăşeau încă de mici o pasiune comună: muzica. Modelul lor era de bună seamă un grup la fel de temerar ca ei, care câştigase înaintea lor o faimă oarecare. Dorind să semene acestor idoli, tinerii în cauză le imitau nu felul de a se îmbrăca sau de a-şi aranja părul, ceea ce nu avea în ochii lor nici cea mai mică importanţă, ci stilul de muzică. Ei se întruneau clandestin în garajul părinţilor, zdrăngănindu-şi instrumentele, până când, exasperaţi de tărăboi, vecinii îi scoteau de acolo cu forţa. Treptat, tinerii noştri câştigau mai multă îndemânare şi siguranţă de sine. Se aventurau să cânte pe la serbările şcolare, formând în jurul lor un mic nucleu de admiratori. Îşi alegeau atunci un nume şi începeau să cânte propriile lor compoziţii. Până şi The Beatles s-au încadrat în această schemă.

Din mii de astfel de trupe, unele se dovedeau destul de bune ca să se producă prin cluburi şi cafenele, în marile oraşe. Era momentul să-şi caute un impresar care să-i introducă oficial în meserie, obţinându-le un contract cu o casă de discuri. Când acest eveniment intervenea, trupa avea deja nenumărate concerte la activ şi un număr respectabil de fani care le cunoşteau deja toate cântecele, înainte ca acestea să fi apărut într-un album. Astfel, când un disc ieşea în sfârşit pe piaţă, fanii îl cumpărau în perfectă cunoştinţă de cauză asupra conţinutului.

Contribuţia casei de discuri era în general redusă. Ea consta în punerea la dispoziţie a unui studio de înregistrare, în fabricarea propriu-zisă a albumului şi asigurarea unei pieţe corespunzătoare de desfacere. Doar o mână de oameni participau la acest proces. Publicitatea şi-o asigurau de regulă artiştii singuri, graţie nenumăratelor concerte pe care le dădeau, unde îşi prezentau cântecele înainte ca acestea să apară în vreun album. De altfel, veniturile lor cele mai consistente veneau din aceste prestaţii publice şi nicidecum din vânzările de discuri.

În ceea ce-i priveşte pe fanii lor, aceştia aveau sentimentul de a participa direct la actul de creaţie muzicală, de a asista cu ochii lor la naşterea unor legende. Era ca şi cum nimic nu s-ar fi interpus între ei şi artişti. Cariera unui artist dura atâta timp cât fanii îi rămâneau fideli. Se crea în acest proces un adevărat echilibru. Artiştii erau permanent atenţi la reacţiile publicului. Cântecele prezentate în concert primeau pe viu acordul sau oprobriul asistenţei. Dacă ţineau la cariera lor, artiştii trebuiau să se conformeze cerinţelor fanilor şi nicidecum criteriilor comerciale ale caselor de discuri sau ale posturilor de radio. De altfel, aceşti artişti nu prea erau auziţi la radio. Exista şi pe atunci, ca şi acum, o muzică lejeră, extrem de populară, pe care oricine o putea fredona după prima ascultare, muzică fără pretenţii care răsuna permanent pe undele hertziene şi invada topurile. Diferenţa este că cele două tipuri de muzică puteau pe atunci coexista fără probleme, fiecare îşi avea propria piaţă de desfacere şi propria audienţă, o concurenţă adevărată nu se stabilise încă între ele. Casele de discuri obţineau profituri aproape egale în cele două situaţii, longevitatea carierei unor artişti echilibrând popularitatea efemeră a altora. Lucrurile erau astfel făcute, încât nu era loc pentru favoritisme.

Începând cu anii 80, însă, când unele mega-staruri precum Madonna şi Michael Jackson au început să vândă, graţie popularităţii lor, milioane şi milioane de discuri, muzica s-a transformat treptat într-o adevărată industrie. Priza la public şi perspectiva unui profit material imediat au devenit pentru casele de discuri principalele atuuri ale unui artist, precum şi un factor preponderent de decizie în semnarea contractelor. Din momentul în care responsabilii caselor de discuri s-au arătat mai interesaţi de aspectul comercial al muzicii şi mai puţin de calitatea sa artistică au început să apară favoritismele, creându-se un dezechilibru fără precedent între artiştii underground şi cei din mainstream. În timp ce primilor li s-au refuzat din ce în ce mai mult contractele, fiind împinşi spre autoproducţia indie şi condamnaţi la o totală absenţă pe undele radio, cei din urmă au fost pregătiţi ca nişte veritabili commandos pentru statutul de mega-star. Nu s-a precupeţit în acest sens nici un efort, nici o cheltuială, nici o strategie.
De unde apar însă aceşti artişti sortiţi să devină peste noapte staruri internaţionale? Şi în ce măsură ajung ei la acest statut pe merit? Să nu alunecăm în păcatul generalizării şi să admitem că unii dintre ei îşi merită succesul. Dar să nu ne refuzăm totuşi nici plăcerea cinismului de a afirma că - deşi unii artişti, din ce în ce mai rari în ultima vreme, reuşesc să urce pe culmile succesului singuri - casele de discuri, în ceea ce le priveşte, nu se dau niciodată în lături să scoată staruri la comandă, aşa cum scot scamatorii iepurii din pălărie.

Casting: iată cuvântul magic pentru descoperirea viitoarelor staruri. Nu are prea mare importanţă dacă acestea ştiu cu adevărat să cânte, şi nici dacă sunt dăruite cu vreo frumuseţe naturală care face să se întoarcă în urma lor privirile trecătorilor. Tot ceea ce contează este să corespundă PROFILULUI. Profilul care vinde, aşa cum a fost stabilit de specialişti prin calcule savante. Odată acest profil descoperit, tot ce urmează este foarte simplu: starurile pot fi confecţionate pe comandă precum paltoanele. Indiferent cum arată în momentul în care au fost alese, sunt puse automat la cură de slăbire, sunt antrenate ca sportivii de performanţă pentru a li se sculpta trupurile, li se gonflează sânii sau, după caz, pectoralii, li se întăresc şi li se înalţă fesele, li se îndreptă dantura, li se stabileşte coafura, machiajul, ţinuta vestimentară cele mai potrivite PROFILULUI, li se modelează până şi personalitatea, atribuindu-li-se atât calităţi, cât şi defecte artificiale, dozate cu o precizie farmaceutică pentru a avea exact efectul scontat asupra publicului.

Între timp, o echipă specială de compozitori le scriu cântecele. Antrenorii vocali îi învaţă cum să le cânte. O armată de muzicieni, producători şi ingineri de sunet controlează procesul înregistrării. Iar dacă super-starul cântă fals nu este nici o problemă : tehnici ultramoderne de modelare a sunetului, precum cele din vestita gamă Pro-Tools, îi stau la dispoziţie pentru ca fiecare notă luată aiurea să fie adusă cuminte exact în locul unde trebuie să se afle şi să dureze exact atât cât se cuvine să dureze. Prelucrat astfel, notă cu notă, fiecare cântec tinde spre perfecţiune, fiind în acelaşi timp la fel de complex ca o rachetă gata să fie plasată pe orbită.

În timp ce producătorii se ocupă mai departe de piesele muzicale, steaua intră pe mâinile coregrafilor, care o învaţă cum să mimeze cât mai bine muzica în timp ce dansează. Enormul angrenaj al marketingului se pune apoi în mişcare. Campania publicitară trebuie începută cu multă vreme înainte de apariţia discului, iar relaţiile cu publicul şi cu revistele de critică muzicală trebuiesc construite cu infinită grijă. Şi în fine... trebuie ales primul single.

Progresul tehnologic nu ar fi putut ocoli în nici un caz acest moment esenţial din existenţa oricărui album, şi anume alegerea primului single. Într-un număr recent al prestigioasei reviste New Scientist se vorbeşte, cu termeni elogioşi, despre un nou soft, Hit Song Science, capabil să aleagă dintr-o amplă colecţie cântecul cu cele mai mari şanse de a deveni un hit. Programul se bazează pe aplicarea unor formule matematice care iau în calcul diverşi parametri, precum linia melodică, armonia, ritmul, tempoul, înălţimea sunetului, stabilind pe baza acestora combinaţia care se apropie cel mai mult de profilul cântecelor care au atins deja vârfurile clasamentelor. Creatorii programului afirmă: "Există milioane de cântece pe piaţă, dar cele care se vând cel mai bine au întotdeauna aceleaşi trăsături distinctive." Desigur - ar răspunde iubitorii de rând ai muzicii, mai precis cei care încearcă să conturneze acest sistem diabolic graţie reţelelor P2P, transformate într-un soi de rezistenţă a melomanilor - desigur, pentru că acestea sunt trăsăturile pe care industria muzicală le impune publicului.

Consumatorii au devenit prizonierii acestui sistem de marketing. Ei nu au acces decât la muzica pe care casele de discuri vor ca ei să o asculte, nu pot cunoaşte decât artiştii cărora industria le-a hărăzit destinul de star şi nu pot cumpăra decât albumele care le sunt băgate aproape cu forţa în sacoşe. Albume care îi aşteaptă tronând în stive la poarta magazinelor şi pe care nu au nici o posibilitate să le asculte integral înainte de a le plăti la casă. Abia apoi încep surprizele: albumele cuprind din ce în ce mai puţine titluri, de-a lungul anilor numărul acestora s-a redus de la 16-17 la numai 10-11, durata lor de asemenea a scăzut, coborând până la nu mai mult de trei minute, ceea ce ocupă în final abia jumătate din capacitatea totală a discului. Cu excepţia celor două-trei single-uri, majoritatea pieselor sunt anoste, simplă umplutură.

Toate acestea nu încarcă totuşi prea mult conştiinţa caselor de discuri. Şi pe bună dreptate, căci în momentul de faţă scopul lor nu mai este cel de a produce albume istorice, de referinţă, ci de a scoate cât mai des, cât mai multe discuri, care să se vândă cât mai bine. Miza este extrem de importantă, pentru că, spre deosebire de alte timpuri, casele de discuri utilizează astăzi pentru realizarea albumelor populare un regiment de profesionişti, care trebuie plătiţi în consecinţă. Fiecare disc poate fi considerat o adevărată întreprindere, în care artistul nu este decât una dintre nenumăratele rotiţe.

Casele de discuri au plasat la cealaltă extremitate a intereselor lor comerciale albumele, uneori de o extraordinară calitate, ale unor artişti tradiţionali, care continuă să-şi scrie şi să-şi producă singuri muzica, lipsindu-se pe cât posibil de intermediari. Din nefericire, discurile acestor artişti sunt tot mai des mutilate de primul single, impus cu forţa de casa de discuri, single care nu are de fapt absolut nici o legătură cu restul albumului. Un single dictat de sus, de factorii de decizie ai caselor de discuri, care vor să-şi recupereze cât mai repede sumele investite şi pe care artiştii sunt nevoiţi să-l accepte pentru a-şi salva cariera, vânzându-şi astfel, aşa cum îi acuză proprii lor fani, sufletul diavolului comerţului.

Industria muzicală nu s-a rezumat din păcate numai la impunerea unor staruri prefabricate, care, pe parcursul existenţei lor efemere, monopolizează atât posturile de radio, cât şi pe cele de televiziune, ea şi-a extins în plus şi şi-a diversificat în asemenea măsură piaţa de desfacere, scoţând la iveală, ca ciupercile după ploaie, mii şi mii de noi artişti şi grupuri, în speranţa atingerii unor cifre de afaceri cât mai mari, încât consumatorii de astăzi sunt complet pierduţi. Ei nu mai ştiu ce trebuie să asculte, la ce curent muzical să adere, de ce artist să se ataşeze, pentru că totul trece cu iuţeala vântului, de nimic nu mai poţi fi sigur. În fiecare an apar mii de discuri pe piaţă, dar la radio nu sunt difuzate decât câteva cântece, mereu aceleaşi, fără întrerupere. Cum poate un consumator să decidă, în faţa acestei abundenţe, ce albume să cumpere, atâta timp cât nu are nici măcar posibilitatea să le asculte? Nu poţi totuşi cumpăra muzica la întâmplare, aşa cum cumperi salata în piaţă. Şi nici nu poţi să cumperi toate discurile dintr-un magazin, în speranţa că vei găsi printre ele o perlă rară.

Industria a transformat muzica într-o loterie, atunci când nu o administrează cu forţa, ca pe un medicament prescris de medic, iar acum, contemplând rezultatele dezastroase ale propriei politici, se miră de ce lumea nu mai cumpără discuri. Îndreptându-şi degetul acuzator spre reţelele P2P, industria nu numai că nu-şi recunoaşte propria vină, dar ne şi arată cu autoritate că nu consumatorul trebuie să hotărască ce muzică îi place, ci casele de discuri. Schimbul liber de fişiere muzicale pe Internet nu este periculos pentru că afectează vânzările de discuri, ci pentru că industria muzicală, în frunte cu casele de discuri, riscă să-şi piardă monopolul asupra a ceea ce se ascultă. Muzica poate redeveni o afacere între artist şi fanii săi, aşa cum era înainte, ceea ce ar ameninţa cu dispariţia o sumedenie de locuri de muncă. Din cauza creşterii popularităţii formatului mp3, job-urile intermediarilor s-ar putea în curând să devină inutile, în modul cel mai legal cu putinţă.

(Va urma)