Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

VVV - Vânt, Volume, Vectori


12.03.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
VVV - Vînt, Volume, Vectori
o carte-manual de Gigi Căciuleanu

Introducere

Nu mi se mai pare esenţial, astăzi, pentru un dansator contemporan, un antrenament prealabil obligatoriu de dans clasic. Ani de zile am intuit acest lucru, dar ani de zile nu am îndrăznit să predau direct după metoda mea, fără să mai trec întâi prin "training"-ul academic. Adică, ani de zile la mine, la companie, am predat clasic pentru că este o valoare sigură. Ceea ce inventam eu, mi se părea interesant pentru mine şi pentru experienţele mele de coregraf, dar nu eram de loc sigur că ar fi de ajuns pentru a-l putea propune ca antrenament.

Mi s-a părut întotdeauna injust, să-l limitezi pe dansator la un antrenament corespunzând unui singur limbaj, oricât de valabil ar fi el... (clasic, Grahamm etc.). Mi se pare neinteresant şi reductor să fie folosit un limbaj coregrafic ca lucru tehnic. O gamă sau un alfabet nu au nimic de a face cu o limbă anume sau cu un fel de a cânta. Acelaşi alfabet îl foloseşti şi în română, franceză, spaniolă sau engleză, aceleaşi 7 note ca să interpretezi o operă de Mozart sau un cântec de Beatles... Am prins curaj doar în momentul în care am înţeles că lucrul meu tehnic era bazat pe ceva care semăna mai mult cu un alfabet. Un alfabet pe care îl puteam folosi foarte bine pentru a putea "vorbi" şi pe limba mea. Dar nu numai. Asta m-a făcut să scap de ideea preconcepută şi universalmente admisă a tehnicii de predare legată în mod obligatoriu de un limbaj coregrafic anume. Şi să-mi fac o idee a mea, diferită: tehnica folosită nu numai pentru a dansa într-un fel sau în altul ci ca un mod de a gândi, de a analiza mişcarea independent de oricare curent estetic. Un picior e un picior, o mână e o mână. Indiferent de coregrafie. Ca-n muzică: un mi bemol este un mi bemol. Am fost nevoit să încep să predau după această metodă a mea într-un moment în care am avut de lucrat cu nişte dansatori care nu făcuseră clasic niciodată în viaţa lor şi pe care a trebuit să-i formez eu. Aşa s-a potrivit să fie. Eu, cu de la mine putere, cred că nu aş fi sărit pasul niciodată. Revin la povestea cu alfabetul. Astfel, plecând de la nişte moduli foarte mici de mişcare, de la articulări foarte simple, construieşti un lanţ şi cu cât bucăţelele astea de lanţ, zalele, sunt mai mici, cu atât lanţul acesta poate să fie mai flexibil, iar posibilităţile lui de mişcare, şi deci de expresie, mult mai multe şi diversificate. Ce face un pictor când copiază un tablou? Face pătrăţele, din ce în ce mai mici. Cu cât pătrăţelul e mai mic cu atât detaliul devine mai vizibil. De ce sunt calculatoarele performante? Pentru că lucrează în baza cea mai simplă, în bază doi; cu unu şi zero. Şi faci cu aceasta nu ştiu câte miliarde de chestii care mai de care mai complicate.

Nu pot să concep gestul pentru gest, mişcarea fără nici o semnificaţie fie ea poetică, metaforică, să zicem, dar şi psihologică adică teatrală, sau chiar filozofică. Nu ştiu cine spunea, Alain Bosquet, cred... că poezia este acel ceva care este imposibil de rezumat. Dacă poezia, spre deosebire de proză, este acest ceva care nu se poate rezuma, dansul este ceva ce nu se poate exprima altfel decât prin dans. Este ca matematica superioară: nu se poate exprima prin cuvinte. Există metafora ascunsă, criptată, sensurile multiple. Dansul e pentru mine Poezie în sensul concentrării într-un spaţiu şi într-un timp foarte mici - a unei cantităţi de energie şi a unor semnificaţii cu nenumărate şi nebănuite compartimente. Poţi s-o descrii în cuvinte dacă n-ai trăit-o? Ca girafele acelea arzând şi pline cu sertare (goale) ale lui Salvador Dali. Poţi să le explici dacă nu le-ai văzut? Pe undeva, această poezie se vrea şi teatrală, aşa cum Shakespeare e teatral fiind poet şi în acelaşi timp filozof. Nu există o altă frază care să rezume mai bine nu ştiu câte tomuri de filosofie în câteva silabe, decât acel ping-pong de silabe, de consoane şi vocale ritmate: "to be or not to be". E un dans: to bE or not to bE, to bE or not to bE... Este un ritm. E ca ritmul lui Shiva. Simplu, aparent naiv dar necesitând vieţi întregi pentru a putea numai să ai impresia că te apropii de un început de descifrare. Sertare, niveluri de lectură. Eu încerc să pun foarte multe niveluri de lectură în ce fac. Câteodată conştient, de multe ori poate inconştient. Mie îmi place să mă şi joc, ca şi cum aş face cuvinte încrucişate, dar încrucişate pe mai multe planuri de timp, de spaţiu şi de înţelegere. Mai criptez pe ici pe colo nişte lucruri, cu scopul ca unii să le descopere, alţii nu. Să nu poată fi descoperite decât de cine o merită; fiecare să poată vedea doar acel lucru pentru care este pregătit. Un academician vede una, un filosof alta, un poet vede un lucru, un dansator un altul... Nu, eu nu neg dansul. Cred însă, sper, într-o dimensiune mult mai largă a dansului. Care depăşeşte partea vizibilă a mişcării, aşa cum personalitatea unui om îi depăşeşte corpul cu toate că se reflectă în el într-un mod cât se poate de fidel. Mi se pare curios să mă aud vorbind aşa. Dar, câteodată...

Dorinţa mea de raţionalizare, structurare, recodificare şi geometrizare, sau matematizare a actului dansat vine din faptul că, în fond, acesta este nemaipomenit de intuitiv, senzorial, senzual, ocult. Cu cât pare mai evident cu atâta este mai ocult. Făcând parte dintr-o absolut altă dimensiune. Şi totuşi curge de la sine. "E pur si muove"... Îmi vine, aşa, pur şi simplu. De fapt, această dimensiune o avem toţi, ne naştem cu ea. Nu trebuie neapărat să fii dansator pentru asta. Câteodată, omul poate ajunge la dans făcând un simplu gest obişnuit, cotidian, nu are nevoie să danseze cu flori în păr în faţa nu ştiu cărui altar păgân, e de ajuns doar să...fie...

Viaţa dă combustie dansului. Dansul este viaţă. De aceea poate faptul că nu se vorbeşte în dans..., mie asta îmi lipseşte câteodată. În ceea ce fac eu intervin întotdeauna, dacă nu texte sau fraze ori cuvinte, atunci sigur subtexte... Găsesc că şi faţa e importantă, bineînţeles nu în sensul zâmbetului balerinelor clasice, care e stereotipat. Aşa este el ... Nu discut dacă e bine sau e rău. Dar, faţa omului nu e un genunchi, adică are ochi, are nas, are o gură, are riduri şi de aceea e important şi ce exprimă această faţă. Şi nu numai. Găsesc că şi suflul omului, respiraţia, sunt foarte importante. Câteodată o gâfâială sau un oftat scos într-un anume fel, chiar de oboseală, chiar nedefinit şi chiar necontrolat poate să dea ceva. Şi transpiraţia poate să dea ceva; toate sunt instrumente ale aceleaşi orchestre. Dansatorul este o întreagă orchestră evoluând în interiorul unui ansamblu de orchestre. Coregrafia este o orchestră într-o orchestră şi într-o altă orchestră, ca păpuşile acelea ruseşti.

O fi oare dansul acest joc perpetuu şi subtil între imprecis şi precis? Între foarte precis şi foarte imprecis. Imprecisul geometric al unui peisaj cu valuri. Sau cu nori. Sau şi cu una şi cu alta. O mişcare are o alimentare energetică, care nu e acelaşi lucru cu efortul, care iarăşi nu-i acelaşi lucru cu tensiunea nervoasă sau cu impulsurile inimii... o traiectorie, o componentă de balistică. Când arunci un braţ în sus e ca şi cum ai arunca un obiect. El descrie o curbă. În cazul acesta mişcarea are o viaţă proprie, independentă de cel ce aruncă. Folosirea de către corp a acestei mişcări care nu mai e a corpului, atunci începe pentru mine arta de a dansa. Şi cu jocul între gol şi plin, ca în caligrafia japoneză, sau în sculpturile lui Moore unde vidul, invizibilul este cel care reprezintă adevărata materie. Dimensiunea meteorologică a dansului. Mişcarea naşte dintr-o depresiune, vidul, care "cere" să fie umplut. Aparentele înşeală, ca în cazul vântului, în reprezentarea puerilă, naivă, a unui domn cu obrajii umflaţi care suflă dinăuntru în afară. În realitate, care este invizibilă, se întâmplă tocmai invers: din afară înspre înăuntru. Aerul nu este suflat ci dimpotrivă, este aspirat. Este atras, aerul intră într-o depresiune. Asta mă pasionează şi în dans. O întreagă lume energetică, o parte invizibilă a mişcării, acţionând în mod ascuns dar determinant asupra părţii care se lasă observată. Toate aceste lucruri care par nemăsurabile, se pot măsura în termeni de calcul matematico-poetic, aş zice eu, de traiectorie. Caligrafie, balistică, meteorologie. Un joc între imprecisul vizibil, şi precisul invizibil. Faţa ascunsă a lunii.

În ceea ce mă priveşte, faţă de actul dansat, sunt ceea ce se numeşte, cred, un animist. Gândesc că fiecare parte din corp, precum obiectele, posedă fiecare un suflet propriu. Un caracter şi o personalitate proprie. De aceea este teribil de important să se stabilească cu cea mai mare grijă un inventar cât de minuţios al acestor "suflete" care ne bântuie corpul. În afara oricărei consideraţii anatomice. O para-anatomie animistă. Acelaşi lucru îl gândesc şi despre direcţiile şi dimensiunile spaţiului şi chiar ale timpului. Fiecare moment îşi are propria lui logică, consistentă, culoare, nebunie etc. etc., neasemănătoare cu nimic altceva. Fiecare dans îşi are geometria, sau, poate chiar, astronomia (astrologia?) sa.

Calitatea de spaţiu implică pe undeva o calitate a timpului... Când dansez mă simt cu totul deconectat de realitate , conectat la altceva. Cum s-o explic?, mă simt mai concret ca oricând, şi în acelaşi timp mă percep ca pe un ansamblu de puncte abstracte care se mişcă într-un ansamblu de spaţii abstracte şi ele, în mijlocul a nu ştiu câte temporalităţii elastice. E superb când se întâmplă şi în acelaşi timp, înfricoşător. Altădată, când am plonjat în Marea Egee, ştiam, eram pregătit, mi s-a spus că e adâncă, dar în spaţiul unui singur moment, când am pătruns cu capul în jos în hăul acela albastru, am simţit ce poate trăi omul când pătrunde în eternitate. Înspăimântător. Aşa, în fine..., a fost ceva.....

Problema unui dansator e că el e în acelaşi timp şi mecanică şi inteligenţă şi sentiment şi senzaţii. Dar şi percepţie. Întregul său corp este percepţie şi senzaţii. Senzaţiile sunt foarte importante. Mişcarea este provocată de o senzaţie intimă, de un impuls când intern, când extern. Depinde. Totul e relativ, nu? Dar la rândul tău, şi tu, dansatorul, provoci o senzaţie, un impuls spre exterior. Pe această lungime de undă îmi place să mă întâlnesc cu publicul. În ideal mi-ar plăcea să pot să fac o piesă de dans capabilă să fie percepută de oameni care stau cu ochii legaţi şi... cu spatele.

În acest moment, la cererea Facultăţii de Arte din Chile, sunt pe cale de a scrie o lucrare în care îmi dezvălui pentru prima dată dedesubturile unei codificări personale a Actului Dansat, structurare care mi-a apărut treptat şi pe care de altfel o folosesc de altfel, de mult timp în dansul şi cursurile mele. Revin, cu riscul de a mă repeta, dar mi se pare important, la idea de alfabet. Cartea se va numi: VVV - Vânt, Volume, Vectori. Nu aş dori în nici un fel să fie luată drept un manual de dans, ci mai degrabă ca o carte de bucătărie. Cartea mea de bucate. Sau de descântece.

Nimic de a face cu o carte de anatomie. În fond ideea e cât se poate de simplă, precum "cuiul" lui Arghezi.

Un fel de solfegiu corporal. Un "inventar" cât mai detaliat al punctelor imediat perceptibile ale corpului (lucru la îndemâna chiar şi a unui copil), ale punctelor din spaţiu (idem) şi ale compozantelor lor respective (de unde şi necesitatea inventarului). O cartografie a corpului şi a spaţiului în care el evoluează, cu scopul de a putea stabili şi numi cu cea mai mare exactitate în ce punct precis al spaţiului se găseşte un punct anume al corpului, şi numai el, într-un anumit moment al timpului.

Dansul, în ziua de azi, e divers, pentru că oamenii care îl practică sunt diverşi. Şi asta mi se pare minunat. Dar, în acelaşi timp, în termeni de pedagogie, fiecare l-a codificat în funcţie de vocabularul său coregrafic. Martha Grahamm face contracţii, John Cunninghamm face curburi, nu ştiu cine face nu ştiu ce, eu fac aşa, altul face altminteri. Asta mă aduce la ideea de limbaj, de vocabular. Eu însă simt necesitatea, când predau, mai întâi de toate, a unui alfabet. Cu un alfabet, ca cel de 24 - 27 de litere, care reprezintă sunetele de bază, poţi vorbi nu ştiu câte limbi. O limbă te aduce însă în mod necesar la cuvintele ei. Şi numai ale ei. Te reduce la aceste cuvinte oricât de frumoasă ar fi limba. Asta pe de o parte şi pe de altă parte mi se pare foarte înapoiat felul nostru de a lucra. Chiar şi al meu. Adică: te pui în faţa unor oameni şi le arăţi nişte figuri, iar aceşti oameni în spatele tău te imită. În cel mai bun (rău?) caz, mai ai şi o oglindă în faţă. Mi se pare extrem de primar şi limitant. Faptul că se folosesc aceleaşi 7 note (sau, dacă preferi, 12 semitonuri), repetate e adevărat, nu a împiedicat în nici un fel muzica, de când s-a pus la punct şi s-a folosit acest concept al gamei şi al solfegiului, să se îmbogăţească cu nenumărate capodopere de toate genurile. Ba poate chiar dimpotrivă. Un mi bemol, e un mi bemol. Yehudi Menuhin îl face într-un fel, un elev de la conservator îl execută într-alt fel, la un artist în devenire sună diferit, doi artişti de foarte mare anvergură îl fac şi ei fiecare în felul său. O sonată de Beethoven poate să fie cântată într-o mie de feluri, însă partitura rămâne aceeaşi. Muzicianul vine, se uită, a fotografiat şi ştie. Nouă ne lipseşte tocmai acest ceva care să fie echivalentul în dans al partiturii muzicale. Un instrument de mnemotehnică dar şi de analiză. Posibilitatea de a vedea într-o secundă tonalitatea, melodia, ritmul. Din punct de vedere cantitativ ştie tot. După aceea, interpretarea e o cu totul altă mâncare de peşte. În dans suntem în momentul de faţă în situaţia de a încerca să studiem o partitură... fără partitură. Numai cum dar nu şi ce.

Video-ul a adus o îmbunătăţire în sensul unei vizualizări exterioare, pentru memorie, dar nu şi pentru analiză. Nu e de ajuns. Video-ul îţi arată o scamatorie, tu vezi că apare o bilă dar nu ştii nici de unde a ieşit, nici cum. Ceea ce mă interesează este posibilitatea de a studia procesul ascuns, mecanismul intern. Acolo unde privirea nu poate pătrunde. Actul dansat este în fond şi un joc de priviri.

Dacă ar fi să dau încă o definiţie dansului - există multe definiţii -, aş putea spune că este un joc între privirea interioară şi privirea exterioară. E momentul în care privirea te udă, privirea celuilalt e umedă. Privirea oamenilor care te privesc are ceva lichid, care te îmbăiază. Te scalzi în ea, când eşti pe scenă. Resimt foarte clar această impresie. În contrapunct, e privirea mea, privirea care iese din mine, cu care văd. Eu. Pe ceilalţi. Îndreptată înspre afară, ca farurile de maşină. Problema este găsirea unui echilibru între privirea interioară şi cea exterioară.
Privirea subiectivă a interpretului asupra lui însuşi, privirea , în acelaşi timp obiectivă (şi totuşi cât de a naibii de subiectivă) a spectatorului care alunecă peste corpul celui care dansează, prelungirea în imaginaţie a privirii, care îl pătrunde pe dansator, nu neapărat în rinichi sau în inimă, ci direct în simţurile lui, în terminaţiile sale nervoase, căutând un contact, chiar şi efemer, între zonele energetice ale amândurora.

Ce m-a uluit întotdeauna (am citit asta undeva) este că în fizica subatomică, un electron nu are întotdeauna aceeaşi formă. Fizicienii nu ştiu să spună cu ce seamănă exact un electron când nu este observat, poate să fie cât o casă, cât un univers, să aibă forma unui iepuraş sau să fie inimaginabil de infim. Şi asta pentru simplul fapt că el îşi schimbă complet comportamentul în momentul în care este observat. Şi cu toate acestea, în pofida acestui principiu al incertitudinii, sau poate tocmai datorită acestuia, fizica subnucleară este o ştiinţă cât se poate de exactă şi cu aplicaţii practice mai mult decât palpabile. Aşa e şi cu dansul, cu dansatorul şi în general cu orice interpret. Nu poţi şti cum arată un dansator când nu te uiţi la el!

E interesant că toată această furtună de senzaţii corporale, spaţiale, temporale şi vizuale pe care le provoacă mişcarea dansată şi pe care fiecare o resimte, din fericire, într-un mod atât de diferit şi personal, această aparentă nebuloasă poate fi în acelaşi timp disecabilă şi măsurabilă, poate fi cuantificată şi studiată fără ca să fie de loc demistificată sau diminuată în vreun fel oarecare. Mişcarea poate fi analizată fără să o strici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer