Inflaţie rock

Introducere

Ideea acestui material nu e deloc aceea de a critică trupele menţionate mai jos sau tacticile lor comerciale ci doar de a preveni mai ales pe fanii ori potenţialii lor fani că uneori produsele vîndute sub nume mari, pot fi "minuscule". Toate trupele la care mă voi referi fac parte din colecţia mea şi mi-au oferite ore şi ore de bucurie. Tocmai de aceea mă surprinde neplăcut că uneori, deşi foarte rar, m-au şi făcut să-mi consum banii sau timpul pe produse de mînă a două.

În anii '90 am fost martorii unui fenomen nou în piaţa muzicală mondială şi anume "inflaţia" unor discografii care au fost artificial umflate şi lărgite. Secţiunile rezervate unor anumite trupe în magazinele de muzică s-au extins exagerat făcînd ca materialul muzical să se dilueze în contextul comercial afişat. Nu am certitudinea că fenomenul în sine este foarte dăunător dar cred că afectează şi dezorientează ascultătorul de rînd fără să aducă servicii reale muzicienilor şi trupelor. Unele trupe fac din lansarea succesivă cu diferite ambalaje a aceluiaşi produs o tactică, altele preferă să se limiteze la albume distincte inconfundabile, vîndute în număr cît mai mare. Personal prefer a două categorie şi mai jos încerc doar să previn potenţialii colecţionari de valoarea discutabilă a unor produse. La trupele menţionate care mă interesează în mod special voi specifica albumele care mi se par un "must have" dar lista e doar o părere personală şi accept că poate greşesc.

De multe ori strategia e aleasă de compania de discuri care a cumpărat drepturile de producere a albumelor, astfel că lucrurile sunt destul de complicate. Casele de discuri urmăresc să facă profituri cît mai mari şi în ultima vreme am sentimentul clar că încearcă să vîndă într-un ambalaj mai strălucitor ce nu au putut vinde în ambalajul standard. Mai mult, produsul oferit e numele muzicianului şi nu muzica.

Reţeta folosită este perfect inclusă în recentul anunţ al BBC-ului privind recuperarea "benzilor furate" cu muzica Beatles. Nici n-am ştiut măcar că ceea ce ascultam pînă acum cu Beatles a fost furat şi recuperat între timp dar mă aştept în curînd să găsesc în magazine albume produse de pe aceste benzi. Cum altfel mai poţi vinde o trupă care nu mai funcţionează de 30 de ani şi care nu mai are decît doi membrii în viaţă? O trupă care nu are decît un număr clar şi limitat de albume? Cum poţi vinde din nou numele Beatles, celor ce au cumpărat deja muzica ?

Lansate sub tot felul de slogane gen the lost sessions - colecţiile pierdute şi regăsite sau unrealesed sau pur şi simplu fără slogan, produsele muzicale respective revendică reproducerea unor momente de vîrf, nevalorificate la timpul lor care variază aproximativ între 10 şi 30 de ani. Problema este că de obicei n-au fost momente de vîrf ci mai degrabă eşecuri trimise la coşul de gunoi. Actualii producători în loc să se concentreze să promoveze trupe noi preferă să scotocească în arhive şi să facă bani cu nume vechi cu etichetă nouă. E ca şi cum ai fi invitat la o masă după ce ospăţul s-a sfîrşit. Nu prea văd cum poţi aprecia prăjitura muşcată de altcineva numai pentru că e prăjitura ta preferată.

Dacă în anii '80 colecţiile celor mai vechi trupe numărau în jur de 5-10 albume, în '90 unele trupe au ajuns la discografii de 30-50 de albume. N-ar fi nici o supărare dacă ar fi muzică nouă dar de obicei e acelaşi lucru cîntat în altă poziţie sau la altă temperatură.

Deep Purple - Made in Japan

Probabil cel mai la îndemînă exemplu e legendara trupă Deep Purple. Discografia lor e enormă dar numărul de albume inedite e limitat. Dacă motivaţia acestei avalanşe de lansări e formulă adesea modificata, trei vocalişti diferiţi (Gillan, Coverdale, Tylor), trei chitarişti (Blackmore, Bolin, Morse) şi doi basişti (Glover, Hughes) produsele de tip "Purplexed", "Essential of Deep Purple", "The most of Deep Purple", etc nu ajută la cunoaşterea contribuţiei specifice a acestor talentaţi muzicieni.

Lucrurile sunt şi mai complicate în materie de produse live. De exemplu "Made in Japan" e marele lor album live din anii '70. Într-o forma mai jazzy decît pe albumele "In Rock" şi "Machine Head", trupa prezintă live cele mai bune idei muzicale ale lor la aceea oră. Puţini, eu voi fi unul din ei, vor fi dezamăgiţi că, de pilda, "Child in Time" are solo-uri destul de diferite de original. "Made in Japan" e un clasic al genului şi Deep Purple o trupă foarte spectaculoasă în concert.

Dar perioada japoneză mai poate aduce bani... Aşa gîndesc producătorii. În '80 sub titlul "In Concert" sunt lansate secvenţe din aceleaşi concerte, unele identice. Variantele sunt mai slabe, cele mai bune au intrat pe albumul iniţial. În '90 apare "Deep Purple in Japan", triplu album, exact acelaşi lucru cu aceleaşi piese, în plus repetate de trei ori pe fiecare CD.

Pe lîngă lansările de albume Live, piese de pe aceste albume (uşor de identificat prin caracteristicile live) apar pe o serie întreagă de "selecţii" Deep Purple care sunt cele mai năstruşnice compilaţii posibile. După ce am ascultat "Child in Time", live pe şase albume diferite, în şase variante diferite am renunţat să mai număr. Îmi place doar varianta de pe "In Rock" care nu se mai repetă. Personal cred că o asemenea abundenţă de compilaţii şi apariţii live aduce mai degrabă confuzie şi inconsistenţă. Indiferent în ce formulă, Deep Purple are mai mult de două trei concerte, editate, cu aceleaşi piese. Dar cel mai penibil album mi s-a părut unul înregistrat cu jam-sessionurile cu Tony Bolin, înainte ca trupa să înceapă să compună ceva. Calitatea sunetului e groaznică iar muzica e lipsită de muzică, sunt doar improvizaţii care nu duc nicăieri.

Cele mai bune albume Deep Purple

1970 - Deep Purple in Rock
1971 - Fireball
1972 - Made in Japan [live]
1972 - Machine Head
1973 - Who Do We Think We Are
1974 - Burn
1974 - Stormbringer
1976 - Made in Europe
1977 - Last Concert in Japan [live]
1982 - Live in London
1984 - Perfect Strangers
1987 - The House of Blue Light
1990 - Slaves & Masters
1992 - The Battle Rages On


Frank Zappa - You Can't Do That On Stage Any More vol 1-10

Frank Zappa e probabil una din cele mai interesante personalităţi muzicale ale secolului. Stilul lui e total necomformist iar profesionalismul trupei pe care şi-o creează este de fiecare dată ireproşabil. Totuşi apariţia seriei "You Can't Do That On Stage Any More" m-a cam dezamăgit şi am renunţat să o mai colecţionez după ce am cumpărat 3-4 exemplare. Rolul lui Zappa şi al producătorilor este mai degrabă de DJ, ei selectînd şi punînd pe acelaşi album piese din perioade diferite cu formule diferite într-un nou puzzle. Oricum, fiecare album Zappa e un puzzle aşa ca nu văd prea mult sens în idea de a lua piese diferite din jocuri diferite pentru a crea unul nou. Asta nu face decît să accentueze confuzia şi dacă asta a fost scopul, e pe deplin atins. Cu umorul lui, mă gîndesc serios ca asta a vrut să facă, deşi piesele alese trebuie să îndeplinească trei caracteristici: să aibă umor, un sunet perfect, un solo de chitară bun. Cel mai bun din serie pare să fie numărul 2, "Concertele din Stockholm" care sunt doar două albume live editate într-o altă serie pentru că cele mai multe piese apar pe "Roxy and Elswhere", album live editat separat. Chiar în seria "You Can't Do That On Stage Any More" unele piese, aparent inedite, se repetă ceea ce mă face să înţeleg şi mai puţin ce se întîmplă.

Cele mai bune albume Frank Zappa

1981 - Shut Up 'N Play Yer Guitar
1981 - Tinsel Town Rebellion [live]
1981 - You Are What You Is
1981 - Shut Up 'N Play Yer Guitar [3 Disc Complete...
1982 - Ship Arriving Too Late to Save a Drowning...
1984 - Boulez Conducts Zappa/The Perfect Stranger
1984 - Them or Us
1984 - Thing-Fish
1986 - Jazz From Hell
1986 - Does Humor Belong in Music? [live]
1987 - The Black Page (1977)
1988 - Guitar [live]
1988 - Broadway the Hard Way [live]
1988 - You Can't Do That on Stage (Sampler)
1990 - Frank Zappa Meets the Mothers of Prevention
1991 - Make a Jazz Noise Here [live]
1993 - The Yellow Shark
1995 - Civilization Phaze III
1995 - London Symphony Orchestra, Vols. 1 & 2
1996 - Lost Episodes
1996 - Frank Zappa Plays the Music of Frank Zappa:... [live]
1999 - Zappa on the Road [live]
1999 - Everything Is Healing Nicely Zappa Family
2002 - FZ: OZ


Jimi Hendrix - Band Of Gypsys

Hendrix a fost în mod clar unul din cei mai exigenţi muzicieni relativ la calitatea muzicii lansată sub numele lui. În noaptea de Anul Nou 1969-1970 şi pe 1 ianuarie 1970, Hendrix ajutat de Buddy Miles şi Billy Cox susţine patru concerte la "Fillmore East" în New York. Hendrix era într-o situaţie delicată fiind obligat să mai realizeze un album înainte de a putea părăsi "Capitol Records", casa de discuri de care era complet nemulţumit. El nu a vrut să apeleze la trupa lui, "Experience" din cauza tensiunilor dintre el şi Noel Redding. În consecinţă apelează la Miles şi Cox şi din cele patru concerte produse cu ei selectează şase piese care apar pe albumul "Band Of Gypsys". E un album fantastic, favoritul meu din creaţia lui Jimi Hendrix şi marchează un punct culminant în cariere marelui chitarist. Adesea m-am gîndit cum poate fi să petreci "un revelion" cu Jimi Hendrix. Am putut afla de curînd cînd materiale de pe cele patru concerte au fost lansate ca un "nou" album "Live - Jimi Hendrix". Albumul nu e slab dar dacă Jimi a făcut o selecţie a ştiut cum şi de ce o face. Rezultatul e mai degrabă dezamăgitor şi nu e deloc un album recomandat pentru cei care ascultă prima oară Hendrix. De altfel sub numele lui sunt lansate cele mai stranii producţii posibile gen, " Hendrix - Last concert în USA vol 1 şi 2", "Hendrix - Last Concert", etc şi o multitudine de produse dubioase mai mult sau mai puţin "Best Of...". Chiar ultimul oficial "Best Of" care conţine cele mai bune 20 de piese din creaţia lui Hendrix are o variantă cu un bonus disc cu alte 8 piese "unrealesed". Nici nu e de mirare, piesele sunt foarte slabe şi par mai mult încercări, repetiţii, exerciţii în joacă. Sunt convins că Hendrix n-ar fi vrut aşa ceva pus oficial în vînzare sub numele lui. Din păcate nimeni nu l-a întrebat.

Cele mai bune albume Jimi Hendrix

1967 Are You Experienced?
1967 Axis: Bold as Love
1968 Electric Ladyland
1970 Band of Gypsys [live]
1971 Hendrix În The West [1971] [live]
1982 The Jimi Hendrix Concerts [live]
1986 Jimi Plays Monterey [live]
1987 Live at Winterland
1989 Radio One
1991 Isle of Wight '70
1994 Bleeding Heart
1994 Jimi Hendrix & Little Richard
1994 Live at the Scene Club
1995 Experience [Original Soundtrack]
1995 Voodoo Soup
1995 Monday Morning: Jimi at Woodstock


Mahavishnu Orchestra - Lost Trident Sessions

Alte asemenea lansări tîrzii nu sunt deloc inspirate sau binevenite. Am fost întotdeauna un mare fan al trupei "Mahavishnu Orchestra" în prima lor formulă de la începutul anilor 70 (McLaughlin, Cobham, Laird, Goodman şi Hammer). E una din formaţiile care apar odată la 20-30 de ani. Alături de "Weather Report" sunt consideraţi inventatorii genului jazz-rock şi este una din puţinele trupe deloc comerciale cu o muzică abstractă şi pretenţioasă, care s-a bucurat şi de un succes comercial uriaş. Nici nu e de mirare cînd de exemplu albumul lor "Birds Of Fire" a luat premiul pentru cel mai bun grup, cel mai bun album şi cel mai bun chitarist, în anul apariţiei. În cei trei ani de existenţă în formulă menţionată au scos doar trei albume dar fiecare din ele o capodopera şi m-a intrigat oarecum ca al treilea, "Between Nothingness & Eternity" deşi "Live", avea piese inedite. E destul de puţin obişnuit să lansezi un album nou cu interpretarea de pe scenă.

Nu mică a fost surpriza mea cînd în '97-'98 casa de discuri "Trident" lansează sub bombasticul slogan, "Mahavishnu Orchestra - The Lost Sessions" exact piesele de pe albumul live, înregistrate în studio. Explicaţia însoţeşte albumul: "John McLaughlin & Co au considerat albumul slăbuţ şi au preferat să-l producă "Live" contînd pe stimulentul produs de audienţă". Au avut dreptate, "The Lost Sessions" e mediocru şi simt că aş fi vrut să nu-l fi ascultat. Exceptînd o piesă a lui Jerry Goodman, muzica e insipidă, la comandă fără fler. Trupa se şi desfiinţează după turneu.

Cele mai bune albume Mahavishnu Orchestra

1971 - The Inner Mounting Flame
1972 - Birds of Fire
1973 - Between Nothingness and Eternity [live]
1974 - Visions of the Emerald Beyond
1975 - Inner Worlds
1984 - Mahavishnu


Jethro Tull - The Night Cap

Întotdeauna Ian Anderson a fost Jethro Tull. Exceptînd primul album, "This Was" în care compoziţiile sunt împărţite cu Mick Abrahams, toate celelalte sunt semnate ceva la modul Ian şi cîţiva din prietenii lui. Pentru Jethro Tull care s-a maturizat, a îmbătrînit, a murit şi a renăscut de cîteva ori, creînd în permanenţă o reţea complicată de idei muzicale în stiluri destul de diferite, efortul de a se menţine în atenţia publicului e imens dar are, în general, succes.

Cînd era tînăr, Ian vroia să arate bătrîn (This Was, Aqualung) şi invers (A, Dot.com), cînd lumea s-a săturat de flautul lui, l-a înlocuit cu o chitară (Broadsword and the Beast) cînd trupa suna supărător de asemănător cu Dire Straits a cîştigat un contestat Grammy la categoria Metal (!?) care i-a fost refuzat pentru capodopera "Thick As A Brick".

Orice album Jethro Tull e un deliciu chiar dacă uneori ne face să înţelegem cel mai bine ce înseamnă "Too Old To Rock'N'Roll, Too Young To Die".

Singura producţie dubioasă este dublul "The Night Cap" care conţine piese unrealesed din perioada "A Passion Play", perioadă care nu e deloc una de vîrf în creaţia trupei. E clar că încercînd să producă noi idei muzicale Jethro Tull a încercat mai multe variante din care să selecteze piesele pentru album. Mulţi fani ai trupei oftează cu înţelegere cînd vine vorba de "A Passion Play": nu e un album prea bun dar e un Jethro Tull...

Asta mă face să mă întreb din nou, care e sensul să editezi distinct pe un album separat, 15 ani mai tîrziu, piesele care nu au fost acceptate pe cel mai slab album Jethro Tull ?

Cele mai bune albume Jethro Tull

1969 - Stand Up
1970 - Benefit
1971 - Aqualung
1972 - Thick As a Brick
1973 - A Passion Play
1974 - War Child
1975 - Minstrel in the Gallery
1976 - Too Old to Rock 'N' Roll: Too Young to Die!
1977 - Songs From the Wood
1978 - Heavy Horses
1978 - Bursting Out: Jethro Tull Live
1979 - Stormwatch
1980 - A
1982 - The Broadsword and the Beast
1984 - Under Wraps
1987 - Crest of a Knave
1988 - Jethro Tull
1989 - Rock Island
1991 - Catfish Rising
1992 - A Little Light Music [live]
1994 - Live at Hammersmith 1984
1995 - Roots to Branches
1999- Dot.Com


Pearl Jam

Pearl Jam oferă cel mai cinic exemplu al inflaţiei. Ei produc ca albume un număr de cîteva zeci de albume live ca protest la politica caselor de discuri. Nefiind chiar un fan al lor, fenomenul nu m-a afectat dar m-a dezamăgit.

Depeche Mode

Supăraţi că muzica lor e copiată şi nu cumpărată, în anii '80, Depeche Mode n-au mai scos pentru 5 ani albume distincte ci doar remix-uri, unele chiar foarte bune. Cred că au regretat politica lor. Cînd au revenit pentru că au oferit ceva mai degrabă neaşteptat, şi-au pierdut majoritatea fanilor.


Excepţii ale regulii

King Crimson - Nighwatch

Ca să fiu corect, unele apariţii mai tîrzii sunt justificate şi primul album care mi-a atras atenţia, în acest sens, a fost "The Nightwatch" al respectabilului grup King Crimson lansat în 1998. Deşi în 1998, King Crimson avea două formule paralele (Fripp, Bruford, Belew, Levin respectiv Fripp, Belew, Maselotto, Gunn) şi lucra concomitent la 4 proiecte diferite, propria lor casă de discuri "Discipline Global Mobile" a lansat în mod surprinzător un concert al formulei King Crimson din anii '70 (Fripp, Wetton, Cross, Bruford). Explicaţia lui Robert Fripp este că acel concert şi acel moment al trupei din cauză stress-ului turneului, a instabilităţii financiare şi mai ales a fragilităţii relaţiilor din trupă la aceea dată, e foarte important şi merită lansat separat. Îi dau perfectă dreptate şi în pofida evidenţei că înregistrarea nu a fost făcută pentru un album, problemelor tehnice fiind clare, concertul este superb şi actual. Cel mai emoţionant moment este improvizaţia piesei "Trio", compusă pe scenă de Cross, Wetton şi Fripp la care Bruford s-a abţinut (inspirat) să intervină. Piesa e reluată pe "Starless And Bible Black" dar momentul de pe "Nightwatch" este unic. Ca tristă confirmare a tensiunilor din trupă, subtilul şi talentatul violonist David Cross părăseşte trupa la scurt timp iar Bruford, Weton şi Fripp se lansează fără frîne în ceea ce poate fi numit precursorul genului industrial, albumul lor "Red".

Cele mai bune albume King Crimson

1969 - In the Court of the Crimson King
1970 - Lizard
1971 - Islands
1973 - Larks' Tongues in Aspic
1974 - Starless and Bible Black
1974 - Red
1981
1982 - Beat: 30th Anniversary
1982 - Beat
1984 - Three of a Perfect Pair
1995 - THRAK
1995 - B'Boom [live]
1996 - Thrakattak
1998 - Night Watch
1998 - Space Groove
1998 - Absent Lovers: Live în Montreal 1984
1998 - Live at the Jazz Cafe
1999 - Live Groove
1999 - Live at Cap D'Agde, 1982
1999 - Cirkus
1999 - On Broadway: Live în NYC, 1995
1999 - West Coast Live


Santana- Live At Fillmore

Ascultînd trupa "Santana", în '68, live am avut o mare surpriza şi o mare revelaţie. Concertul are loc înainte de apariţia primului album Santana şi chiar de stabilizarea primei formule a trupei. Într-un fel actul artistic e "virgin" adică nealterat de mîna producătorului de studio, chitara lui Carlos sună (pentru că este) ca o chitară ieftină, piesele au structuri şi lungimi neconvenţionale. Muzica e superbă, o cascadă de energie nemaiauzită care va lansa ulterior genul încă necreat, Latin Rock sau Latin Blues. Nu recomand acest album celor care preferă "Smooth" şi formulele comerciale dar îl recomand călduros iubitorilor de jazz. Este muzică muzicienilor necorupţi încă de comercializarea produsului lor şi nu al producătorilor.

Discografia Santana din '90 abundă însă din păcate în compilaţii cu cele mai năstruşnice titluri care nu fac decît să repete materiale anterioare.

Cele mai bune albume Carlos Santana

1969 - Santana
1970 - Abraxas
1971 - Santana III
1972 - Carlos Santana & Buddy Miles! Live!
1972 - Caravanserai
1972 - Love Devotion Surrender
1973 - Welcome
1974 - Lotus [live]
1974 - Illuminations
1974 - Borboletta
1976 - Amigos
1977 - Festival
1977 - Moonflower
1978 - Inner Secrets
1979 - Oneness: Silver Dreams Golden Realities
1979 - Marathon
1980 - The Swing of Delight
1981 - Zebop!
1982 - Shango
1983 - Havana Moon
1985 - Beyond Appearances
1987 - Freedom
1987 - Blues for Salvador
1990 - Spirits Dancing în the Flesh
1992 - Milagro
1993 - Sacred Fire: Santana Live în South America
1994 - Santana Brothers
1999- Supernatural


Eloy- Chronicles 1 and 2

Cea mai bună idee de a reactualiza un sunet sau o creaţie demodată de trecerea unui număr de ani mi se pare reinterpretarea şi reînregistrarea muzicii respective cu noua tehnologie a momentului. Un exemplu la îndemînă este efortul lui Frank Bomemann şi Michael Gerlach, membrii ai valorosului grup progresiv german, Eloy. La întrebarea legitimă, cum vindem din nou muzica Eloy care sună demodat, ei au venit cu răspunsul: o interpretam din nou. Apelînd la foştii membrii ai trupei cei doi muzicieni recrează într-un nou context muzică Eloy pe un superb dublu album. Sunetul e proaspăt şi faptul că noi "trick"-uri sunt adăugate nu face decît să adauge valoare muzicii. E o colecţie pe care o recomand tuturor.


Concluzie

Să asculţi muzică, mi se pare un privilegiu şi o mare bucurie. Nu mă văd deloc în postura să decid pentru altcineva ce ar trebui să asculte şi ce nu. În materialul pe care l-am adunat, încerc mai degrabă să justific că dacă o producţie a unei anume trupe e mai slabă decît aşteptările, motivul poate consta în strategia financiară a caselor de discuri sau pe scurt: lăcomie. Cum nu am bani să cumpăr tot ce apare, trebuie să am puţin discernamînt legat de ce adaug la colecţia mea.

Un bun ghid pentru vizitele mele în magazinele de muzică e All Music un site care conţine aproape toată informaţia de care am nevoie. Nu întotdeauna sunt de acord cu clasificările sau comentariile lor dar le găsesc destul de bune atunci cînd intru în ape necunoscute.

Audiţie plăcută!