De la caseta audio la formatul mp3, impactul asupra vânzărilor

Reţelele P2P şi fişierele mp3: piraterie sau revoluţie tehnologică?

Partea întâi:
De la caseta audio la formatul mp3, impactul asupra vânzărilor


Vânzarea clandestină de albume contrafăcute sau de muzică descărcată ilegal de pe Internet este un fenomen extrem de serios cu care se confruntă industria discografică. În aşteptarea unor mijloace eficiente de frânare a acestui grav proces, ca şi a stabilirii unei legislaţii internaţionale pe măsură, ne propunem să aruncăm puţină lumină asupra unui fenomen ceva mai inocent, şi anume schimbul domestic, fără profit, de fişiere mp3 între internauţii de pretutindeni.


Cei din generaţia mea îşi mai amintesc poate cum, pe la începutul anilor '70, imnurile patriotice şi doinele colectiviste transmise nonstop pe undele radio nu ne descurajau în strădania noastră continuă de a ne menţine la curent cu muzica liberă a altor zări. Şi trocam pe-atunci un Phoenix obţinut cu greu, pe sub mână, pentru o bandă, devenită aproape străvezie de atâta ascultare, cu Led Zeppelin, Deep Purple sau Pink Floyd. Pe care apoi o copiam pentru prietenii din liceu şi ne dădeam cu toţii mari pe la ceaiuri, pe vremea când încă nu existau discoteci... Pe atunci acele nume erau pentru noi mai mult decât legendare, erau de-a dreptul mistice, într-atât ni se părea de inimaginabil gândul de a asista vreodată la un concert, sau de a ţine măcar în mâinile noastre un disc original, unul adevărat, noi, cei care ne potoleam setea melomană numai cu benzi şi casete înregistrate clandestin. Şi ni se pare şi astăzi un miracol cum, din închisoarea noastră comunistă, unde nici pasarea nu putea pătrunde, nu am pierdut totuşi nimic din măreţia naşterii unor veritabili monştri sacri ai muzicii contemporane. Dar ne întrebăm deseori dacă nu s-ar cuveni poate să ascundem copiilor noştri adevăratele implicaţii ale acelei minuni... căci muzica aceea, o ştim astăzi bine, noi o furam.

Dar aveam poate circumstanţe atenuante? Doar nu eram noi responsabili de prăpastia culturală căscată între colţul nostru de lume şi Occident! Şi poate că, fără să ştim, copiind în secret muzica interzisă urechilor noastre ideologic-corecte, ţineam într-un fel piept îndoctrinării comuniste, eram chiar puţin revoluţionari.... Nu este oare muzica o formă de rezistenţă, o punte aruncată între culturi, un spărgător de gheţuri politice, un distrugător al zidurilor separatoare de lumi? Dacă în 1979 tinerii din Europa de Est nu ar fi atentat atât de nonşalanţi la buzunarul lui Roger Waters, opera de rock progresiv "The Wall" ar mai fi devenit ea oare, zece ani mai târziu, un simbol al prăbuşirii zidului din Berlin, ca şi a comunismului în general? În vara anului 1988, străzile Berlinului de Vest erau împânzite cu afişele concertului "The Wall" de Pink Floyd, purtând inscripţia: "Mother, should I trust the governement?" A fost această frază doar profetică, sau pur şi simplu instigatoare? Muzica este o forţă. Nu ştiu cine spunea asta, vreun om celebru, sau poate o banală publicitate? Dar oricine ar fi fost, avea multă dreptate...

Ceea ce ne conduce la o întrebare esenţială: care este adevărata menire a artei, cea de a atinge şi a bulversa spiritele, sau de a aduce grămezi de bani unor genii în marketing? Ce-ar fi să-i punem această întrebare nu lui Roger Waters, cel care a trădat crezul artistic al unui grup mitic precum Pink Floyd, ci mai degrabă lui Syd Barrett, întemeietorul său boem, lipsit de sensul afacerilor, un arhetip al geniului decăzut? I-ar fi păsat oare lui Syd că undeva, în lagărul comunist, nişte adolescenţi entuziaşti îi ascultau muzica pe gratis? Eu îndrăznesc să cred că l-ar fi bucurat.... Ţin minte că primul disc pe care l-am cumpărat, la cea dintâi ieşire a mea în Vest, renunţând la jumătate din banii de excursie pe care îi aveam, a fost "Wish You Were Here", un album în întregime dedicat lui Syd Barrett. Nu aveam nevoie să îl cumpăr, îl aveam deja acasă, imprimat pe o bandă de excelentă calitate. Aş fi putut să-mi cheltuiesc banii pe o sumedenie de nimicuri la modă, cu care să mă fandosesc acasă în faţa prietenilor mei. Am preferat însă acel album. L-am cumpărat din pur respect.

Gândindu-mă la acele vremuri, mă întreb: oare tinerii de astăzi sunt plămădiţi din alt aluat decât eram noi, sunt ei cu adevărat mai corupţi şi mai perverşi? Este posibil ca ei să-şi fi pierdut orice urmă de respect faţă de artă? Muzica să-şi fi schimbat oare într-atât sensul în ochii lor? Singurul răspuns pe care îl găsesc este: categoric nu! Nu există nici o deosebire reală între tânăra generaţie şi noi. Adolescenţii de astăzi - sunt sigură - şi-ar cheltui şi ei, din pur respect, ultimii bănuţi pentru un album. Cu toate acestea, ei sunt din ce în ce mai des incriminaţi de piraterie. Profesioniştii din industria muzicală îi consideră direct răspunzători de scăderea globală a vânzărilor de discuri. Dar sunt ei cu adevărat atât de vinovaţi cum par?

Pentru a înţelege aceste lucruri, trebuie să ne întoarcem înapoi în timp, însă nu la propria noastră experienţă, profund falsificată de contextul comunist, ci la experienţa occidentală, cu care nu am avut pe atunci privilegiul unui contact direct.

Ce se întâmpla, aşadar, în Vest, pe vremea când progresul tehnologic începea să impună un nou suport muzical revoluţionar: caseta audio? Puţini mai ştiu astăzi că apariţia acestui mic obiect, concret dar miraculos, a dat tot atâtea bătăi de cap industriei muzicale ca şi formatul mp3 de astăzi. De îndată ce au realizat că, pornind de la un singur disc original, sau pur şi simplu ascultând cu regularitate posturile de radio, chiar şi un ţânc putea copia muzica preferată pe casete uşor de transmis mai departe, în cât de multe exemplare dorea, reprezentanţii industriei fonografice şi-au manifestat - ca şi acum - indignarea şi exasperarea faţă de escaladarea fenomenului de piraterie muzicală, ce nu a putut fi de altfel niciodată stăvilit de-atunci, indiferent câte măsuri s-au luat. Cine se mai întreabă astăzi dacă înregistrarea casnică pe casete audio a muzicii difuzate la radio este sau nu legală? Şi care părinţi mai ridică oare din sprâncene când odraslele lor revin acasă cu un disc întreg tras pe o casetă de la prieteni? Atâta timp cât totul se petrece între amici şi fără bani, nimic nu pare în neregulă nimănui.

Sistemul de înregistrare a muzicii pe casete audio a fost imediat considerat drept inamicul numărul unu al vânzărilor de discuri. Dar să fi fost cu adevărat aşa? Să privim lucrurile puţin mai adânc. Apariţia acestui nou suport audio şi facilitatea utilizării sale au fost direct răspunzătoare de o basculare a interesului publicului de la o muzică relativ cerebrală, promovată de artişti independenţi şi destinată unei audienţe restrânse şi elitiste, înspre o muzică mult mai superficială, fabricată conform unor formule prestabilite şi promovată de inşi dotaţi cu un dezvoltat simţ comercial. Orientat mai ales către dans, acest gen de muzică a avut încă de la început o enormă priză la tinerii fără exigenţe artistice, provenind din toate păturile societăţii. Bucăţile muzicale la modă au fost întotdeauna excesiv difuzate de posturile de radio, dar, numai după ce caseta audio a devenit accesibilă, ascultătorilor li s-a oferit în plus şi posibilitatea de a le înregistra uşor. Paradoxal, această oportunitate a provocat un val de creşteri fără precedent ale cifrelor de afaceri ale caselor de discuri. Încă de la început caseta audio a avut un rol indirect publicitar, constituind un mijloc de răspândire, de prezentare şi promovare a diferitelor piese muzicale, cu precădere a celor foarte populare (mainstream), dar treptat şi a celor mai puţin cunoscute (underground), sau aparţinând unor artişti independenţi (indie). Tinerii, mai ales, ascultând casetele care treceau din mână în mână, ajungeau să cunoască şi să aprecieze muzica celor mai diferiţi artişti. Apoi, de îndată ce aveau suficienţi bani, cumpărau discurile care le plăceau cel mai mult. Desigur, din această situaţie au profitat în primul rând artiştii la modă, dar practic reprezentanţii tuturor stilurilor muzicale au avut de câştigat din acest proces.

Ca să ne facem o idee mai precisă asupra acestui fenomen, să aruncăm o privire in arhivele RIAA (Record Industry Association of America), care cuprind o evidenţă completă a tuturor vânzărilor de discuri în Statele Unite, începând din urmă cu mai bine de o jumătate de secol. Putem observa că artişti americani de legendă, precum Elvis Presley sau The Beach Boys, ca şi alţii cel puţin la fel de legendari veniţi de pe continentul european, precum The Beatles, The Rolling Stones, Led Zeppelin, Pink Floyd, deşi extrem de populari la vremea lor, nu au înregistrat, până pe la mijlocul anilor '70, vânzări mai mari de 500.000 de discuri (ceea ce corespunde la o certificare "gold"). Însă, odată cu extinderea utilizării casetei audio ca suport de înregistrare, vânzările, chiar şi ale celor mai vechi discuri ale acestor artişti, unele dintre ele rămase neatinse în magazine de peste zece ani, au explodat literalmente, atingând cifre de peste un milion de copii vândute (certificare "platină"), proces care mai continuă şi azi. De-a lungul deceniilor, vânzările însumate au atins, în cazul unora dintre artiştii citaţi mai sus, cifre de mai multe sute de milioane de discuri.

Astăzi se poate afirma cu o oarecare certitudine că apariţia casetelor audio a fost direct responsabilă de acest fenomen. Permiţând un acces gratuit, lipsit de orice obligaţii, la un univers muzical accesibil până atunci numai unui public avizat, casetele au trezit interesul faţă de muzică al unor mase de indivizi din ce în ce mai largi, graţie unui proces spontan de instruire şi de sensibilizare. Persoane care considerau orice alt stil de muzică decât cea folclorică drept un lux inutil şi oarecum intimidant, au început să privească treptat muzica modernă ca un divertisment, mai ieftin şi mai uşor accesibil din punct de vedere intelectual decât o carte, sau chiar un film. Cu atât mai mult cu cât un cântec spune întotdeauna o poveste, transmite un mesaj de regulă simplu şi concret, cu care copiii şi adolescenţii se pot uşor identifica, preferându-l adeseori oricărui poem.

Însă aşa cum o carte profund intelectuală nu poate trezi decât interesul unor cititori sofisticaţi, în timp ce o lectură lejeră atrage întotdeauna un public larg, tot astfel popularizarea muzicii a condus în mod natural la o scădere a calităţii acesteia, ca şi la o pierdere a criteriilor artistice de stabilire a valorii şi perenităţii ei. Un public heterogen aflat în faţa unei oferte supra-abundente şi în lipsa unor criterii coerente de selecţie nu-şi poate găsi reperele uşor. Consumatorii vor să cumpere, dar ce? Ei se îndreaptă în mod firesc spre valorile garantate, confirmate de societate, care sunt fie operele mai vechi, de referinţă, intrate deja în cultura universală, fie operele cele mai populare ale prezentului. Aceasta explică de ce, din circulaţia liberă a muzicii pe care apariţia casetei audio a făcut-o posibilă cu trei decenii în urmă, au profitat atât discurile reprezentative ale epocilor anterioare cât şi, mai ales, discurile celor mai populari artişti ai momentului.

Aruncând din nou o privire asupra arhivelor, putem constata că, în timp ce unele albume legendare abia începeau să fie scoase de la naftalină, vânzările anuale ale unor artişti la modă precum Donny Osmond, Barry Manilow, John Denver, Olivia Newton-John, Sweet, Andy Gibb, The Village People, Kenny Rogers, Amii Stewart, Donna Summer, Engelbert Humperdinck sau Boney M. atingeau valori pe care artişti tradiţionali precum Janis Joplin, Bob Marley şi chiar Jimi Hendrix nu le-ar fi putut nici măcar visa în cursul scurtei lor existenţe.

Între 1960 şi 1970, în SUA, nici un album nu a fost certificat platină. În perioada 1970-1980 au fost certificate platină cca 300 de albume, dar nici unul nu a atins vânzări corespunzătoare nivelului multi-platină. Între 1980 şi 1990 cca 500 de albume au fost certificate multi-platină, iar în perioada 1990-2000 peste 3000 de albume au atins acest nivel. În primii doi ani ai acestui mileniu, în plină perioadă de ascensiune a prirateriei pe Internet, 700 de albume au fost deja certificate multi-platină, faţă de o medie de numai 600 de albume pe o perioadă similară în ultimul deceniu al secolului trecut. Să fim deci sinceri şi să recunoaştem că, odată cu apariţia şi extinderea mijloacelor de copiere în masă a muzicii, vânzarea de discuri a intrat într-un proces de continuă creştere, care se menţine şi în prezent.

Dar poate că cel mai bun exemplu pentru a ilustra acest paradox al creşterii vânzărilor în pofida pirateriei ni-l oferă grupul The Bee Gees. Cei trei fraţi şi-au început cariera pe vremea când mai erau încă adolescenţi şi până în anii '70 au oferit, în primele lor patru albume, câteva perle de o rară frumuseţe, precum Holiday, New York Mining Disaster 1941, Massachusetts, I Started A Joke sau To Love Somebody. În ciuda valorii artistice incontestabile a acestor piese, ele nu au adus grupului succesul comercial scontat. Acesta a venit abia mai târziu, în plină epocă disco, în anul 1977, odată cu apariţia albumului "Saturady Night Fever", care a devenit unul dintre cele mai vândute discuri din lume şi, în acelaşi timp, unul dintre cele mai mult copiate ilegal. Ceea ce frapează este faptul că pirateria nu a afectat aproape deloc albumele de la începutul carierei acestui grup, care, deşi de o calitate artistică net superioară benzii sonore care le-a adus gloria mondială, nu s-au bucurat niciodată de prea multă popularitate. Ca să punem punctul pe i, fraţii Gibb au suferit cele mai mari pierderi în urma pirateriei în cazul precis al albumului care le-a adus în acelaşi timp şi cei mai mulţi bani. Curios paradox... Şi totuşi simplu de înţeles, pentru că în realitate nu cad victime pirateriei muzicale decât artiştii cei mai populari. Muzica la modă este cea pe care toţi vor să o asculte, faţă de care şi publicul cel mai sceptic devine curios. La început, ascultătorii o înregistrează de la radio (sau mai nou de pe Internet), dar treptat capătă interes, devin pasionaţi, şi în cele din urmă decid să o cumpere. Fapt care îi conduce pe unii observatori de astăzi la concluzia că, în lipsa schimbului gratuit de muzică, artiştii care se plâng cel mai mult de piraterie, precum Madonna, Metallica, Britney Spears, Creed sau Eminem, nu ar fi devenit niciodată atât de populari şi nu ar fi vândut, implicit, atât de multe discuri.

Mai rămâne, totuşi, de răspuns la o serie de întrebari: de ce casele de discuri sunt atât de speriate de extinderea reţelelor P2P (peer to peer) şi a schimbului liber de fişiere mp3 pe Internet? De ce profesioniştii industriei muzicale vor cu tot dinadinsul ca aceste practici să fie pur şi simplu interzise, fără să ofere nimic viabil în schimb? De ce nu se adoptă un sistem de vânzare de fişiere mp3 à la carte, aşa cum au solicitat în repetate rânduri milioane de consumatori de pe Internet? De ce, împotriva tuturor aşteptărilor, unii artişti precum The Smashing Pumpkins, The Offspring sau Chumbawamba se pronunţă în favoarea menţinerii schimbului liber de muzică pe Internet? Pentru a răspunde la toate aceste întrebări se impune o analiză mai profundă a situaţiei actuale a industriei muzicale, pe care ne propunem s-o abordăm într-un articol viitor.