Căldura ochiului de sticlă - Tortura pe înţelesul tuturor

Una dintre numeroasele caracteristici ale sistemului comunist şi ale celor care l-au reprezentat este, fără îndoială, imunitatea la ridicol. Entuziasmul imbecil al partizanilor PCR conducea la situaţii de-a dreptul comice. Acest entuziasm declanşa efervescenţa poetului care ieşea pe scenă pentru a recita patetic poezia Turnătorul sau îl determina pe directorul unei crescătorii de porci să afişeze, cu litere de doi metri, numele "instituţiei" sale: PORCĂRIA "DRUMUL SOCIALISMULUI". În timp ce efectele comice ale imunităţii la ridicol se justifică aproape de la sine, resorturile care au dus la declanşarea unui regim al terorii, la dezlănţuirea bestialităţii umane mi se par mult mai complexe, mult mai greu de înţeles. Cei care au identificat "tortura" comunistă cu statul la cozi, lipsa apei şi a căldurii etc. trebuie să priceapă şi adevărata tortură.

Cartea lui Florin Constantin Pavlovici - Tortura pe înţelesul tuturor (Editura Cartier, 2001) - poate fi considerată un manual demn de cunoştinţele celui mai rafinat torţionar. Îmi vine greu să vorbesc ca despre o carte de literatură, deşi are toate atributele beletristicii. Naraţiunea curge firesc, alternînd pasajele grave şi cele senine, cu detaşarea unui povestitor care s-ar referi parcă la o perioadă de mult apusă: "O tortură ignorată de mulţi istorici este bărbieritul. În vremuri trecute, românii au ştiut să se ferească de acest supliciu, lăsîndu-şi părul să crească în voie pe obraji, însă lucrul nu era posibil în închisoare. Ne-ar fi plăcut şi nouă să trăim ca dacii şi să purtăm şi noi frumoase bărbi încîlcite, numai că asemenea podoabă era strict interzisă. Preferinţa caraliilor mergea fără echivoc către ceilalţi strămoşi ai noştri, spînaticii romani. Probabil că studiul lui Kalinderu despre Berberitul şi teiatul perului la Romani, premiat pe la începutul secolului trecut de vechea Academie, constituia pentru ei lectură de căpătîi. Săptămînal sau de două ori pe lună, îşi făceau apariţia cu un brici ştirb şi ruginit, pe care îl înmînau deţinutului desemnat să ne radă, atrăgîndu-i de fiecare dată atenţia ca nu cumva să-l lase o clipă în mîna altuia. Era o armă periculoasă, motiv pentru care nu mai părăseau încăperea şi rămîneau să supravegheze, cu un aer civilizator, întreaga operaţie".

Umorul nu dispare nici măcar în situaţiile tragice. Privirea ironică, cînd tăioasă, cînd blîndă, însoţeşte cititorul pe tot parcursul cărţii. Perspectivele se multiplică, torţionarului i se dă dreptul de a-şi expune filosofia vieţii, de a se jeli în faţa victimei. Personajele sînt de neuitat şi au, în plus, o calitate remarcabilă: nu se împart, ca în multe cărţi despre închisorile comuniste, în "albe" şi "negre". Linia de la care victima devine călău, iar călăul se umanizează e uneori atît de palidă încît nu se mai vede deloc. Despre ficţiune, ce să mai zic? Maeştrii absurdului nu au fost în stare să imagineze scene asemănătoare cu cele din lagărul de la Salcia.

Spuneam că îmi vine greu să operez cu instrumentele criticii literare pe o carte în care istoria se întinde pînă în clipa de faţă. Cum să analizezi ca personaj literar un imbecil care şi-a făcut de cap în vechiul regim, transformînd în pulbere vieţile unor oameni, iar după '89 a fost ridicat la rangul de general?

Am împrumutat cartea despre care scriu din biblioteca (o bibliotecă ce pare desprinsă din imaginaţia lui Umberto Eco) istoricului Alexandru Zub. Am cerut-o, în bună măsură, dintr-un motiv derizoriu: mi-a plăcut cum sună titlul. După ce mi-a vorbit despre pasiunea lui pentru studiul revoluţiilor, în special despre cea franceză, Alexandru Zub m-a îndemnat, detaşat, să citesc Tortura pe înţelesul tuturor: "Citiţi-o, e-o carte plăcută. O să vă prindă lectura ei". Şi-ntr-adevăr lectura ei m-a prins. M-a prins atît de mult încît am citit-o ca pe un reuşit roman pînă la pagina 257, cînd am descoperit următorul pasaj: "Primăverile ieşeam la prăşit. Lanurile se întindeau cît cuprinzi cu ochii şi ne lua ore întregi ca să ajungem la un capăt de rînd. Istoricul Alexandru Zub prăşea ca pe ogorul lui. Înlătura atent buruienile, afîna bine pămîntul, muşuroia firul de porumb şi-l plivea cu dragoste, fără a se plînge de oboseală. Din grijă exagerată faţă de sănătatea plantei, uita de propria sănătate. Rămînea în urmă, expunîndu-se vorbelor proaste ale soldaţilor şi riscînd să fie muşcat de cîinii-lupi, care nu-i împărtăşeau ideile despre corectitudine". Apoi n-am mai ştiut cum trebuie citită această carte.

Există undeva în paginile volumului o poveste-parabolă: anchetatorul îşi loveşte victima cu pumnii. "O să-mi scoateţi ochiul!" "Nu-ţi fă probleme. Şi eu mi-am pierdut un ochi într-un accident şi uite că nici nu se cunoaşte. Ce, ai putea să-mi spui care e de sticlă?" "Stîngul", a spus arestatul. "Cum ţi-ai dat seama?" s-a mirat anchetatorul. "Are o privire mai umană." Indiferent de cheia lecturii, merită să citim despre nişte oameni care, chiar şi cu ochiul scos, continuă să vadă frumuseţea unei lumi nicidecum paradisiacă.

(preluat din "Timpul", martie 2002)

PS:
Citiţi cronica lui Daniel Cristea-Enache despre această carte
Citiţi un fragment din această carte
În Bucureşti puteţi cumpăra această carte de la Librăria Cărtureşti şi de la Librăria Sadoveanu. Poate şi din alte părţi.