Dacă vrei să călătoreşti în lumea lui Burroughs trebuie să renunţi la toate condiţionările anterioare la care ai fost supus, să fii gata să abandonezi toate regulile verbale şi toate discursurile morale cunoscute, să fii apt, dacă nu să experimentezi tu însuţi, cel puţin să conştientizezi într-o cât de mică măsură ce înseamnă să trăieşti fără religie, fără norme, fără ţară, fără aliaţi şi fără să te alături cauzei nimănui. Trebuie să aplici propriului tău sistem de gândire metoda cut-up promovată de Burroughs pentru a da o lovitură de graţie regulilor stricte ale limbajului, care, în viziunea scriitorului, este un veritabil virus venit din spaţiu pentru a ne transforma în sclavi ai cuvintelor. Rudă cu fotomontajul, tehnica de expresie cut-up constă în amalgamarea cuvintelor şi textelor prin decupări şi colaje realizate la întâmplare, transformând descriptibilul în indescriptibil, sensul în nonsens. Opera lui Burroughs pare confuză şi anarhică numai celor obişnuiţi să pună ordine în toate lucrurile, încăpăţânându-se să le atribuie sensuri şi valori care în lumea ultimului beatnik sunt imposibile.
Nu este de mirare că cel care a împins nonconformismul până la extreme, ajungând să-şi expedieze propria soţie în lumea umbrelor cu un glonte tras între ochi în cursul unuia din numerele lui obişnuite de "hai să ne jucăm de-a Wilhelm Tell" cu care îşi amuza prietenii la deşănţatele sale serate, nu este de mirare, deci, că ultimul beatnik a devenit şi a rămas până la sfârşitul vieţii o adevărată figură emblematică a culturii contemporane. Faima sa s-a extins dincolo de limitele literaturii. Mai mult decât un scriitor, Burroughs a fost privit ca o renumită figură publică, o celebritate în adevăratul sens al cuvântului, adică un idol pus pe un piedestal, de la care publicul aşteaptă nu atât un flux de creaţii artistice, cât dispoziţia de a să lăsa adorat, detestat, disecat, bârfit şi judecat după cum îi este fiecăruia placul.
Iată de ce, în special în ultimul deceniu al vieţii sale, îl regăsim pe Burroughs în cele mai curioase ipostaze: inspirator, erou şi actor de filme, textier şi interpret în diverse colaborări muzicale, ca să nu mai vorbim de nenumăratele documentare, reviste şi spectacole în care şi-a făcut apariţia.
Printre contribuţiile cinematografice ale lui William Burroughs să amintim în primul rând ecranizarea curajoasă a romanului Naked Lunch, realizată de David Cronenberg în 1991, curajoasă pentru că delirul halucinatoriu al scriitorului aflat sub influenţa drogurilor dure, ca şi incoerenţa tipic postmodernistă a cărţii sale par (şi sunt de altfel) imposibil de transpus pe peliculă. Formula propusă de Cronenberg a avut meritul de a salva onorabil situaţia, făcând apel la umorul intrinsec al operei lui Burroughs şi aducând în prim plan unele aspecte cheie din biografia scriitorului, precum asasinarea accidentală a soţiei acestuia, act fatidic pe care regizorul îl pune în centrul intrigii filmului, sau mai corect spus, al lipsei de intrigă a acestuia.
Ca actor, Burroughs apare în circa o duzină de filme, majoritatea suprarealiste, în vreo trei dintre ele interpretând propriul său rol. Poate cel mai realizat dintre aceste filme este cel propus de renumitul regizor şi scenarist gay Gus Van Sant, Drugstore Cowboy (1992). Regizorul a avut probabil o grămadă de motive să-l atragă pe scriitor în echipa sa, nonconformismul acestuia, bisexualitatea ostentativ afişată şi fosta lui dependenţă faţă de droguri fiind fără îndoială o parte dintre ele, dar - de ce să nu speculăm puţin - li s-a adăugat poate şi o influenţă nemărturisită exercitată asupra sa de culegerea de scurte povestiri sumbre grupate în volumul Exterminator (1960). În această carte, considerată drept una dintre cele mai accesibile opere ale lui Burroughs, probabil datorită utilizării ceva mai limitate a procedeului cut-up, o poziţie aparte o ocupă capitolul The "Priest" They Called Him. Poziţie aparte pentru că putem deja specula că această proză scurtă l-a inspirat pe regizorul Gus Van Sant în a-i atribui lui Burroughs, în Drugstore Cowboy, rolul unui fost preot corupt şi psihopat. Şi poziţie aparte, iarăşi, pentru că aceeaşi povestire bizară este declamată de Burroughs însuşi într-o inedită colaborare muzicală din acelaşi an, 1992, cu simbolul culturii grunge şi al unei întregi generaţii care a fost Kurt Cobain.
Memorabila asociere a celor două personalităţi nu pare deloc surprinzătoare, ambii reprezentând în propriul lor areal artistic adevărate figuri contestatare, foste victime mai mult sau mai puţin benevole ale dependenţei faţă de droguri, care le-au influenţat nemijlocit opera şi le-au marcat definitiv destinul. Burroughs avea să sacrifice acestei existenţe haotice viaţa soţiei sale, în timp ce Kurt Cobain şi-a sacrificat propria sa viaţă. În The "Priest" They Called Him, o piesă de aproape zece minute, vocea răguşită, monotonă şi cavernoasă a scriitorului şi acordurile negre de chitară ale lui Cobain, deprimante, frizând pe alocuri sinistrul şi desperarea, nedevenind în nici un moment patetice, dar îmbrăcând o cadenţă haotică, aproape ireală, se combină într-un tot coerent prin incoerenţă, previzibil prin lipsa de previzibilitate. Devine evident că cei doi nu s-au întâlnit numai de florile mărului, că ei fac parte din aceeaşi lume bizară, faţă de care exprimă o atitudine similară.
Întâlnirea cu fondatorul carismatic al grupului Nirvana nu a fost însă singura colaborare muzicală a lui Burroughs. Personalitatea sa unică, provocatoare şi atât de controversată, textele sale echivoce şi impenetrabile, vocea sa caracteristică, uşor recognoscibilă, guturală, puţin gâtuită, înăbuşindu-se pe alocuri până la completa dispariţie, revenind apoi fracturată într-o scurtă raclare a laringelui, surprinzător de muzicală, toate acestea l-au făcut să devină în lumea rock and roll-ului una dintre cele mai pregnante influenţe exterioare domeniului. Unele trupe, precum Steely Dan şi Soft Machine şi-au împrumutat numele din operele lui Burroughs. În afară de Kurt Cobain, alţi artişti, precum Manic Street Preechers şi R.E.M., au folosit în cântecele lor texte şi citate aparţinând lui Burroughs. Scriitorul însuşi a fost invitat să-şi citească textele în albumele multor artişti, precum Jesus and Marie Chain, Laurie Anderson, Material, Soft Machine, R.E.M. şi Tom Waits. Vocea lui apare de asemenea în cele mai diverse compilaţii, notabil fiind albumul inspirat din serialul fantastic X-Files (1996), cuprinzând fascinanta piesă Star Me Kitten, o colaborare dintre Burroughs şi R.E.M.
Contribuţiile muzicale ale scriitorului sunt variate şi adeseori surprinzătoare. Până şi termenul de heavy metal se pare că a fost introdus în muzică de William Burroughs. Dar cele mai importante realizări în domeniu rămân albumele pe care scriitorul le-a onorat cu propria sa semnătură. Din discografia sa putem aminti colecţiile de versuri şi texte beat, recitate pe fond de muzică experimentală, Break Through In Grey Room (1994) şi Call Me Burroughs (1995). Mai izbutite, însă, din punct de vedere muzical şi extrem de bine întâmpinate atât de public, cât şi de critica de specialitate, au fost albumele Spare Ass Annie (1993), în care autorul citeşte fragmente culese din şapte dintre operele sale, pe fond de muzică rap compusă şi interpretată de The Disposable Heroes of Hiphoprisy şi, mai ales, remarcabilul Dead City Radio (1990), construit după aceeaşi formulă, însă bucurându-se de o participare mai largă a unor muzicieni de renume, din care vom aminti aici numai pe John Cale şi Sonic Youth, la care putem să-l adăugăm pe Burroughs însuşi, care n-a ezitat să fredoneze la rândul său câteva note într-una din piese.
Ultima contribuţie exterioară literaturii a lui William Burroughs a fost deopotrivă muzicală şi cinematografică, poate ca un fel de concluzie a unei cariere dintre cele mai puţin ordinare. Silueta longilină a scriitorului, cu însemnele sale caracteristice, pălăria de fetru cu boruri largi şi ochelari mari şi întunecaţi de soare, apare în ultimele secvenţe ale clipului video Last Night on Earth (din albumul Pop) al celebrului grup irlandez U2. Filmate în primăvara anului 1997, aceste secvenţe au fost, ca şi filmul din care fac parte, oarecum profetice, numărându-se printre ultimele apariţii publice din cariera terestră a celui din urmă beatnik.
PS: O carte a lui William Burroughs, Prînzul dezgolit, a apărut în traducerea lui Sorin Gherguţ la Ed. Paralela 45, Piteşti, 2002. Citiţi un fragment din această carte
Citiţi cronica Iuliei Alexa despre această carte
