Mecanismul

Coridorul pe care tocmai treceam, călcând apăsat cu bocancii mei bine lustruiţi, cu frumoşii mei bocanci cu tălpi din piele groasă pe care erau bătute ţinte din oţel şi care, din cauza asta, făceau un zgomot puternic care pe mine cel puţin mă enerva îngrozitor, aşadar coridorul pe care începusem să-l străbat era acoperit cu un mozaic foarte lucios, asta din cauză că în fiecare zi soldaţii îl ungeau cu ceară şi pe urmă îl lustruiau ore în şir cu bucăţi de cârpă care semănau perfect cu materialul din care erau făcute şi uniformele lor, iar unii spuneau că anume le făcuseră uniformele din materialul ăsta ca să ne zgârie pielea tot timpul şi, în felul ăsta, să ne piară cheful şi să nu ne mai gândim tot timpul la porcării, că pe soldat dacă îl laşi singur şi de capul lui şi nu-l pui mereu să facă ceva numai ce vezi că sare gardul şi dispare imediat în oraş pe la fete, ori şi mai grav, dai de el prin cine ştie ce cârciumă unde se apucă îndată de băut ori îi vine cheful de bătaie, până ce îl prinde patrula şi îl duce direct în biroul comandantului, şi atuncea chiar că e vai de capul lui, că înfundă arestul cât ai zice peşte, iar ăia de colo atâta aşteaptă, să pună gheara pe tine, ca să te oblige să curăţi cât e ziulica de lungă toate mizeriile, şi mare noroc mai trebuie să ai ca să ajungi la o muncă ceva mai omenească, de pildă să primeşti în dotare o bucată de cârpă şi să fii trimis la lustruitul coridorului pe care păşeşti tu acuma.

Şi atâta de lustruit e mozaicul ăsta, că abia te poţi abţine să nu-ţi iei puţin avânt, exact cum făceai tu iarna când ieşeai în oraş şi găseai pe trotuar o fâşie de gheaţă, nu foarte lungă şi atâta de îngustă că abia îţi încăpea piciorul, iar dacă reuşeai s-o vezi din timp alergai câţiva paşi până ce prindeai puţină viteză, cum s-ar spune, şi vai ce senzaţie grozavă aveai când izbuteai să aluneci unmetrudoi fără să cazi pe panglica aia îngustă de gheaţă (când eram noi copii iernile erau aspre nu ca acuma, zice bătrâna, că pe atuncea era foarte multă zăpadă nu glumă şi pe noi copiii ne trimeteau părinţii iarna în pădure ca să adunăm crengi pentru foc fiindcă atuncea era după primul război mondial iar tata care tocmai se întorsese de pe front nu mai avea putere să se ducă după lemne şi era nervos şi foarte bolnav pentru că acolo stătuseră îngropaţi în pământ o săptămână întreagă el ne povestise că erau îngropaţi de tun şi noi nu înţelegeam în ruptul capului cum vine asta să fii îngropat de tun şi atuncea el ne certa şi zicea că suntem noi proşti şi nu pricepem nimic şi o mai certa şi pe mama dacă ne lua apărarea iar noi atuncea ca să scăpăm de gura lui plecam imediat la pădure şi cum eram noi îmbrăcaţi cu nişte haine groase de cânepă ne udam leoarcă prin zăpada aia mare şi ni se făcea foarte frig vai de capul nostru şi ce făceam nebunii de noi ca să ajungem mai repede în casă la căldură legam binebine lemnele şi cum pădurea era pe un deal ne făceam vânt şi coboram pe lemne ca pe o sanie că nimeni nu-şi bătea capul pe atuncea cu noi ca să ne facă nouă jucării şi sănii fiindcă lumea era săracă pe timpuri şi oamenii trăiau ca vai de capul lor).

Păşeam vasăzică pe mozaicul acela lucios ca gheaţa şi, pentru că tot nu aveam altceva mai bun de făcut, mă uitam prin ferestrele din dreapta mea, pentru că trebuie să ştiţi că tot coridorul era luminat de un lung şir de ferestre înalte şi foarte înguste, care se succedau la distanţe regulate, şi fiecărei ferestre îi corespundea o uşă pe peretele opus, adică pe partea stângă cum mergeai, iar fiecare uşă era dublată la rândul ei de un grilaj greu de fier, zăvorât cu lacăte masive (toate explicaţiile astea mă plictisesc de moarte, dar aşa ne-au învăţat pe noi la şcoală că trebuie să procedezi într-o descriere, şi cu asta am încheiat discuţia o dată pentru totdeauna). Aţi înţeles desigur că la una dintre blestematele alea de uşi trebuia eu să ajung, numai că între timp chiar uitasem la care dintre ele mi se spusese să mă opresc, şi treaba asta mi se întâmpla tot mai des în ultima vreme când mi se explica o chestie importantă, fiindcă nu eram în stare să fiu atent la nimic din ceea ce mi se spunea, deoarece exact în momentul acela îmi atrăgea atenţia un amănunt neînsemnat în aparenţă, ca de pildă o pată minusculă de pe reverul hainei ori un nasture care, după părerea mea, se putea rupe dintr-o clipă în alta, şi aşa de mult mă tulbura problema aceea de care celălalt nici nu-şi dădea seama, încât cuvintele pe care tocmai le rostea treceau pe lângă urechile mele ca nişte mici zgomote fără nici o însemnătate. Şi pe urmă, mai era şi lumina care pătrundea prin ferestre, o lumină întunecată şi dură, ca să zic aşa, prin care treceam cu oarecare greutate, ca printr-o barieră nevăzută (şi atuncea ce mi-am zis eu, spune profesorul, hai să cercetez eu toate lucrurile astea din punct de vedere ştiinţific să mă dumiresc eu cu mintea mea dacă sunt adevărate sau nu deci să nu mă iau după tot felul de vorbe şi să cred ca oamenii simpli tot ce mi se spune şi din ziua aceea dragi copii am pus eu mâna pe cărţi şi am cercetat cu mintea mea cum stau lucrurile şi îndată am înţeles că toate poveştile acestea sunt vorbe goale şi nimic altceva pe care le-au scornit oamenii ignoranţi şi răuvoitori şi corupţi care habar n-au ce e aceea ştiinţă şi pe deasupra nici nu au citit îndeajuns ca să afle care este de fapt adevărul şi să înţeleagă că nu există nimic supranatural ci numai scorneli şi minciuni şi poveşti bune de adormit copiii).

Dar cum mergeam eu aşa cam demultişor, numai ce aud un zgomot sec şi destul de puternic, ceva ca atuncea când închizi o uşă grea de metal, şi chiar m-am speriat puţin, pentru că nu mă aşteptasem deloc să fiu deranjat, şi întorcând eu brusc capul spre dreapta sau poate spre stânga (acuma să nu aveţi pretenţia să-mi aduc aminte chiar fiecare amănunt), am observat o deschizătură în perete, de la care începeau să urce nişte trepte, care se opreau absolut fără nici un rost într-un zid, şi exact pe ultima treaptă, care era de fapt ceva mai lată decât celelalte, se afla un fel de cutie sau dulap din sticlă, lângă care şedea în picioare un individ foarte ţeapăn, îmbrăcat exact ca mine, numai că în plus mai avea şi o armă trecută de-a curmezişul peste piept, şi individul acela tocmai mă salutase în felul său, adică lovise puşca aceea cu palma, eu cred că aşa îi spuseseră să salute de fiecare dată când se va întâmpla să se afle în locul acela şi aşa mai departe, dar ascultaţi-mă ce vă spun, eu am toate motivele să cred că băiatul ăla se speriase de fapt de zgomotul nesuferit pe care îl făceau bocancii mei, pentru că avea şi el dreptul să se gândească la treburile lui, nu-i aşa, ca orice om, numai că, speriindu-se, el mă salutase oarecum din greşeală sau poate pentru că asta îi era meseria, adică să stea în picioare lângă cutia aceea şi să lovească arma cu palma de fiecare dată când se întâmpla să treacă vreunul prin dreptul lui. Ce anume se găsea însă în cutia aceea şi de ce era aşa de important să o păzească mereu cineva, nu am reuşit să aflu niciodată, asta poate şi din cauză că circulau printre noi tot felul de zvonuri, adică unii vorbeau de un fel de armă secretă pe care, într-un moment de inspiraţie, o născocise unul dintre ofiţerii aceia care umblau toată ziua alandala pe lungile alei asfaltate, ori pur şi simplu şedeau ore în şir în faţa unei căni de cafea şi-şi lustruiau nasturii galbeni de tablă de la vestoanele ajustate strâns pe trupurile lor prelungi (şi nici să nu vă mire că făceau treaba asta la nesfârşit, din moment ce erau şi ei închişi aici exact ca şi noi, prizonieri în spaţiul acesta strâns cu severitate între ziduri înalte, păzit cu străşnicie de soldaţi implacabili, înarmaţi cu mitraliere). Dar, la urma urmei, ce rost are să-mi bat capul atâta, doar nu pentru ca să-mi imaginez tot felul de lucruri am fost adus eu aicea (măi băiatule, zise colonelul, voi trebuie să pricepeţi odată pentru totdeauna că nu e cazul şi de fapt nici nu este permis ca fiecare militar să se gândească la tot felul de prostii doar de aia suntem puşi noi aici anume ca să vă spunem în fiecare minut şi în fiecare secundă ce trebuie să executaţi voi iar ordinul pe care vi-l dă vouă superiorul vostru este literă de lege şi este necesar să fie executat întocmai şi fără crâcnire atâta numai că voi nu aveţi habar ce înseamnă aceea ordine şi ce înseamnă aceea disciplină şi de abia aşteptaţi să ieşiţi de aicea ca să vă reluaţi viaţa voastră dezordonată pentru că voi nu aveţi în sânge ordinea şi nici până acuma nu aţi fost în stare să învăţaţi ca lumea regulamentele şi nu vă place să duceţi o viaţă bărbătească).

Prin ferestrele înalte pătrunde lumina unei zile mohorâte de iarnă, o lumină murdară ca apa plină de zoaie deşertată dintr-un lighean (este un exemplu de comparaţie nu tocmai reuşită, dar numai asta mi-a venit pentru moment în minte), şi, de fiecare dată când trec prin dreptul uneia dintre ferestre, apuc să zăresc cu coada ochiului şi o mică porţiune din curtea interioară, adică o suprafaţă oarecare de asfalt acoperit din loc în loc cu mici petice de zăpadă murdară, şi acolo păşesc grăbiţi nişte inşi îmbrăcaţi în uniforme uzate, care aruncă priviri grele, încărcate de ură, spre zidurile înalte prin care mai răzbat totuşi zgomotele oraşului. Adevărul e că mi-au trecut prin cap tot felul de chestii de când am intrat aicea, dar uite că nici o uşă nu se deschide şi nimeni nu-şi scoate capul ca să mă întrebe ce caut, cu toate că sunt convins că stau cu toţii în spatele uşilor cu urechile ciulite, atenţi la cel mai mic zgomot, iar gratiile acelea masive îi apără foarte bine de intruşi, aşa că pot sta acolo cât e ziulica de lungă şi nimenea nu are habar despre ce tot pun ei la cale, dar mie mi-a povestit odată un soldat care se întâmplase să treacă pe acolo tocmai când cineva deschisese una dintre uşi, exact atâta cât să apuce el să zărească, preţ de câteva clipe, câte ceva din ceea ce se petrecea în încăperea aceea, dar îmi ceruse să nu spun nimănui pentru că toată treaba era strict secretă, şi dacă se afla că îi umblase gura putea s-o încurce rău de tot, aşa că nici eu nu o să spun nimic mai departe şi nu o să dezvălui o iotă din ceea ce mi-a spus băiatul ăla.

Şi cum mergeam eu aşa, făcând un zgomot îngrozitor de enervant, iar sunetul acela se reflecta în pardoseala lucioasă de mozaic şi se amplifica insuportabil tot lovindu-se ca o muscă buimacă de pereţi şi de ferestrele înalte şi de barele solide de oţel, deodată uşa prin dreptul căreia tocmai treceam se deschide brusc, şi o mână puternică şi agilă mă trage înăuntru, dar mai apuc totuşi să observ o plăcuţă lucioasă de alamă, pe care era gravat un număr (nu văd pe cine ar putea interesa amănuntul ăsta, dar îl notez totuşi). Încăperea în care pătrunsesem era uimitor de lungă, asta poate şi din cauză că alături de uşa prin care intrasem mai erau încă vreo câteva uşi perfect identice cu aceea, şi mi se părea o chestie realmente idioată ca o singură cameră să fie prevăzută cu atâtea uşi, dar evident că există o mulţime de lucruri de care habar n-am, e şi normal să fie aşa pentru că nici chiar cel mai grozav om din lume nu poate să înţeleagă absolut tot. Pe peretele opus uşilor, se decupau câteva ferestre mari, care permiteau luminii să pătrundă în voie, pentru a fi reflectată apoi de parchetul de stejar, impecabil lustruit. Câteva hărţi mari atârnau pe pereţi, şi sub fiecare dintre ele aşezaseră scaune masive, cu spătarele drepte şi foarte înalte. În rest, nu mai era nici un obiect care să-mi atragă atenţia cu excepţia, desigur, a unei mese mici şi umile din lemn de brad, situată în colţul cel mai îndepărtat al încăperii. În spatele mesei era aşezat unul dintre ofiţerii despre care am mai avut ocazia să vă povestesc, strâns în uniforma lui absurdă şi purtând pe cap o cască grea de oţel. În afara noastră, în cameră nu mai părea să fie altcineva, şi mi se părea ciudat cum de nu se arată nici măcar insul care mă trăsese înăuntru, fiindcă cu siguranţă că omul de la masă nu ar fi avut cum să facă lucrul ăsta, doar era mult prea departe de uşă, sau cel puţin aşa mi s-a părut. Omul se uita fix la mine, dar, cu toate astea, mă lăsă să aştept destul de mult până ce catadixi să mă ia în seamă (am citit eu mai demult într-o carte că exact aşa procedau anchetatorii ori judecătorii, de exemplu, te ţineau aşa vreo câteva minute ca să te perpeleşti binebine şi să-ţi faci tot felul de gânduri şi să te tot întrebi ce naiba or fi având cu tine, până ce te trec toate sudorile, şi abia când ajung ei la concluzia, după cine ştie ce tâmpită de regulă de-a lor, că gata, de acuma eşti moale ca o cârpă şi nu mai eşti în stare să li te împotriveşti în vreun fel, de abia atuncea vasăzică se uită în sfârşit la tine, dar aşa, ştii, ca la un lucru grozav de neînsemnat dar şi puţin cam supărător în acelaşi timp, cum ar fi de pildă musca asta care taman acuma îmi zbârnăie la ureche, şi atuncea aprind ei un bec foarte puternic pe care ţi-l bagă în ochi şi încep să-ţi pună întrebări dar foartefoarte subtile, de te fac să spui până la urmă şi ce n-ai făcut).

Dar nu-ţi fie teamă, apropie-te, îmi zise atunci ofiţerul, şi avea aşa o voce caldă şi învăluitoare, şi atâta de mult îmi mai plăcea glasul acela cum nici nu vă puteţi voi închipui, şi m-am apropiat mai mult ca să aud din nou sunetele acelea aşa de plăcute, şi atuncea el s-a ridicat în picioare fără grabă, şi trebuie să vă spun că avea un corp puternic şi zvelt, iar eghileţii aurii îi dădeau aerul unui mare senior. Sorţii au vrut ca tu să fii alesul, îmi spuse, cu toate că eu personal aş fi preferat pe cu totul altcineva, dar odată ce am primit un ordin ştii prea bine că nu am cum să nu-l respect, iar tu, la rândul tău, eşti dator să procedezi întocmai cum scrie aici. Şi zicând acestea scoase din buzunar o foaie de hârtie împăturită de mai multe ori, până ce ajunsese la dimensiunile unei oglinzi din alea pe care le poartă doamnele cu ele tot timpul, o despături cu mare grijă şi mi-o întinse, pe foaia aceasta scrie tot ce va trebui tu să faci, aici sunt menţionate toate detaliile referitoare la misiunea pe care o vei avea de îndeplinit, uite exact aşa îmi spuse, şi observai că vorbea întocmai ca indivizii ăia foarte solizi şi scorţoşi care jucau prin filmele pe care ni le proiectau duminica după masă, dar sigur că nu m-am arătat deloc surprins sau mai ştiu eu cum, pentru că învăţasem pe pielea mea cât de sensibili erau de fapt toţi ofiţerii ăştia şi ce tare se mai supărau pentru orice fleac, aşa că am luat îndată bucata aia de hârtie şi m-am prefăcut că o cercetez cu mare atenţie. Pot acuma să vă spun că pe foaia aia era un text bătut la maşină, dar cu nişte litere atâta de mizerabile şi de mărunte şi cu contururile aşa de neclare, că aveai impresia că sunt scrise cu o peniţă uzată, direct pe sugativă. Vă daţi seama că nu aveam eu răbdare să descifrez toată porcăria aia, din cauză că eram prea obosit de cât tot umblasem şi pe urmă mă cam dureau puţin şi ochii din cauza luminii prea puternice, dar am citit fără să vreau câte ceva din ceea ce era scris acolo, mai mult aşa, ca să mai treacă timpul. Evident că totul era formulat în limba lor elementară, compusă din comenzi scurte, pe care ne siliseră s-o învăţăm de îndată ce intraserăm aici, pe care o născociseră anume pentru noi şi pe care ne impuseseră s-o vorbim chiar şi între noi, în scurtele pauze pe care ni le mai îngăduiau. După cum vezi, comandantul însuşi a găsit de cuviinţă să citească ordinul acesta, ba chiar a şi subliniat unele dintre chestiunile cele mai importante, prin urmare tu trebuie să duci la îndeplinire întocmai şi în cel mai scurt timp posibil această misiune, iar dacă vreun detaliu îţi este neclar, eu sunt persoana împuternicită să ţi-l clarifice de îndată, zise ofiţerul, iar vocea lui melodioasă, cu fiecare cuvânt pe care-l rostea, se umplea cu un uruit metalic din ce în ce mai puternic, şi cuvintele scrâşneau şi se loveau unele de altele, iar pe faţa lui imobilă şi lipsită de expresie ochii îi luceau ca două bile de sticlă. Atunci am apucat foaia şi am strâns-o cu putere în pumn până ce se prefăcu într-o pulbere albă care mi se prelinse îndată printre degete, nu, nu am înţeles absolut nimic din toată prostia asta şi pe urmă nu am nici cea mai vagă intenţie să înţeleg vreodată ceva, şi nici nu mă interesează toată treaba asta cu misiunea pe care, chipurile, mi-ar fi dat-o comandantul tocmai mie, am răspuns eu atunci, apoi imediat l-am salutat regulamentar şi am pornit către uşă.

Numai că erau atâtea uşi, iar eu habar nu aveam prin care intrasem acolo, şi dintr-o dată am simţit cum mă cuprinde o furie cumplită şi în acelaşi timp simţeam în mine o putere imensă, aşa că atunci m-am întors îndată la ofiţeraşul acela care stătea nemişcat îndărătul mesei lui, cu faţa aceea pe care absolut nici un muşchi nu tresărea, de ce te uiţi aşa la mine, i-am zis, şi cu o singură lovitură l-am şi spulberat, iar atunci din corpul lui zdrobit se desprinseră îndată, cu mişcări pline de graţie, mici rotiţe lucioase de alamă, cu dinţii foarte fini, resorturi subţiri cât firul de păr şi o mulţime de alte piese nemaivăzute, şi abia atunci le-am înţeles eu planul, am înţeles că mă lăsaseră să intru aici anume ca să distrug minunăţia aceea, mecanismul acela nemaivăzut, ca să fac eu cu mâinile mele ceva la care ei nici măcar nu îndrăzniseră să viseze vreodată...


(stele nisipoase îmi scrâşnesc printre dinţi. La umbra mea se culcă fiarele neliniştite ale pământului. Veniţi fraţii mei, acum nu îmi mai este frică de nimic: am vârsta pietrelor care se sfarmă la soare. Doar magii vicleni mai vin uneori să mă caute şi să fure cuvintele care îmi cad de pe buze)