Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Zei americani


Neil Gaiman

19.04.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Neil Gaiman
Zei americani
Editura Tritonic, 2006


Traducere de Liviu Radu



*****

Intro


Neil Gaiman a cîştigat trei premii Hugo, două Nebula, unul World Fantasy, patru Bram Stoker, şase Locus, două British SF, trei Geffens şi cîte unul International Horror Guild şi Mythopoetic. A mai cîştigat premii în Spania, Franţa, Brazilia, Germania, Italia.

Scriitor profesionist de peste douăzeci de ani, autor de romane, dar şi de non-fiction (e de menţionat monografia Duran Duran din 1984) şi romane grafice, editor de antologii, scenarist, maestru de ceremonii la marile premii mondiale de F&SF, Neil Gaiman s-a născut în Anglia, în 1960, dar acum trăieşte în Statele Unite, lîngă Minneapolis, Minnesota, unde creşte dovleci şi colecţionează calculatoare şi pisici. Vii. Cărţile lui au fost traduse în peste douăzeci de ţări. A cîştigat mai mult de zece premii internaţionale pentru romanele sale grafice, iar în 1991, Sandman nr.19 a luat premiul World Fantasy pentru povestire, fiind prima bandă desenată din lume care a cîştigat un premiu literar.

Situl lui are 1,4 milioane vizitatori pe lună. Vinde 1,2 milioane de cărţi pe an. Căutînd "Neil" pe Google, din cele 84 milioane de referinţe, primele două sînt la Neil Gaiman (urmează Neil Young şi Neil Diamond).

Printre admiratorii lui se numără Norman Mailer, Stephen King, Alice Cooper. Neil Gaiman este acel Neil la care face referire Tori Amos în cîntecul ei Little Earthquakes: "Mă vei găsi dacă Neil mă va face copac?"

*****

Prima parte
Umbrele


Capitolul unu



Graniţele ţării noastre, domnule? La nord ne învecinăm cu Aurora Boreală,
la est avem graniţă cu soarele care răsare, la sud se află precesiunea echinocţiilor,
iar la vest ne învecinăm cu Ziua Judecăţii de Apoi
.
(Cartea vorbelor de duh americane a lui Joe Miller)

Shadow stătuse trei ani la închisoare. Era suficient de solid şi părea genul nu-te-lua-de-mine, aşa că problema sa cea mai mare era cum să-şi piardă vremea. Ca urmare, făcea exerciţii să se menţină în formă, învăţase trucuri cu monede şi se gîndea mereu cît de mult îşi iubea nevasta.

Cel mai bun lucru - în opinia lui Shadow singurul lucru bun - legat de faptul că se afla în puşcărie era că avea un simţămînt de uşurare. Simţămîntul că se prăbuşise atît de jos, încît atinsese fundul. Nu-l îngrijora faptul că oamenii puteau să-i facă ceva, pentru că îi făcuseră deja. Nu-i mai era teamă de ceea ce putea să-i aducă ziua de mîine, pentru că îi fusese adus de ziua de ieri.

Shadow decisese că nu conta dacă săvîrşise lucrul pentru care fusesei condamnat. Experienţa îi arătase că toţi cei pe care-i întîlnise în închisoare fuseseră lezaţi într-un fel: întotdeauna autorităţile făptuiseră ceva greşit, spuneau că ai făcut ceva, deşi nu făcusei - sau nu făcusei exact aşa cum spuneau ele. Important era că te avuseseră.

Observase acest lucru din primele zile, cînd totul fusese nou pentru el, începînd cu argoul şi terminînd cu mîncarea proastă. În ciuda mizeriei şi a ororii îngrozitoare a încarcerării, se simţea uşurat.

Shadow încerca să nu vorbească prea mult. Cîndva, cam în mijlocul celui de-al doilea an de puşcărie, îi povestise despre teoria sa lui Low Key Lyesmith, colegul său de celulă. Low Key, care era un şmecheraş din Minnesota, zîmbise, scoţîndu-şi la iveală cicatricea, şi zisese:
— Mda. E adevărat. E şi mai bine cînd eşti condamnat la moarte. Atunci îţi aminteşti gluma despre tipii care şi-au aruncat cizmele din picioare atunci cînd laţul li se strîngea în jurul gîtului, pentru că prietenii lor le spuseseră întotdeauna că or să moară încălţaţi.
Asta-i o glumă? întrebase Shadow.
— Exact. Umor macabru. De cea mai bună calitate.
— Cînd au spînzurat ultima oară un om în statul ăsta? întrebase Shadow.
— De unde naiba să ştiu? replicase Lyesmith, care-şi tundea foarte scurt părul său de-un blond portocaliu, încît i se vedeau liniile de pe craniu. Să-ţi spun ceva. Statul ăsta a început să se ducă dracului de cînd a încetat să spînzure oameni. Nu mai există spînzurători.

Shadow ridicase din umeri. Nu vedea nimic romantic într-o condamnare la moarte.

Ajunse la concluzia că, dacă nu eşti condamnat la moarte, atunci închisoarea era doar o îndepărtare temporară de viaţă. Asta din două motive. În primul rînd, cînd eşti în puşcărie revii treptat la viaţă. Există întotdeauna locuri în care să te duci după aceea. Viaţa merge mai departe. În al doilea rînd, dacă te mulţumeşti să stai liniştit, într-o zi vor trebui să-ţi dea drumul.

La început, acest lucru păruse prea îndepărtat pentru ca Shadow să se concentreze asupra lui. Apoi devenise o rază îndepărtată de speranţă, iar el învăţase să-şi spună "o să treacă şi asta" cînd pica peste el un rahat din puşcărie, aşa cum se întîmplă întotdeauna. Într-o zi, uşa magică avea să se deschidă, iar el avea să iasă de acolo. Aşa că îşi însemna zilele în calendarul său Păsările cîntătoare din America de Nord, singurul calendar care se vindea în magazinul închisorii, iar soarele apunea, iar el nu-l vedea, şi soarele se înălţa, iar el nu-l zărea. Învăţase trucuri cu monede dintr-o carte pe care o găsise în maculatura din biblioteca puşcăriei. Le exersa. Îşi făcea în minte liste cu ceea ce trebuia să facă atunci cînd avea să iasă din închisoare.

Listele lui Shadow deveneau tot mai scurte. După doi ani, le redusese la trei lucruri.

În primul rînd avea să facă baie. O scaldă adevărată, lungă, serioasă, într-o cadă cu spumă. Poate că o să citească ziarul în timpul ăsta, poate nu. Într-o zi se gîndea să facă într-un fel, altă dată invers.

În al doilea rînd avea să se şteargă bine cu prosopul, avea să-şi pună un halat. Poate şi papuci. Îi plăcea ideea cu papucii. Dacă ar fuma, atunci ar trebui să fumeze pipă, dar el nu fuma. Apoi avea să-şi ia nevasta în braţe ("Căţeluşule", avea să ţipe ea, cu groază prefăcută şi cu încîntare adevărată, "ce faci?") Avea s-o ducă în dormitor şi avea să închidă uşa. Or să comande o pizza, dacă avea să li se facă foame...

În al treilea rînd, după ce el şi Laura aveau să iasă din dormitor - probabil peste vreo două zile - avea să stea cuminte şi avea să se ferească de necazuri tot restul vieţii.
— Şi atunci o să fii fericit? îl întrebase Low Key Lyesmith; în ziua aceea cei doi lucrau în atelierul închisorii, asamblînd dispozitive pentru hrănit păsările, o treabă mult mai interesantă decît ştanţarea numerelor pentru maşini.
— Să nu spui de un om că-i fericit pînă nu-i mort, răspunsese Shadow.
— Herodot, zise Low Key. Te-ai apucat de învăţat!
— Cine naiba e Herodot? întrebă Iceman, punînd la un loc părţile unui dispozitiv şi întinzîndu-le lui Shadow, care le prinse strîns în şuruburi.
— Un grec mort, îi zise Shadow.
— Ultima mea prietenă era grecoaică, spuse Iceman. Familia ei mînca tot felul de rahaturi. N-o să mă credeţi, dacă vă spun. De exemplu, orez înfăşurat în frunze. Rahaturi de felul ăsta.

Iceman avea forma şi mărimea unui automat pentru Coca Cola şi mai avea ochi albaştri şi părul atît de blond, încît părea alb. Bătuse zdravăn un individ care făcuse greşeala să se ia de prietena lui, într-un bar în care aceasta dansa, iar Iceman făcea ordine. Prietenii individului chemaseră poliţia, iar poliţiştii îl arestaseră pe Iceman şi verificaseră ce-i cu el. Descoperiseră că acesta ispăşise o condamnare prin muncă, în urmă cu optsprezece luni.
Ce-ar fi trebuit să fac? întrebase Iceman mîhnit, atunci cînd îi relatase lui Shadow trista lui poveste. I-am spus că-i prietena mea. Puteam să-l las să dea dovadă de o asemenea lipsă de respect? Asta trebuia? O pipăia peste tot.
— Da, i-ai spus, zisese Shadow şi se mulţumise cu atît.

Învăţase încă de la început ceva: în închisoare îţi execuţi pedeapsa proprie. Nu şi pe a altuia.

Cu cîteva luni înainte, Lyesmith îi împrumutase lui Shadow un exemplar jerpelit din Istoriile lui Herodot.
Nu-i o carte plictisitoare. E mişto, îi spusese el, cînd Shadow îl refuzase, susţinînd că el nu citeşte cărţi. Mai întîi citeşte-o, apoi o să recunoşti că-i mişto.

Shadow se strîmbase, dar începuse să citească şi se trezise captivat de cartea aceea.
— Grecii! exclamă Iceman, scîrbit. Nici măcar nu-i adevărat ce se spune despre ei. Am încercat să i-o trag prietenei mele în cur, iar ea a fost gata să-mi scoată ochii.

Lyesmith fu transferat într-o zi, fără să fie anunţat din timp. Îi lăsă lui Shadow cartea lui Herodot. Între pagini era ascunsă o monedă. O monedă reprezenta marfă de contrabandă: puteai să-i ascuţi marginea frecînd-o de o piatră şi să spinteci cu ea figura cuiva, în timpul unei încăierări. Shadow nu dorea o armă. Dorea doar să facă ceva cu mîinile lui.

Shadow nu era superstiţios. Nu credea în ceea ce nu putea să vadă. Dar în săptămînile finale ale condamnării simţea dezastrul strîngîndu-se deasupra închisorii, aşa cum simţise în zilele de dinaintea jafului. Simţea un gol în stomac şi-şi spunea că-i doar teama de a se reîntoarce în lumea de afară. Însă nu era convins că-i aşa. Era mai paranoic ca de obicei, iar în închisoare paranoia obişnuită înseamnă mult şi-i o cale de supravieţuire. Shadow deveni mai liniştit, mai şters ca altădată. Se trezi că urmărea limbajul gesturilor al gardienilor şi al celorlalţi deţinuţi, încercînd să descopere un indiciu despre lucrul cel rău care urma să se întîmple - pentru că era sigur că se va întîmpla ceva rău.

Cu o lună înainte de eliberare, Shadow se afla într-un birou friguros, în faţa unui bărbat scund, care avea în frunte un semn din naştere, de culoarea vinului de porto. Stăteau amîndoi la un birou, aflat între ei. Bărbatul avea în faţa sa dosarul lui Shadow, deschis, şi ţinea în mînă un pix. Capătul pixului era ros zdravăn.
Ţi-e frig, Shadow?
— Un pic, răspunse Shadow.

Bărbatul ridică din umeri şi-i explică:
Astea-s regulile. Încălzirea începe doar din ziua de 1 decembrie. Şi durează pînă la 1 martie. N-am făcut eu regulile astea, adăugă el, în timp ce-şi plimba arătătorul peste foaia de hîrtie prinsă în interiorul dosarului. Ai treizeci şi doi de ani?
— Da, domnule.
— Pari mai tînăr.
— Am dus o viaţă ordonată.
— Se spune că ai fost un deţinut model.
Mi-am învăţat lecţia, domnule.
— Oare?

Bărbatul se uită atent la Shadow, aplecîndu-şi fruntea cu semnul de pe ea. Shadow se gîndi să-i spună unele dintre teoriile lui despre închisoare, dar nu zise nimic. Dădu din cap şi se strădui să pară cuprins de remuşcări.
— Se spune că eşti însurat, Shadow.
— Soţia mea se numeşte Laura.
— Cum te înţelegi cu ea?
— Foarte bine. A venit să mă vadă de cîte ori a putut - drumul e lung pînă aici. Ne scriem şi eu îi telefonez cînd se poate.
— Cu ce se ocupă soţia ta?
— Lucrează într-o agenţie de voiaj. Trimite oameni în toate părţile lumii.
— Cum ai cunoscut-o?

Shadow nu-şi dădea seama de ce tipul ăla îi punea asemenea întrebări. Îi venea să-i spună că nu-i treaba lui, dar zise:
— Era prietena cea mai bună a soţiei prietenului meu cel mai bun. Ei ne-au aranjat o întîlnire. Ne-am înamorat imediat.
— Ai şanse ca la ieşirea de aici să găseşti vreo slujbă?
— Da, domnule. Amicul meu, Robbie, cel despre care abia v-am povestit, este proprietarul unei săli de sport, Muscle Farm, unde am lucrat înainte. Mi-a zis că vechea mea slujbă mă aşteaptă.
— Adevărat? se îndoi celălalt.
— Robbie zice că-i sigur că o să am succes. Că o să readuc o parte din obişnuiţii de altădată şi că o să atrag tipi duri care vor să fie şi mai duri.

Bărbatul păru mulţumit. Muşcă din capătul pixului, apoi întoarse foaia de hîrtie.
— Ce părere ai despre delictul tău?

Shadow ridică din umeri şi zise:
— Am fost un prost.

Era sincer.

Bărbatul cu semnul din naştere oftă. Bifă anumite rînduri de pe o listă, apoi răsfoi hîrtiile din dosarul lui Shadow.
— Cum o să te duci acasă de aici? întrebă el. Cu autobuzul?
— O să zbor pînă acasă. E bine să ai o nevastă care lucrează într-o agenţie de voiaj.

Bărbatul se încruntă, iar semnul din naştere se încreţi.
Ţi-a trimis un bilet?
Nu-i nevoie de asta. Mi-a trimis doar numărul de confirmare. Un bilet electronic. Trebuie doar să mă duc la aeroport peste o lună şi să-mi arăt documentele de identitate. Şi cu asta am plecat de aici.

Bărbatul dădu din cap, mai mîzgăli o însemnare finală, apoi închise dosarul şi puse pixul pe masă. Cele două mîini rămaseră pe tăblia cenuşie ca nişte animale roz. Apoi îşi împreună mîinile şi se uită la Shadow cu ochii săi căprui, lăcrimoşi.
— Eşti un om norocos, zise el. Ai la cine să te întorci, te aşteaptă o slujbă. Poţi să uiţi de trecut. Poţi să ai o a doua şansă. Să profiţi de ea.

Bărbatul nu se oferi să-i strîngă mîna lui Shadow, cînd acesta se ridică să plece. Nici Shadow nu se aştepta la un asemenea gest.

Ultima săptămînă a fost cea mai grea. Într-un fel, a fost mai grea decît cei trei ani la un loc. Shadow se întrebă dacă vremea era de vină: o vreme apăsătoare, calmă şi rece. Ca şi cum urma să înceapă furtuna, dar furtuna nu venea. Shadow era cuprins de agitaţie şi de fiori, simţea în interiorul trupului său că ceva mergea foarte prost. În curtea pentru exerciţii fizice bătea vîntul. Shadow avea impresia că simte miros de zăpadă.

Sună la firma la care lucra soţia sa. Shadow ştia că orice companie de telefoane încasa o suprataxă de trei dolari pentru fiecare apel dintr-o închisoare. De aceea telefonistele erau foarte politicoase cu oamenii care sunau din puşcării. Shadow ajunsese la concluzia că acestea ştiau că el le plătea leafa.
— Se întîmplă ceva ciudat, îi spuse el Laurei.

Nu acesta era primul lucru pe care i-l spusese, ci "te iubesc", pentru că era bine să spui asta dacă erai sincer, iar Shadow era.
— Salut, răspunse Laura. Şi eu te iubesc. Ce-i ciudat?
— Nu ştiu. Poate vremea. E ca şi cum dacă ar izbucni furtuna, atunci totul ar fi bine.
— Aici e frumos, zise ea. Ultimele frunze n-au căzut încă. Dacă n-ar fi nici o furtună, ai putea să le mai vezi, cînd o să te întorci acasă.
— Mai sînt cinci zile, spuse Shadow.
— O sută şi douăzeci de ore, apoi ajungi acasă, zise Laura.
— Acolo e totul bine? Nu-i nimic în neregulă?
— Totul e bine. O să-l întîlnesc pe Robbie în seara asta. Pregătim petrecerea surpriză de bun venit.
— O petrecere surpriză?
— Bineînţeles. Dar tu nu ştii nimic, nu-i aşa?
— Absolut nimic.
Ăsta-i soţul meu pe care-l iubesc! spuse Laura, iar Shadow îşi dădu seama că zîmbea: era în închisoare de trei ani, dar Laura continua să-l facă să zîmbească.
— Te iubesc, copile! zise Shadow.
— Te iubesc, căţeluşule.

Shadow puse receptorul în furcă.

După ce se căsătoriseră, Laura îi spusese lui Shadow că voia un căţel, dar proprietarul casei în care locuiau le atrăsese atenţia că în contractul de închiriere se menţiona că nu aveau voie să aibă animale de casă.
Nu-i nimic, zisese Shadow, o să fiu eu căţeluşul tău. Ce vrei să fac? Să-ţi rod papucii? Să fac pipi pe podeaua bucătăriei? Să-ţi ling nasul? Să te miros între picioare? Pun pariu că pot să fac tot ce face un căţel.

Şi o ridicase în braţe, de parcă n-ar fi cîntărit nimic, şi începuse să-i lingă nasul, în timp ce ea chicotea şi ţipa, şi o dusese în pat.

În sala de mese, Sam Fetisher veni lîngă Shadow şi-i zîmbi, arătîndu-şi dinţii îmbătrîniţi. Se aşeză lîngă el şi începu să-şi mănînce macaroanele cu brînză.
— Trebuie să discutăm, zise Sam Fetisher.

Sam Fetisher era cel mai negru om pe care-l văzuse vreodată Shadow. Putea să aibă vreo şaizeci de ani. Putea să aibă optzeci. Dar Shadow întîlnise ţicniţi de treizeci de ani care arătau mai bătrîni decît Sam Fetisher.
— Mmm? mormăi Shadow.
— Vine furtuna, spuse Sam.
— Simt şi eu, replică Shadow. Probabil că o să ningă în curînd.
Nu-i vorba de felul ăsta de furtună. Vine o furtună mai mare. Băiete, să ştii că atunci cînd o să înceapă furtuna cea mare o să fie mai bine să fii aici, decît pe stradă.
— Eu mi-am executat pedeapsa. Vineri plec de aici.

Sam Fetisher se uită la el şi-l întrebă:
— De unde eşti?
— Eagle Point. Indiana.
— Mincinosule! Voiam să ştiu locul tău de origine. De unde au venit părinţii tăi?
— Din Chicago, răspunse Shadow, pentru că mama sa locuise în Chicago pe cînd fusese mică şi murise tot acolo, în urmă cu o jumătate de viaţă de om.
— După cum am spus, vine o furtună mare. Să stai potolit, băiete. E ca şi cum... cum le zice la chestiile ale pe care stau continentele? Un fel de plăci...
— Plăci tectonice? se hazardă Shadow.
— Exact. Plăci tectonice. E ca şi cum s-ar pune în mişcare, iar America de Nord ar aluneca în America de Sud şi n-ai vrea să te afli la mijloc. Ai priceput?
— Nici un strop.

Bătrînul îi făcu încet cu ochiul.
— Să nu zici că nu te-am avertizat, spuse el şi duse spre gură lingura încărcată cu jeleu portocaliu, cu mîna-i tremurîndă.
N-o să zic.

Shadow îşi petrecu noaptea rămînînd pe jumătate treaz, cufundîndu-se în somn şi ieşind din el, ascultîndu-şi noul coleg de celulă sforăind şi mormăind în patul de sub el. Într-o celulă din apropiere, un bărbat se văita, gemea şi urla ca un animal, iar din cînd în cînd cineva ţipa la el să tacă dracului din gură. Shadow încerca să nu audă nimic. Lăsa minutele goale să se scurgă peste el, singure şi lente.

Mai avea două zile. Patruzeci şi opt de ore, începînd cu fiertura de ovăz şi cu cafeaua din închisoare. Apoi un gardian numit Wilson îl bătu pe Shadow pe umăr mai tare ca de obicei şi-i zise:
— Shadow? Vino cu mine.

Shadow îşi verifică iute conştiinţa. Era liniştită, dar el îşi spuse că în puşcărie asta nu însemna că nu eşti în rahat pînă la gît. Cei doi merseră alături - mai mult sau mai puţin - iar paşii lor răsunau pe metal şi pe beton.

Shadow simţi gustul fricii în fundul gîtului său, gust mai amar decît cafeaua veche. Începeau să se întîmple lucrurile rele...

Auzea o voce care-i şoptea în fundul capului că or să-i adauge încă un an la sentinţă, or să-l închidă în carceră, or să-i reteze mîinile, or să-i taie capul... Îşi spuse că se prostise, dar inima îi bătea tare, gata să-i ţîşnească din piept.
— Nu te înţeleg, zise Wilson, în timp ce mergeau.
— Ce nu-i de înţeles, domnule?
— Tu. Eşti al naibii de potolit. Eşti prea politicos. Aştepţi să treacă timpul ca un bătrîn. Cîţi ani ai? Douăzeci şi cinci? Douăzeci şi opt?
— Treizeci şi doi, domnule.
— Şi ce eşti? Broscar? Ţigan?
— Din cîte ştiu eu, nu, domnule. S-ar putea.
— Poate că ai sînge de negrotei în tine. Ai sînge de negrotei, Shadow?
— Tot ce se poate, domnule, răspunse Shadow, ţinîndu-se ţeapăn şi privind drept înainte, concentrîndu-se, ca să nu se lase enervat de omul ăla.
— Da? Oricum, mă scoţi din sărite.

Wilson avea păr blond-nisipiu, o piele de blond-nisipiu şi un zîmbet de blond-nisipiu.
— O să pleci în curînd.
— Aşa sper, domnule.

Trecură prin două puncte de control. De fiecare dată, Wilson îşi arătă legitimaţia. Urcară un şir de trepte şi ajunseră în faţa biroului directorului închisorii. Pe uşă era scris cu litere negre numele directorului - G. Patterson - iar lîngă uşă se afla un semafor în miniatură.

Era aprins semnalul roşu.

Wilson apăsă un buton, aflat sub luminile semaforului.

Aşteptară în tăcere vreo două minute. Shadow încerca să-şi spună că totul era în regulă, că vineri dimineaţa va fi în avionul spre Eagle Point, dar nu credea nici el că se va întîmpla aşa.

Lumina roşie se stinse şi se aprinse cea verde, iar Wilson deschise uşa. Cei doi intrară în birou.

Shadow îl văzuse pe directorul închisorii de cîteva ori în ultimii trei ani. O dată condusese un politician care vizitase închisoarea. Altă dată, în timpul unor tulburări, în urma cărora oamenii rămăseseră închişi în celule din motive de securitate, directorul le vorbise deţinuţilor, împărţiţi în grupe de o sută, şi le spusese că puşcăria era supraaglomerată şi că aşa o să rămînă, aşa că ar face bine să accepte situaţia.

Văzut de aproape, Patterson arăta mai rău. Avea o figură prelungă, iar părul încărunţit fusese tuns scurt, milităreşte. Mirosea a Old Spice. În spatele său se afla o bibliotecă, iar fiecare carte din aceasta conţinea în titlu cuvîntul închisoare. Pe birou nu avea nimic, în afară de un telefon şi de un calendar Far Side, fără nici o pagină. Directorul avea un aparat acustic în urechea dreaptă.
— Ia loc, te rog.

Shadow se aşeză. Wilson rămase în picioare, în spatele său.

Directorul trase un sertar şi scoase din el un dosar, pe care-l puse pe birou.
— Aici scrie că ai fost condamnat la şase ani de închisoare pentru agresiune gravă. Ai executat trei ani. Urma să fii eliberat vineri.

Urma? Shadow simţi un gol în stomac. Se întrebă cît timp mai avea de stat în închisoare. Încă un an? Doi? Toţi trei? Dar zise doar:
— Da, domnule.

Directorul îşi linse buzele şi întrebă:
Ce-ai spus?
— Am zis "da, domnule".
— Shadow, o să fii eliberat ceva mai tîrziu, în cursul după-amiezii. Vei ieşi cu două zile mai devreme.

Shadow dădu din cap şi aşteptă lovitura care urma. Directorul se uita la hîrtia de pe biroul său.
— Scrisoarea asta a venit de la spitalul Johnson Memorial din Eagle Point... Soţia ta... a murit în dimineaţa asta. În urma unui accident de automobil. Condoleanţe.

Shadow dădu iarăşi din cap.

Wilson îl conduse în celulă, fără să spună nimic. Descuie uşa celulei şi-l lăsă să intre. Apoi zise:
— E ca un banc cu o ştire bună şi una rea, nu-i aşa? Vestea bună e că vei fi eliberat mai devreme, vestea rea e că ţi-a murit nevasta.

Apoi izbucni în rîs, de parcă ar fi fost ceva amuzant.

Shadow nu zise nimic.

Îşi împachetă lucrurile zăpăcit, renunţînd la cele mai multe dintre ele. Renunţă la Herodotul lui Low Key şi la cartea cu trucurile cu monede şi, în urma unui impuls de moment, abandonă discurile negre din metal pe care le şterpelise din atelier, pe care le folosise drept monede. În lumea de afară avea să găsească monede, monede adevărate. Se rase. Se îmbrăcă în haine civile. Trecu prin mai multe uşi, ştiind că nu se va întoarce niciodată prin ele şi simţind un gol în suflet.

Ploaia începu să se scurgă din cerul cenuşiu, o ploaie rece. Bucăţi de gheaţă izbeau în faţa lui Shadow, iar stropii îi udau pardesiul subţire în timp ce se îndreptau către autobuzul galben, care aparţinuse cîndva unei şcoli şi care urma să-l ducă pînă în oraşul cel mai apropiat.

Cînd ajunseră la autobuz, erau uzi. Fuseseră eliberaţi opt inşi. O mie cinci sute rămăseseră în închisoare. Shadow se aşeză în maşină şi tremură pînă cînd instalaţia de încălzit începu să funcţioneze, întrebîndu-se ce avea să facă şi unde avea să se ducă.

Imagini fantomatice îi treceau prin minte, apărute în mod spontan. În imaginaţia sa pleca din altă închisoare, cu mult timp în urmă.

Fusese închis într-o încăpere lipsită de lumină prea mult timp, barba şi părul îi crescuseră mari. Gardienii îl conduseseră pe o scară din piatră cenuşie, într-o piaţă plină cu lucruri în culori strălucitoare, plină de oameni şi de obiecte. Era zi de tîrg şi-l ameţea zgomotul şi culorile, îşi mijea ochii din cauza luminii soarelui care umplea piaţa, simţea mirosul aerului umed, sărat, şi al bunătăţilor din tîrg, iar în stînga sa soarele lucea în apă...

Autobuzul se opri la un semafor.

Vîntul şuiera prin maşină, iar rafalele izbeau parbrizul, făcînd ca oraşul să se vadă neclar, transformîndu-l într-o pată de neon galben şi roşu. Era după-amiaza devreme, dar prin geam se vedea ca şi cum ar fi fost noaptea.
— Rahat! exclamă bărbatul de lîngă Shadow, ştergînd cu mîna condensul de pe geam şi privind siluetele înceţoşate ce mergeau grăbite pe trotuar. Afară sînt muieri.

Shadow înghiţi în sec. Îşi dădu seama că nu plînsese încă - de fapt, nu simţea nimic. Nici nevoia lacrimilor. Nici tristeţe. Nimic.

Se trezi gîndindu-se la un tip numit Johnnie Larch, cu care împărţise celula pe cînd abia fusese închis, şi care-i spusese că ieşise o dată, după cinci ani petrecuţi după zăbrele, avînd o sută de dolari şi un bilet pentru Seattle, unde locuia sora lui.

Johnnie Larch se dusese la aeroport şi dăduse biletul femeii de la casă, care îi ceruse să-i arate permisul de conducere.

Johnnie i-l arătase. Expirase cu doi ani în urmă. Casieriţa îi spusese că nu-i un document de identificare valid. El îi spusese că s-ar putea să nu fie valabil în calitate de permis de conducere, dar era convins că-i un document de identificare valid. Ce naiba, îşi închipuia că el nu-i el?

Femeia îi spusese că n-ar trebui să ridice glasul.

Iar el îi zisese să-i dea naibii un loc într-un avion sau o să regrete că n-a făcut-o, pentru că nu intenţiona să accepte să nu fie tratat cu respect. Cînd eşti în închisoare nu laşi oamenii să nu manifeste respect faţă de tine.

Femeia apăsase pe un buton şi după cîteva clipe apăruseră indivizii de la paza aeroportului, care încercaseră să-l convingă pe Johnnie Larch să părăsească aeroportul în linişte. El nu voise să plece şi a avut loc o altercaţie.

Rezultatul a fost că Johnnie Larch n-a mai ajuns la Seattle şi şi-a petrecut următoarele două zile în barurile din oraş, iar cînd s-a terminat suta de dolari a jefuit o benzinărie, înarmat cu un pistol de jucărie, ca să facă rost de bani şi să continue să bea. În cele din urmă a fost arestat de poliţie pentru că se pişase pe stradă. La scurt timp după aceea a ajuns în puşcărie, executîndu-şi restul de pedeapsă, plus un mic supliment pentru treaba de la benzinărie.

Conform lui Johnnie Larch, morala acestei poveşti era: nu-i enerva pe cei care lucrează la aeroport.
— Eşti sigur că nu-i ceva de genul "Felul de comportament care are efect într-un mediu special, precum închisoarea, nu are efect, ba chiar devine dăunător atunci cînd este folosit în afara unui asemenea mediu"? îl întrebase Shadow, atunci cînd Johnnie îi istorisise povestea sa.
— Nu, ascultă-mă ce-ţi spun, insistase Johnnie, nu le enerva pe căţelele care lucrează în aeroporturi.

Shadow zîmbi, aducîndu-şi aminte de povestea aceea. Carnetul său de şofer mai avea cîteva luni de valabilitate.
— Staţia de autobuz! Toată lumea coboară!

Clădirea puţea a pişat şi a bere trezită. Shadow se urcă într-un taxi şi-i spuse şoferului să-l ducă la aeroport. Şi-i mai spuse că o să-i dea bacşiş cinci dolari dacă o să facă asta în tăcere. Ajunseră în douăzeci de minute, iar şoferul nu scosese o vorbă.

Apoi Shadow merse prin clădirea puternic luminată a aeroportului, făcîndu-şi griji în legătură cu rezervarea electronică a biletelor. Ştia că avea bilet pentru un zbor din ziua de vineri şi nu era convins că poate să-l schimbe pentru unul din ziua aceea. Tot ce se făcea electronic i se părea lui Shadow ceva magic, ceva care putea să se evapore în orice clipă.

Oricum, îşi avea portofelul în buzunar, prima oară după trei ani, iar în el se aflau mai multe cărţi de credit expirate. Descoperise însă cu surprindere că o carte de credit Visa urma să expire abia la sfîrşitul lui ianuarie. Avea un număr de rezervare. Îşi dădu seama că avea certitudinea că după ce va ajunge acasă totul va fi bine. Laura va fi şi ea bine. Poate fusese doar o şmecherie, ca să scape din închisoare cu cîteva zile mai devreme. Sau poate fusese doar o încurcătură: în urma accidentului de pe autostradă fusese descoperit trupul unei alte Laura Moon.

Prin pereţii alcătuiţi din geamuri se vedeau fulgere, în afara aeroportului. Shadow îşi dădu seama că-şi ţinea răsuflarea, aşteptînd ceva. Un bubuit îndepărtat de tunet. Shadow respiră.

O femeie albă, obosită, se uită la el din spatele biroului.
— Bună ziua, zise Shadow Eşti prima femeie străină cu care am vorbit în ultimii trei ani. Am un număr de bilet rezervat electronic. Ar fi trebuit să călătoresc vineri, dar am nevoie de el astăzi. Am un deces în familie.
— Mmm. Condoleanţe, zise ea şi tastă ceva, se uită pe ecran, apoi tastă din nou ceva. Nu-i nici o problemă. V-am făcut rezervare la trei şi treizeci. S-ar putea să întîrzie din cauza furtunii, aşa că staţi cu ochii pe ecran. Aveţi bagaje de înregistrat?

Shadow îi arătă sacul de umăr şi o întrebă:
— E nevoie să-l înregistrez?
— Nu, zise femeia. Aveţi vreun document de identitate cu fotografie?

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer