Noi, copiii din Satul Gălăgios

Astrid Lindgren (1907-2002) este una dintre cele mai cunoscute scriitoare din lume, autoare de cărţi pentru copii. S-a născut în familia unui fermier de lângă orăşelul Vimmerby, în Suedia. A copilărit acolo, apoi, după ce şi-a întemeiat o familie, a început să scrie povestiri pentru copiii ei. Curând, ele au fost publicate, fost traduse în numeroase limbi şi au devenit foarte iubite de copiii din Suedia şi din toată lumea.

Astrid Lindgren a primit importante premii naţionale şi internaţionale pentru opera ei. Multe dintre cărţile ei au fost adaptate pentru marele ecran şi pentru televiziune.

Printre cei mai dragi prieteni ai copiilor se numără şi cei şase năzdrăvani din Satul Gălăgios.


Mă numesc Lisa. Sunt fetiţă, se aude după nume. Am şapte ani şi în curând împlinesc opt. Mama zice uneori:
"Tu, fata mare a mamei, poate ştergi vasele azi."

Iar uneori, Lasse şi Bosse zic:
"Fetiţele n-au voie să se joace cu noi de-a indienii. Eşti prea mică."

De aceea mă întreb dacă de fapt sunt mare sau mică. Când unii te consideră mare şi alţii mic, atunci probabil că ai o vârstă potrivită: nici prea mic, dar nici prea mare.

Lasse şi Bosse sunt fraţii mei. Lasse are nouă ani şi Bosse are opt. Lasse e foarte puternic şi poate să alerge mult mai repede decât mine. Dar eu pot să alerg la fel de repede ca Bosse. Uneori, când Lasse şi Bosse nu mă lasă să stau cu ei, Lasse mă ţine strâns, în timp ce Bosse aleargă puţin, ca să câştige un avans. După care, Lasse îmi dă drumul şi fuge de lângă mine, uşor ca un fulg. Surori nu am. Păcat. Băieţii sunt aşa de neastâmpăraţi.

Locuim la o fermă care se numeşte Ferma de mijloc. Se cheamă aşa pentru că se află între alte două ferme. Celelalte ferme se numesc Ferma de nord şi Ferma de sud. Toate trei fermele sunt în şir. Aşa: Nu arată chiar aşa în realitate, asta din cauză că nu ştiu să desenez foarte bine.

La Ferma de sud locuieşte un băiat pe care îl cheamă Olle. Nu are nici fraţi, nici surori. Dar se joacă cu Lasse şi Bosse. Are opt ani şi aleargă repede şi el.

Dar la Ferma de nord, acolo locuiesc fete. Două. Ce noroc imens că nu sunt şi ele băieţi! Le cheamă Britta şi Anna. Britta are nouă ani, iar Anna e de-o seamă cu mine. Ţin la fel de mult la amândouă. Poate doar puţin, puţin mai mult la Anna.

Alţi copii nu sunt aici, în Satul Gălăgios. Aşa se numeşte satul acesta. E un sat foarte mic, doar cu trei grădini: Grădina de nord, Grădina de mijloc şi Grădina de sud. Şi doar şase copii: Lasse şi Bosse şi eu şi Olle şi Britta şi Anna.


Înainte, Lasse, Bosse şi cu mine stăteam în aceeaşi cameră. În camera dreaptă din faţă, de lângă mansardă. Acum stau în camera stângă din faţă unde stătea bunica înainte. Dar despre asta o să vă povestesc mai multe mai târziu.

Uneori e tare amuzant să stai în aceeaşi cameră cu fraţii tăi. Dar doar uneori. Era amuzant seara când stăteam întinşi în pat şi ne spuneam poveşti cu fantome. Deşi era şi îngrozitor. Lasse ştie nişte poveşti cu fantome atât de îngrozitoare, că după ce povesteşte trebuie să mă ascund sub pătură mult, mult timp. Bosse nu ştie nici o poveste cu fantome. El nu vorbeşte decât despre o mulţime de aventuri pe care le va avea când va fi mare. Atunci va călători în America, unde sunt indieni, şi o să ajungă căpetenie de indieni.

Într-o seară, după ce Lasse spusese o poveste din asta înfricoşătoare despre o fantomă care bântuia şi muta toate mobilele dintr-o casă, m-am speriat aşa de tare, că am crezut că o să mor. Aproape că era întuneric beznă în cameră, şi patul meu era foarte departe de ale lui Lasse şi Bosse şi, imaginaţi-vă, dintr-o dată un scaun a început să sară înainte şi înapoi. Am crezut că venise fantoma şi în casa noastră şi că o să ne mute mobilele din loc, şi am ţipat cât de tare am putut. Atunci i-am auzit pe Lasse şi Bosse chicotind în paturile lor. Şi închipuiţi-vă: legaseră o sfoară de scaun şi stăteau în paturile lor şi trăgeau de ea ca să sară scaunul. E tipic pentru ei. Mai întâi m-am enervat, dar apoi nu m-am putut abţine să nu râd.

Când stai în aceeaşi cameră cu fraţii tăi, iar ei sunt mai mari decât tine, nici nu poţi decide niciodată nimic. Lasse hotăra întotdeauna când trebuie stinsă lumina seara. Când voiam şi eu să stau în pat şi să citesc din "Primăvara Suediei", Lasse voia să stingem lumina şi să spunem poveşti cu fantome. Şi dacă mie îmi era somn şi voiam să dorm, Lasse şi Bosse jucau Vulpoiul Înfometat. Lasse poate să stea în patul lui şi să stingă lumina exact când vrea, fiindcă a fixat o bucată de carton în jurul butonului care se răsuceşte ca să stingi lumina, iar în bucata de carton a lipit o sfoară care ajunge tocmai până la patul lui. E un dispozitiv formidabil, dar nu-l pot descrie cu exactitate, fiindcă n-am de gând să mă fac inginer piuliţă-bolţ-şurub când voi fi mare. Asta vrea să se facă Lasse, aşa zice el. Un inginer piuliţă-bolţ-şurub. Nu ştiu ce e asta, dar Lasse zice că e ceva frumos şi că trebuie să ştii să pui bucăţi de carton în jurul întrerupătoarelor de lumină dacă vrei să ajungi aşa ceva. Bosse o să fie căpetenie de indieni. Cel puţin aşa spunea mereu. Dar zilele trecute l-am auzit spunând că se face mecanic de locomotivă, aşa că poate s-a răzgândit. Eu nu ştiu exact ce o să mă fac. Poate mamă. Fiindcă îmi plac copiii mici, mici. Am şapte păpuşi cărora le sunt mamă. Curând o să fiu prea mare ca să mă mai joc cu păpuşi. Of, ce plictisitor o să fie să fii aşa de mare!

Pe cea mai frumoasă păpuşă a mea o cheamă Bella. Are ochi albaştri şi păr blond, cârlionţat. Stă într-un pat de păpuşi cu cearşaf şi pătură roz, cusute de mama. Odată, când m-am dus s-o iau pe Bella din pat, avea mustăţi şi cioc. Le desenaseră Lasse şi Bosse cu o bucată de cărbune. Mă bucur că nu mai stau în camera lor.

Când te uiţi pe fereastra din camera lui Lasse şi Bosse, se vede direct în camera lui Olle. Şi el locuieşte într-o cameră din faţă. În plus, Grădina de mijloc şi Grădina de sud sunt teribil de apropiate. Casele parcă se calcă în picioare, aşa zice tata. Că oamenii care le-au construit ar fi trebuit să facă puţin mai mult loc între ele. Dar Lasse, Bosse şi Olle nu sunt de aceeaşi părere.

Lor li se pare bine aşa cum e. Între Grădina de mijloc şi Grădina de sud e un gard de scânduri. Taman din mijlocul gardului se ridică un copac mare. E un tei, aşa zice tata. Teiul îşi întinde crengile tocmai la fereastra lui Lasse şi Bosse, dar şi până la fereastra lui Olle. Când Lasse, Bosse şi Olle vor să se viziteze, n-au decât să traverseze teiul. E mult mai rapid decât să cobori treptele şi să ieşi pe poartă şi să intri iar pe următoarea poartă şi să urci iar pe scări. Odată, tatăl nostru şi tatăl lui Olle s-au hotărât să taie teiul, pentru că era prea umbră în casă de la el. Dar Lasse şi Bosse şi Olle i-au bătut o groază la cap, să lase teiul acolo unde e. Şi a rămas la locul lui. Şi azi e tot acolo.


Ziua mea de naştere şi Ajunul Crăciunului mi se par cele mai frumoase zile din tot anul. Cea mai amuzantă zi de naştere a fost când am împlinit şapte ani. Iată ce s-a petrecut.

M-am trezit devreme. Pe atunci stăteam în camera lui Lasse şi Bosse. Lasse şi Bosse dormeau. Am un pat care scârţâie şi m-am tot învârtit în el de multe, multe ori, ca să scârţâie până când se trezesc Lasse şi Bosse. Nu puteam să-i strig, fiindcă dacă e ziua ta trebuie să te prefaci că dormi până vine lumea la tine să te felicite. Şi ei stăteau şi dormeau, în loc să aibă grijă să mă felicite. Am făcut patul să scârţâie atât de tare, că până la urmă Bosse s-a sculat şi s-a tras de păr. Pe urmă l-a trezit pe Lasse şi s-au furişat în pod şi pe scară în jos. Am auzit-o pe mama zornăind ceştile de cafea jos în bucătărie, şi aproape că nu mai puteam sta locului de atâta nerăbdare.

În cele din urmă am auzit paşi pe scară şi atunci am închis ochii atât de tare, cum nu-i mai închisesem niciodată. Şi pac, uşa s-a deschis, şi iată-i pe tata şi mama şi Lasse şi Bosse şi Agda, care e menajera noastră.

Mama ţinea tava. Pe tavă erau o cană cu ciocolată şi o vază cu flori şi o prăjitură mare de grâu cu zahăr şi stafide negre şi pe glazura de zahăr scria "Lisa 7 ani." Agda o preparase. Însă nici un cadou şi începuse să mi se pară o aniversare ciudată. Dar atunci, tata a zis:
"Bea-ţi ciocolata, să vedem dacă găsim vreun cadou după aceea."

Atunci am înţeles că era vorba despre o surpriză şi am băut ciocolata cât de repede am putut. Apoi, mama m-a legat la ochi cu un prosop şi tata m-a învârtit şi pe urmă m-au dus undeva, dar nu vedeam unde. Auzeam cum Lasse şi Bosse alergau pe lângă mine, şi simţeam, fiindcă, din când în când, mă ciupeau de degetele de la picioare şi ziceau:
"Ghici unde eşti!"

Tata a coborât scările cu mine şi m-a învârtit mult, mult şi pentru o clipă am simţit că eram afară, însă peste câteva momente am urcat din nou scările. Şi, în cele din urmă, mama mi-a luat prosopul de la ochi. Şi eram într-o cameră pe care n-o mai văzusem niciodată până atunci. Oricum, credeam că nu o mai văzusem. Dar m-am dus să mă uit pe fereastră şi atunci am văzut la mică depărtare frontonul Grădinii de nord. Şi la fereastră erau Britta şi Anna care stăteau şi-mi făceau cu mâna. Şi atunci am înţeles că eram în vechea cameră a bunicii şi că tata mersese aşa de mult ca să mă deruteze. Bunica locuia cu noi când eram eu mică, dar acum doi ani s-a mutat la mătuşa Frida. De atunci, mama îşi ţinuse în camera aceasta războiul de ţesut şi grămezi mari de cârpe de bucătărie. Acum nu mai era nici un război de ţesut acolo, şi nici o cârpă. Era o cameră aşa de frumoasă, că imediat am crezut că trebuie să fi trecut un vrăjitor pe-acolo. Mama a zis că fusese un vrăjitor acolo, tata, şi că vrăjise pentru mine camera aceasta, care va fi numai a mea şi că acesta este cadoul de ziua mea. Eram atât de fericită, că am început să strig, şi mi se părea cel mai grozav cadou pe care-l primisem vreodată. Tata a zis că şi mama îl ajutase şi că făcuse şi ea vrăji. Tata adusese acolo prin vrăji tapetele, tapete teribil de drăguţe, cu o mulţime de buchete de flori mici, mici şi mama adusese acolo printr-o vrăjitorie perdelele pentru ferestre. Tata stătuse serile în magazie şi făcuse printr-o vrăjitorie un scrin şi o masă rotundă şi o poliţă şi trei scaune şi le vopsise pe toate în alb. Şi mama scosese la iveală preşurile de pe jos, cu dungi roşii şi galbene şi verzi şi negre. O văzusem cu ochii mei când le ţesuse astă iarnă, dar nu m-aş fi gândit că sunt pentru mine. Cred că l-am văzut şi pe tata făcând mobila, dar iarna tata lucrează mereu în lemn pentru oamenii care nu se pricep la tâmplărie, aşa că de unde să mă gândesc că sunt pentru mine?

Lasse şi Bosse mi-au cărat cu mare efort patul prin pod şi apoi în noua mea cameră, iar Lasse a zis:
"Dar oricum venim seara la tine ca să-ţi spunem poveşti cu fantome."

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să alerg în camera lui Lasse şi Bosse şi să-mi iau păpuşile. Am patru păpuşi mici şi trei mari, fiindcă am păstrat toate păpuşile pe care le-am primit încă de când eram mică.

Pentru păpuşile mici am făcut o cameră frumoasă pe poliţă. Mai întâi am aşternut o bucată de pânză roşie pe post de covor, apoi am aşezat mobilierul mic şi frumos pe care l-am primit cadou de Crăciun de la bunica, după care am pus pătuţurile păpuşilor şi în final le-am aşezat şi pe ele acolo. Acum aveau şi ele camera lor, la fel ca şi mine, deşi nu era ziua lor. Patul mare pentru păpuşi în care stătea Bella l-am aşezat într-un colţ chiar lângă patul meu, iar căruciorul pentru păpuşi, unde stăteau Hans şi Greta, l-am aşezat în alt colţ. Vai, ce frumos era în camera mea!

Pe urmă am alergat în camera lui Lasse şi Bosse şi mi-am luat toate cutiile şi lucrurile pe care le aveam în scrinul băieţilor, şi Bosse a zis:
"Ce bine! Acum avem puţin mai mult loc pentru ouăle de pasăre!"

Am treisprezece cărţi, care sunt numai ale mele. Le-am aşezat şi pe ele pe poliţă şi toate "Primăvara Suediei" şi cutiile cu semne de carte. Am foarte multe semne de carte. Facem schimb la şcoală. Dar am douăzeci pe care nu le dau niciodată la schimb. Cel mai frumos semn de carte e în formă de înger mare cu rochie roz şi aripi. Toate au încăput pe etajera mea. Aşa că a fost o zi frumoasă când am primit camera mea.


M-am distrat şi mai mult în ziua aceea. După-amiază am avut petrecere cu suc pentru toţi copiii din Satul Gălăgios, da, suntem doar şase. Exact câţi au loc să stea la masa rotundă din camera mea.

Am primit suc de zmeură şi felii de prăjitură de grâu, pe care scria "Lisa 7 ani" şi alte două feluri de prăjituri pe care le pregătise tot Agda. Am primit cadouri de la Britta şi Anna şi Olle. De la Britta şi Anna am primit o carte cu poveşti şi de la Olle o prăjitură cu ciocolată. Olle stătea lângă mine şi atunci Lasse şi Bosse au început să ne necăjească:
"Logodnic şi logodnică, logodnic şi logodnică!"

Ei spun asta doar fiindcă Olle nu e un băiat din ăla tâmpit care nu vrea să se joace niciodată cu fetele. Lui nu-i pasă dacă ei îl necăjesc, continuă să se joace şi cu băieţi, şi cu fete. Lasse şi Bosse ar vrea şi ei să se joace cu fetele, deşi se prefac că nu vor. Când sunt doar şase copii într-un sat, trebuie să se joace împreună, fie că sunt băieţi sau fete. Aproape toate jocurile sunt mai amuzante în şase decât în trei.

Peste câteva clipe, băieţii s-au dus să se uite la ouăle de pasăre ale lui Bosse şi atunci Britta, Anna şi cu mine ne-am jucat cu păpuşile mele.

În buzunar aveam o sfoară lungă, lungă. Când am pipăit-o din întâmplare şi-am scos-o din buzunar şi-am văzut cât de lungă e, m-am gândit că ne-am putea distra cu ea. Dacă am face rost încă de o sfoară la fel de lungă, atunci ar ajunge tocmai până la fereastra Brittei şi a Annei, în Grădina de nord. Şi atunci ne-am putea trimite scrisori într-o cutie de ţigări. Vai, ce ne-am mai grăbit să încercăm! A mers. Britta şi Anna au alergat acasă la ele şi pe urmă am stat mult timp şi ne-am trimis scrisori între noi. Era tare distractiv să vezi cum merge cutia de ţigări pe sfoară.

Mai întâi am scris doar: "Ce mai faci? Fac bine." Dar pe urmă ne-am jucat de-a prinţesele care erau prizoniere în două castele şi nu puteau ieşi, fiindcă ne păzeau balauri, şi Britta şi Anna mi-au scris: "Balaurul nostru e oribil de înspăimântător. Al tău e la fel? Prinţesa Britta şi Prinţesa Anna."

Şi eu am răspuns: "Da, şi balaurul meu e oribil de înspăimântător. Mă muşcă dacă încerc să ies afară. Ce bine că măcar ne putem scrie. Prinţesa Lisa."

Peste câteva momente m-a strigat mama să dau fuga să o ajut cu o treabă şi, cât eram plecată, Lasse şi Bosse şi Olle au intrat în camera mea şi au văzut scrisorile şi Lasse a trimis o scrisoare în cutia de ţigări, în care scria aşa:
"Prinţesa Lisa s-a dus să-şi sufle mucii. Dar aici e o ceată de prinţi. Prinţul Lars Alexander Napoleum."

Brittei şi Annei li s-a părut o tâmpenie.

Oricum e bine că am camera mea cu vedere spre Grădina de nord. Fiindcă ne trimitem adesea scrisori între noi, Britta şi Anna şi eu. Iarna, când e întuneric, nu merge foarte bine. Dar atunci ne facem semne cu lanterne de buzunar. Dacă aprind de trei ori înseamnă: "Vino imediat aici! Am ceva să-ţi spun."

Mama a zis că trebuie să-mi păstrez camera foarte frumoasă. Mă străduiesc cât de bine pot. Uneori fac curăţenie generală.

Atunci arunc toate preşurile pe fereastră. Agda mă ajută să le bat. Am un bătător care e al meu. Cu el bat. Lustruiesc clanţa de la uşă şi şterg praful peste tot şi schimb florile şi aranjez patul şi căruţul păpuşilor. Uneori uit să fac curat. Atunci mama îmi zice să sunt o leneşlisă.


E amuzant vara. Totul e amuzant imediat ce terminăm şcoala. Până acum am avut doar un examen. Amuzamentul a început deja cu o seară înainte. Atunci am făcut frumos în clasă, cu flori şi frunze. Noi, copiii din Satul Gălăgios, am rupt frunze de mesteacăn şi am cules ciuboţica-cucului şi flori de migdal. Avem mult de mers până la şcoală fiindcă şcoala se află într-un alt sat care se cheamă Satul Mare. Nu se poate să ai o şcoală separată doar pentru şase copii. Florile se păliseră puţin când am ajuns, dar nu mult. Când le-am pus apă, s-au făcut frumoase la loc. Aveam steaguri suedeze în faţă, la tablă, şi o ghirlandă de mesteacăn şi multe flori peste tot. Mirosea grozav de bine în toată clasa.

După ce-am terminat de împodobit, am repetat cântecele pe care trebuia să le cântăm la examen. "Alo, pe tine te cheamă raza soarelui" şi "Gândeşti că sunt sortit pieirii, deşi nu-ţi sunt în graţii." O fată, pe care o cheamă Ulla, cânta aşa: "Gândeşti că sunt sortit pieirii, deşi nu am raţe." Credea că aşa e cântecul. A avut noroc că domnişoara a apucat să-i spună cum e de fapt, aşa că a cântat corect la examen!

Era o vreme foarte frumoasă când ne-am întors acasă. Noi, toţi copiii din Satul Gălăgios, am mers împreună. Ne-a luat mult timp să ajungem acasă. Lasse a zis să mergem doar pe pietrele de la marginea drumului. Era un joc pe care-l jucam. Se făcea că, dacă atingeam pământul, muream şi cădeam laţi pe jos. Olle a pus piciorul pe pământ aşa, dintr-o dată, şi atunci Bosse i-a zis:
"Acum eşti mort!"
"Ba nu sunt", a zis Olle. "Uite-aici, trăiesc", a zis el şi-a început să dea din mâini şi din picioare. Am râs cu toţii de el.

Apoi am mers pe gardul de nuiele. Lasse a zis:
"Ce credeţi, cine-o fi zis că se merge doar pe drum?"