Cicatricea

China Miéville s-a născut la 6 septembrie 1972 la Londra. A obţinut o licenţă în antropologie socială la Cambridge, la care a mai adăugat masteratul şi doctoratul în relaţii internaţionale la London School of Economics. A candidat - fără succes - pentru un loc în camera Comunelor, în 2001, din partea Alianţei Socialiste. A publicat patru romane, King Rat (1998 - nominalizări Bram Stoker 2000, International Horror Guild 2000) şi seria Noul Crobuzon: Perdido Street Station (2001 - premiile Arthur C. Clarke şi British Fantasy 2001; nominalizări Hugo 2002, Nebula 2003, World Fantasy 2001, James Tiptree 2001, British SF 2001), The Scar (2002 - premiile British Fantasy şi Locus 2003; nominalizări: World Fantasy, Hugo, Nebula, British SF, Arthur C. Clarke şi Philip K. Dick 2003); Iron Council, 2004 (premiile Arthur C. Clarke şi Locus 2005; nominalizări Hugo şi World Fantasy 2005), nuvela The Tain (2002 - premiul Locus 2003), iar în 2005 volumul de proză scurtă Looking for Jake.



Sub apă erau lămpi. Verzi, cenuşii, albe, reci, dar şi globuri roşiatice cu model homor, care trasau contururile oraşului.

Lumina se agăţa de particulele în suspensie. Venea nu numai din miile de surse de iluminare, ci şi de pe coridoarele de raze venind dinspre soarele ce abia răsărea, străbătând prin valuri spre adânc. Peştii şi crustaceele le dădeau ocol şi le traversau cu mişcări nepăsătoare.

Văzut de jos, oraşul era un arhipelag de umbre.

Era neregulat şi întins şi teribil de complicat. Tulbura apa. Cârduri de crustacee ţâşneau în toate direcţiile. Lanţuri de ancoră atârnau ca nişte fire de păr, rupte şi uitate. Din orificiile sale se scurgeau deşeuri; materii fecale, gunoaie şi uleiuri care se ridicau spre suprafaţă, formând pete mici. O scurgere constantă de gunoi murdărea apa şi se dizolva.

Sub oraş, lumina se pierdea iute pe o distanţă de câteva sute de metri, apoi urmau kilometri întregi de apă întunecată.

Pe sub Armada, viaţa colcăia.

Peştii hălăduiau prin arhitectura sa. Siluete reptiliene se mişcau cu scop precis între ascunzători. Cuşti făcute din plasă de sârmă atârnau de lanţuri la adăpostul adâncimilor, pline cu peşti mari, cod şi ton. Colibele homorilor păreau nişte tumori de coral.

Dincolo de marginile oraşului şi sub el, la marginea zonei luminate, viermi de mare uriaşi, pe jumătate sălbatici, se înşurubau în nisip şi se hrăneau. Submersibilele pluteau nemişcate - umbre rigide. Un delfin îşi făcea vigilent rondul. De postamentul calcifiat al oraşului erau grefate o ecologie şi o politică în continuă mişcare.

Marea dimprejur rezona de zgomote care deveneau palpabile: clinchete ritmice şi vibraţii metalice, sunetul curenţilor de apă care se frecau între ei. Lătrături care se disipau când ajungeau în aer.

Printre cei care se agăţau şi atârnau sub oraş se aflau grupuri de oameni. Se mişcau cu încetinitorul, neîndemânatici, printre ierburi elegante şi bureţi.

Apa era rece şi locuitorii de deasupra purtau costume de piele cauciucate şi căşti masive de aramă şi sticlă groasă, legaţi de suprafaţă prin tuburi cu aer. Stăteau agăţaţi de scări şi frânghii, aplecaţi precar peste spaţiul nemărginit.

Închişi bine în căştile lor, erau izolaţi fonic şi fiecare se mişca greoi printre semenii lui, fiind în realitate singur. Se căţărau ca nişte păduchi pe o ţeavă care intra în apa semi-obscură ca un coş de fum răsturnat. Algele şi scoicile formau pete dese cu nuanţe extraordinare. Iarba de mare o acoperea ca o iederă şi atârna ca o mână ce mângâia planctonul.

Un scufundător avea pieptul gol, din care ieşeau două tentacule lungi, clătinându-se în curenţii de apă, având însă şi slabe mişcări proprii.

Era Tanner Sack.

Dând din coadă, delfinul plonjă dincolo de marginile oraşului, în sus şi spre lumină. Ţâşni prin apa de mică presiune şi străbătu aerul, suspendat în explozia de stropi, aruncând o privire spre oraş cu un ochi viclean.

Ajuns din nou sub suprafaţă, se răsuci printre striurile de apă. La oarecare distanţă se zăreau vag forme uriaşe, tulburate de apă şi sclipind taumaturgic. Fiind patrulate de rechini, rămâneau ferite de curioşi. De la distanţa aceea nu puteau fi văzute clar.

În dreptul lor nu se vedea nici un scufundător.

Bellis se trezi din pricina vocilor.

Trecuseră săptămâni de când sosise în Armada.

În fiecare dimineaţă era la fel. Se trezea şi se ridica, aşteptând, privind în jur prin cămăruţa ei, mirată, cu o neîncredere care nu înceta. Sentimentul acesta se înteţea mai repede chiar şi decât dorul de Noul Crobuzon.

Cum am ajuns aici? se întreba ea constant.

Trase perdelele, se prinse de pervaz şi se uită peste oraş.

Când sosiseră, în prima zi, fuseseră adunaţi laolaltă cu bagajele lor pe puntea Terpsichoriei, înconjuraţi de paznici şi de oameni cu liste şi formulare. Chipurile piraţilor erau încruntate, asprite de vremea de afară. Cuprinsă de frică, Bellis privea cu atenţie, dar fără să înţeleagă ceva. Cei din jurul lor erau deosebiţi, un amestec de etnii şi culturi. Culoarea pielii le era diferită. Unii erau tatuaţi cu modele abstracte; unii purtau robe de mătase. Singurul lucru comun era comportamentul lor repezit.

Când înţepeniră într-un soi de postură atentă, Bellis înţelese că sosiseră superiorii lor. Doi bărbaţi şi o femeie stăteau lângă scara vanei. Ucigaşul - conducătorul piraţilor cu armură cenuşie - se îndreptă spre ei. Hainele şi sabia îi erau acum curate.

Bărbatul mai tânăr şi femeia veniră în întâmpinarea spadasinului. Bellis îi privi mirată.

Bărbatul purta un costum cenuşiu închis; femeia - o rochie simplă, albastră. Erau înalţi şi cu aspectul unei imense autorităţi. Bărbatul purta o mustaţă subţire şi era uşor arogant. Trăsăturile femeii erau dure şi neregulate, dar gura îi era senzuală, iar căutătura ei crudă te subjuga.

Ceea ce o făcuse pe Bellis să privească cu atâta fascinaţie şi dezgust, ceea ce îi atrăsese atenţia, erau cicatricele.

Ocolind figura femeii, din colţul ochiului stâng spre colţul gurii. Fină şi neîntreruptă. O alta, mai groasă, mai scurtă şi mai frântă trecea din partea dreaptă a nasului peste obraz şi cuprindea în curbură ochiul. Altele îi conturau faţa. Îi desfigurau pielea oacheşă cu o precizie estetică.

Trecând privirea de la femeie spre bărbat, Bellis simţi cum i se strânge stomacul. Ce naiba e asta? gândi ea neliniştită.

El era împodobit cu semne identice, dar în oglindă. O cicatrice lungă şi curbată cobora pe partea dreaptă a feţei, una mai scurtă îi înflorea sub ochiul stâng. Ca şi cum ar fi fost reflexia distorsionată a femeii.

În timp ce Bellis cerceta cu uimire perechea însemnată, femeia vorbi.
- Aţi avut ocazia să vă daţi seama, spuse ea într-o limbă ragamoll curată, destul de tare ca să poată fi auzită de toată lumea, că Armada nu este ca alte oraşe.

Să fie asta o urare de bun venit? gândi Bellis. Atât li se oferea supravieţuitorilor traumatizaţi şi uimiţi ai Terpsichoriei?

Femeia continuă.
Le povesti despre oraş.
Câteodată tăcea şi, fără pauză, bărbatul continua. Ca şi cum ar fi fost gemeni, terminându-şi unul altuia frazele.

Îi venea greu să urmărească ceea ce spuneau. Bellis era nedumerită de sentimentele pe care le vedea trecând între cei doi de fiecare dată când se priveau. Mai ales un soi de foame. Bellis se simţea suspendată în timp: ca şi cum ar fi visat.

Mai târziu, avea să-şi dea seama că absorbise mult din ceea ce se spusese, că reţinuse şi procesase informaţia la un anumit nivel subconştient. Avea să se folosească de aceste informaţii în timpul cât avea să trăiască, fără voia ei, în Armada.

În acel moment nu era conştientă decât de intensitatea sentimentelor dintre cei doi şi de entuziasmul stârnit de ultima frază a femeii.

Îi trebuiră câteva secunde să priceapă ceea vorbeau, ca şi cum craniul ei ar fi fost un mediu dens prin care sunetele ar fi înaintat greu.

Mulţimea fu cuprinsă de o emoţie bruscă şi porni să aclame cu jumătate de gură, ca şi cum nu şi-ar fi crezut urechilor; un val uriaş de bucurie trecu peste sutele de Refăcuţi epuizaţi, murdari, tremurânzi. Zgomotul deveni din ce în ce mai puternic până ce se transformă într-un delir de triumf.
- Oameni, cactuşi, hotchi, homori... Refăcuţi, spuse femeia. În Armada sunteţi cu toţii marinari şi cetăţeni. În Armada nu sunteţi deosebiţi de toţi ceilalţi. Aici sunteţi liberi. Şi egali.

Asta erau, în sfârşit o urare adevărată de bun venit. Şi Refăcuţii o acceptară cu urale şi lacrimi.

Bellis se trezi mânată cu toţi tovarăşii ei de conjunctură în oraşul în care patronii îi aşteptau cu contracte şi priviri aspre. Când ieşiră din sală, Bellis privi în urmă spre grupul de lideri şi văzu cu mirare că o anume persoană li se alăturase.

Johannes Tearfly privea în jos, complet interzis, spre mâna pe care o întinse bărbatul însemnat - fără să se impună, ca şi cum nu ar fi ştiut ce să facă cu ea. Bărbatul mai în vârstă care stătuse alături de ucigaş şi de cuplul cu cicatrice păşi înainte, mângâindu-şi barba de un alb strălucitor şi îl salută pe Johannes pe nume.

Atât reuşi să vadă Bellis înainte să fie luată de mulţime. De pe navă, în Armada, în noul ei oraş.

O flotilă de locuinţe. Un oraş construit pe carcasele unor nave vechi.

Peste tot, rufele întinse la uscat erau bătute de vânt. Erau împrăştiate peste aleile Armadei, între zidurile de cărămidă, catarge şi coşuri de fum. Bellis privea prin fereastră peste peisajul de catarge şi chile reconfigurate, o privelişte urbană cu turnuleţe şi retorte. Oraşul era construit peste sute de nave legate între ele, răspândindu-se pe doi kilometri de mare.

Nenumărate arhitecturi navale: corăbii lungi, galere scorpion, brigantine şi fregate, vase cu abur masive de zeci de metri lungime, chiar şi canoe nu mai mari decât un om. Erau şi vase străine: ur-bărci, barje săpate în trup osificat de balenă. Încurcate în odgoane şi mişcând punţile de lemn aruncate între ele, sute de nave îndreptate în toate direcţiile călăreau valurile.

Oraşul era zgomotos. Lătrat de câine, strigăte de zarzavagii, duduit de motoare, ciocane şi strunguri, pocnet de piatră spartă. Claxoane din ateliere. Râsete şi strigăte, toate în dialecte Salt, limba troglodită a marinarilor, limba Armadei. Şi sub aceste zgomote ale oraşului, sunetul gutural al bărcilor. Lemn frecat şi pocnete de odgoane, ciocnit de chile.

Armada se mişca fără încetare, podurile i se clătinau, turnurile i se aplecau. Oraşul se foia pe apă.

Corăbiile fuseseră modificate dinspre înăuntru spre înafară. Ceea ce fuseseră odată cale şi magazii, acum deveniseră case; atelierele erau adăpostite în sălile tunurilor. Dar oraşul nu se limitase la forma corăbiilor. Acestea fuseseră reclădite. Se construise deasupra lor, fuseseră acoperite cu clădiri; stiluri şi materiale adunate la grămadă din sute de aventuri, cu diverse estetici, dăduseră naştere unei arhitecturi compozite.

Pagode vechi de secole se căţărau pe punţile corăbiilor antice cu vâsle şi monoliţi de beton se ridicau precum nişte coşuri de fum pe vasele furate de pe mările din sud. Străzile dintre clădiri erau înguste. Treceau peste vasele convertite pe poduri, printre piaţete şi vile. Parcuri se întinseseră peste clippere, peste depozitele de armament ascunse adânc în burta corăbiilor. Casele de pe punţile superioare erau crăpate din pricina mişcării neîntrerupte a vaselor.

Bellis vedea marchizele Pieţii Fânului: sute de bărcuţe de plăcere şi barje de canal, nu mai lungi de şapte metri, umplând spaţiul dintre nişte corăbii mari. Bărcuţele se pocneau una de alta fără încetare, legate între ele cu lanţuri şi frânghii. Negustorii îşi deschideau prăvăliile, le împodobeau cu panglici, atârnau firme şi etalau mărfuri. Clienţii fără somn coborau în piaţă de pe navele dimprejur pe podeţe abrupte de frânghie, sărind cu pricepere de pe un vas pe altul.

Alături de piaţă era o corabie mică acoperită cu iederă şi alte plante agăţătoare înflorite. Pe ea erau construite case joase, frumos împodobite cu sculpturi. Catargele nu fuseseră tăiate, ci acoperite cu verdeaţă care le făceau să pară nişte copaci bătrâni. Era acolo şi un submersibil care nu se mai scufundase de zeci de ani. O dungă de case înguste, ca o înotătoare dorsală, pornea de la periscop. Cele două vase erau unite prin poduri de lemn care treceau peste piaţă.

Un vas cu aburi devenise un bloc de locuinţe, chila îi era străpunsă de ferestre, iar puntea îi era protejată cu o plasă pentru a feri copiii. O barcă pătrăţoasă adăpostea o fermă de ciuperci. O corabie-car, cu oiştea decorată, era acoperită cu terase de cărămidă care îi netezeau curbele. Din coşurile ei se ridicau rotocoale de fum.

Clădiri încinse cu chingi de os, nuanţe de la cenuşiu şi ruginiu la cele vii ale blazoanelor: un oraş al formelor ezoterice. Era un hibrid necizelat şi lipsit de farmec, putrezind încet şi acoperit cu graffitti. Arhitectura se umfla şi se dezumfla după mişcarea valurilor, vag ameninţător.

Pe corăbiile negustoreşti erau clădite bodegi şi vile, biserici şi sanatorii şi case părăsite, toate umezite, conturate cu dungi de sare - cufundate în sunet de valuri şi miros de putreziciune.

Navele erau legate între ele cu o ţesătură de lanţuri şi grinzi articulate. Fiecare vas era un ponton într-o reţea de poduri de frânghie. Bărcile se înghesuiau una în alta, formând ziduri în jurul altor nave plutind libere. Portul Basilio, unde marina Armadei şi vizitatorii puteau trage, îşi puteau repara vanele sau descărca mărfuri, unde se puteau adăposti de furtuni.

Cele mai mari nave dădeau ocol oraşului, la distanţă de corăbiile uriaşe şi vasele cu abur care consolidau marginile Armadei. În larg se găseau vase de pescuit, vasele de război ale oraşului, corăbiile-car trase de animale şi altele. Aceasta era flota pirat a Armadei, care străbătea lumea, întorcându-se în port cu încărcături jefuite pe mare de la duşmani.

Iar dincolo de toate, dincolo de cerul oraşului plin de păsări şi alte siluete, dincolo de toate vasele, era marea.

Marea largă. Valuri ca nişte insecte neobosite.
Uimitoare şi goală.

Bellis era protejată de cei care o făcuseră prizonieră, iar lucrul ăsta i se explicase foarte clar. Era rezident al districtului Ţiparului, district condus de bărbatul şi femeia cu cicatrice. Ei promiseseră de lucru şi adăpost pentru toţi cei aduşi, şi s-au ţinut repede de cuvânt. Nou-veniţi, îngroziţi şi zăpăciţi, fuseseră luaţi în primire de agenţi cu liste de nume care îi strigaseră, le verificaseră îndemânarea şi le explicaseră într-un dialect Salt stricat ce fel de slujbă li se oferea.

Lui Bellis îi trebuiră câteva minute să înţeleagă, şi încă altele să creadă, că i se oferise de lucru într-o bibliotecă.

Semnase hârtiile. Ofiţerii şi marinarii de pe Terpsichoria fuseseră duşi cu forţa la "analiză" şi "reeducare", iar Bellis nu avusese chef să pară dificilă. Îşi mâzgălise numele, cuprinsă de resentimente. Asta numiţi voi un contract? îi venise ei să strige. Nu-ţi dă nici o opţiune, şi toată lumea ştie asta. Dar semnase.

Organizarea, pseudo-legalitatea asta o zăpăcea.

Erau piraţi. Era un oraş al piraţilor, condus prin mercantilism crud, strecurat printre porii lumii, răpindu-şi cetăţenii de pe nave, un oraş plutitor în care se vindeau şi se cumpărau bunuri furate, unde domnea legea forţei. Dovezile erau peste tot: severitatea cetăţenilor, armele purtate la vedere, mărfurile, butucii de biciuire care se vedeau pe navele din districtul Ţiparului. Armada, gândi ea, trebuie condusă după disciplina maritimă, cu biciul.

Dar oraşul plutitor nu era condus de o brutocraţie, aşa cum se aşteptase Bellis. Aici se aplica o altă logică. Existau contracte tipărite, birouri care administrau nou-veniţii. Şi un soi de oficialităţi: o castă executivă, administrativă, ca în Noul Crobuzon.

Alături de legea pumnului, sau sprijinind-o, sau învăluind-o, exista legea birocratică. Armada nu era o navă, ci un oraş. Intrase într-un ţinut la fel de complex şi de organizat ca al ei.

Funcţionarii o duseseră la Chromolith, o corabie lungă cu vâsle, şi o cazaseră în două cămăruţe rotunde unite printr-o scară în spirală, amenajate în coşul principal de fum al navei. Undeva, mult mai jos, în măruntaiele navei, se afla un motor care scuipase funingine prin tubul ocupat acum de casa ei şi care se răcise cu mult înainte să se fi născut ea.

Camerele erau ale ei, îi spuseseră, dar trebuia să plătească pentru ele, săptămânal, la Biroul de Colonizare din districtul Ţiparului. Îi dăduseră un avans, un pumn de bancnote şi ceva mărunţiş - "zece ocheţi la un pavilion, zece pavilioane la un finial". Banii erau prost tăiaţi şi tipăriţi. Culoarea cernelii diferea de la o bancnotă la alta.

Apoi îi spuseseră, într-un dialect rudimentar ragamoll, că nu va mai părăsi niciodată Armada, apoi o lăsaseră singură.

Ea aşteptase şi altceva, dar asta fusese tot. Era singură în oraşul care îi devenise închisoare.

Până la urmă, foamea o mânase să cumpere nişte mâncare grasă de la un vânzător de pe stradă care îi turuia ceva în limba Salt prea iute ca să priceapă vreo iotă. Se plimbase pe străzi, uimită că nu era acostată. Se simţea atât de străină, copleşită de şocul cultural ca de o migrenă, înconjurată de oameni în robe odată luxoase, acum ponosite, de copii vagabonzi, de cactuşi şi khepri, hotchi, llorgis, gessini masivi şi vu-murţi şi de alte rase. Homorii trăiau sub oraş şi ieşeau ziua la suprafaţă, mişcându-se încet pe picioarele lor de crab.

Străzile erau pasaje înguste între casele înghesuite pe punţile vaselor. Bellis se obişnui cu clătinarea oraşului, cu orizontul legănat. Era înconjurată de mieunat de pisică şi conversaţii în Salt.

Îi venea uşor să înveţe: vocabularul era evident furat din alte limbi, iar sintaxa era uşoară. Trebuia să folosească limba - trebuia să cumpere de mâncare, să ceară indicaţii sau lămuriri, să converseze cu alţi armadorieni - însă accentul o demasca, era o imigrantă, nu o localnică.

De cele mai multe ori, cei cu care vorbea erau răbdători, chiar animaţi de o bună dispoziţie crudă, iertându-i bâlbâielile. Poate că o aşteptau să se obişnuiască cu noua ei casă.
Dar ea nu se obişnui.

În dimineaţa aceea, când Bellis ieşi din coşul de fum al navei Cromolith, îi veni din nou în minte întrebarea Cum am ajuns eu aici?

Era pe stradă, în oraşul corăbiilor, în lumina soarelui, închisă în capcana răpitorilor ei. În jurul ei se aflau oameni cu chip aspru şi alte rase, chiar şi câţiva roboţi, negustorind, lucrând, trăncănind în Salt. Bellis se plimba ca o prizonieră prin Armada.

Se îndrepta spre districtul Orologiului. Acesta se învecina cu districtul Ţiparului şi era mai cunoscut sub numele de Oraşul Cărţilor sau cartierul khepri.

Turnurile Cromolith se aflau la ceva mai mult de trei sute de metri de Biblioteca Marilor Colecţii. Drumul până acolo o duse peste cel puţin şase nave.

Cerul era plin de aeronave. Gondole se legănau sub dirijabile, ducând pasageri peste arhitectura înclinată, coborând printre casele înghesuite şi lăsând să atârne scări de frânghie, trecând pe lângă aeronave mult mai mari care cărau mărfuri şi maşinării. Acestea din urmă aveau un aspect haotic. Unele erau încropite din baloane cu gaz din care ieşeau ici-colo cabine şi motoare, ca nişte adăugiri întâmplătoare. Catargele serveau drept cheiuri de acostare de care atârnau aerostate de forme diferite, ca nişte fructe mutante.

De pe Cromolith, Bellis traversă un pod abrupt spre shoonerul Jarvee, plin de chioşcuri cu tutun şi dulciuri. Trecu pe corăbioara Lynx Sejant, cu puntea plină de negustori de mătăsuri vânzând resturi din mărfurile piratate. La dreapta, peste un stâlp llorgis stricat care se clătina ca pluta unei undiţe, apoi peste Podul Taffeta.

Se afla acum pe Severe, un clipper masiv, la marginea Oraşului Cărţilor, pe teritoriul khepri. Ocolind căruţele trase de boi şi cai, Bellis trecu pe lângă o echipă de trei surori-gardian khepri.

Erau la fel cu acelea din Mahalaua Neamului sau din Cartierul Pârâului, ghetourile khepri din Noul Crobuzon. Bellis fusese uimită prima oară când le văzuse aici. Kheprii din Armada, ca şi acelea din Noul Crobuzon, trebuiau să fie urmaşele refugiatelor de pe Corăbiile Milei, divinizând ce mai rămăsese, ce-şi mai aminteau din panteonul Bered Kai Nev. Aveau armele tradiţionale. Trupurile zvelte de femeie le erau călite de vreme, capetele ca nişte cărăbuşi uriaşi luceau în soarele rece.


Cu atât de multe locuitoare khepri mute, străzile din Oraşul Cărţilor erau mai liniştite decât cele din districtul Ţiparului. În schimb, aerul era uşor aromat din pricina chimicalelor prin care comunicau keprii şi care erau echivalentul unui vacarm.

Din loc în loc pe alei şi prin parcuri se vedeau sculpturi khepri, ca acelea din Piaţa Statuilor din Noul Crobuzon. Figuri mitologice, forme abstracte, creaturi marine executate din materialul opalescent pe care kheprii îl metabolizau prin capul lor insectă. Culorile erau şterse, pentru că bobiţele de culoare erau aici mai rare şi de mai proastă calitate.

Pe un bulevard de pe Pleavă Măcinată, o corabie metamecanică khepri - o Corabie a Milei care fugise din calea Răvăşirii - Bellis rări pasul, fascinată de mecanismele şi arhitectura vasului. Nori de insecte şi pleavă îi treceau pe dinainte, luaţi de vânt de pe culturile unei ferme aflate pe puntea din faţă, iar mugetele animalelor se auzeau prin voletele punţilor inferioare.

Apoi continuă peste Atelierul Aronnax, o fabrică plutitoare burduhănoasă, pe lângă atelierele metalurgice şi rafinării, prin Piaţa Krome, unde o mare platformă suspendată se arunca peste apă de pe puntea Cleştatului, vasul cel mai din faţă în care se găsea Biblioteca Marilor Colecţii.

- Relaxează-te... nimănui nu-i pasă că ai întârziat, înţelegi? spuse Carrianne, o angajată umană, când Bellis trecu în grabă pe lângă ea. Eşti nouă, ai fost adusă cu forţa, profită de asta.

Bellis o auzi râzând, dar nu-i răspunse.

Coridoarele şi sălile de masă erau burduşite cu rafturi de cărţi şi presărate cu lămpi cu ulei. Învăţaţi de toate rasele îşi ţuguiau buzele, dacă le aveau, şi o priveau gânditori pe Bellis. Sălile de lectură erau mari şi liniştite. Ferestrele erau acoperite cu praf şi insecte uscate şi păreau să învechească lumina care cădea peste mesele comune şi peste volumele scrise într-o mulţime de limbi. O tuse înfundată se auzi ca o scuză atunci când Bellis intră în departamentul de achiziţii. Cărţile erau stivuite pe dulapuri, în cărucioare şi în teancuri răspândite pe podea.

Rămase acolo ore întregi, sortând metodic. Stivuind cărţi scrise în limbi pe care nu le înţelegea, înregistrând detaliile celorlalte pe cartele. Ordonându-le alfabetic - alfabetul salt era o variantă a celui ragamoll - după autor, titlu, limbă, temă şi subiect.

Cu puţin timp înainte să ia pauza de masă, Bellis auzi zgomot de paşi. Probabil că e Şekel, gândi ea. Era singura persoană de pe Terpsichoria pe care o văzuse şi cu care vorbise. Zâmbi la acest gând: ea, cot la cot cu cameristul. O căutase fudul, cu aproape o săptămână înainte, cu agitaţia unui adolescent, entuziasmat de capturarea lor şi de noua situaţie în care se găseau. (Cineva îi povestise despre "o doamnă înfricoşătoare îmbrăcată în negru şi cu buze albastre" care lucra la bibliotecă, îi explicase el. Rânjise când spusese asta, iar ea se uitase în altă parte ca să nu zâmbească.)

Băiatul îşi câştiga pâinea din diverse treburi nelămurite şi împărţea locuinţa cu un Refăcut de pe Terpsichoria. Bellis îi oferise lui Şekel un pavilion de aramă ca s-o ajute la sortat cărţile, iar el acceptase. De atunci venise de câteva ori, îi povestise despre Armada şi despre rămăşiţele împrăştiate ale navei lor.

Aflase o mulţime de lucruri de la el.

Dar nu Şekel se apropia de ea pe coridorul îngust, ci un nervos, zâmbind întrebător domn Johannes Tearfly.

Îşi aminti ceva mai târziu, cu oarecare ruşine, cum se ridicase la vederea lui (ce manifestare de bucurie copilărească, Dumnezeule!) şi cum i se aruncase de gât.

El o primi în braţe, zâmbind călduros şi timid. După multe îmbrăţişări, se despărţiră şi se priviră.

Asta era prima oară când reuşise să iasă, îi spusese el, iar ea îi ceruse să-i spună ce făcea. Fusese trimis la bibliotecă şi se folosise de prilejul ăsta să o caute, dar ea îl rugase din nou să-i spună ce naiba făcea. Când el îi spusese că nu poate, că trebuie să plece, ea aproape că bătuse cu piciorul în podea de enervare, dar el îi spusese stai, stai, că mai avea ceva timp şi că ar trebui să-l asculte o clipă.
- Dacă eşti liberă mâine seară, spuse el, aş vrea să te scot la cină. E un loc la tribordul districtul Ţiparului, pe Limba Roşie, care se cheamă Timpul Ne-mplinit. Îl ştii?
- Am să-l găsesc.
- Aş putea să vin să te iau, începu el, dar ea îl întrerupse.
- Am să-l găsesc.

El îi zâmbi, cu o expresie de plăcere pe care ea o ţinu minte. Dacă eşti liberă, auzi! gândi ea sardonic. Uite ce-i trece prin minte... O fi posibil? Se simţi brusc nesigură, aproape înfricoşată. Ceilalţi ies şi ei în fiecare seară? Sunt eu singura exilată? Oare pasagerii Terpsichoriei se distrează în fiecare seară în noua lor casă?

Când părăsi biblioteca în seara aceea, Bellis avu impresia că înghesuiala de case şi străzile înguste o apăsau. Dar când ridică ochii şi privi spre orizont, Oceanul Agitat se prăbuşi peste ea ca o stâncă de granit, tăindu-i răsuflarea. Nu-i venea să creadă că întinderea aceea masivă de aer şi apă de dincolo de Armada nu o îneca, nu o făcea să dispară într-o clipă. Îşi numără monedele şi se apropie de un taxi aerian care îşi făcea plinul de la un depozit de gaz de pe Atelierul Aronnax.

Se legănă în nacelă în timp ce dirijabilul bâzâia adormitor la treizeci de metri deasupra celor mai înalte punţi. Bellis vedea marginile oraşului clătinându-se la întâmplare, mişcând foarte lent sub curenţii de apă. Acolo, pădurea depărtată a cartierului bântuit. Arena. Fortăreaţa Brucolac.

Şi în mijlocul districtul Ţiparului, ceva extraordinar cu care Bellis nu se obişnuise încă - sursa puterii districtului. Ceva conturându-se enorm peste întinderea de corăbii: cea mai mare navă din oraş, cea mai mare navă pe care o văzuse Bellis vreodată.

Aproape trei sute de metri de oţel negru. Cinci coşuri de fum colosale şi şase catarge lipsite de pânze, de mai mult de cincizeci de metri înălţime; iar ancorat mult deasupra lor, un dirijabil uriaş, stricat. Câte un zbat de fiecare parte a navei, ca nişte sculpturi de dimensiuni industriale. Punţile păreau aproape goale, neacoperite de babilonia de clădiri ce copleşiseră celelalte vase. Fortăreaţa Amanţilor, ca un titan eşuat: Marele Răsăritean cel auster, tolănit în mijlocul barocului Armadei.
- M-am răzgândit, spuse Bellis brusc. Nu mă duce la Cromolith.

Îl dirijă pe pilot spre pupa-pupa-tribord - direcţiile relative ale oraşului faţă de colosala navă Marele Răsăritean. Omul trase blând de cârmă, iar ea privi peste mulţimea de jos. Aeronautul se strecură printre catargele care se înălţau în jurul lor pe cerul Armadei. Bellis văzu păsările care dădeau ocol turnurilor: pescăruşi, porumbei şi papagali. Se adunau pe acoperişuri şi pe punţi, printre trecători.

Soarele apusese şi oraşul sclipea. Bellis simţi un val de melancolie când trecu pe lângă becurile înşirate pe sârmă între catarge la o lungime de braţ distanţă. Toate luminile se îndreptau spre bulevardul St. Carcheri de pe vasul cu aburi Inima lui Glomar, o promenadă opulentă şi în acelaşi timp dărăpănată, cu stâlpi de luminat coloraţi şi faţade cu stucatură. Când gondola începu să coboare, Bellis rămase cu privirile aţintite spre silueta cea mai întunecată şi mai dărăpănată de dincolo de parc.

Peste apa lucind din pricina impurităţilor, la o sută de metri distanţă se ridica un turn de grinzi împletite, ajungând până la dirijabile, din care ieşeau flăcări. Corpul de beton aşezat pe patru picioare ieşea din marea murdărită. Macarale întunecate se mişcau fără un scop aparent.

Era un lucru monstruos, uimitor, urât şi prevestitor de rele. Belis se aşeză mai bine în aerostatul care pierdea înălţime, fără să-şi desprindă privirea de la Sorghum, platforma furată a Noului Crobuzon.