Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Copilăria la români


Adrian Majuru

10.05.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Adrian Majuru
Copilăria la români
Editura Compania, 2006




*****

Intro


Cum îşi creşteau românii copiii altădată? Aşteptau oare de la şcoală să le dea un viitor? Cît de uşor îi venea comunităţii să-i accepte ca membri?

Uimit de soarta copiilor României din anii 2000 şi ezitînd dinaintea cuvintelor mari, Adrian Majuru a luat în serios aceste întrebări. "Am încercat să deschid un 'şantier arheologic' în copilăria românească, pe care am descoperit-o înrădăcinată în cîteva secole de cutume şi lovind cu fruntea aştrii idealurilor. Am aflat că uimirile şi ezitările mele au o 'tradiţie'."

Cercetînd un secol de Românie modernă (1850-1950), fără a lăsa însă deoparte informaţii mai vechi sau mai noi care ieşeau în afară lui, autorul a reunit aspectele esenţiale ale formării "oamenilor mici" în familie, în şcoală şi în societate: "Mi s-a părut util - mai întîi pentru mine, dar apoi şi pentru cititorii cărţii de faţă - să abordez, şi deci să şi expun extremele documentare: la un capăt, date statistice, care vorbesc o limbă destul de obiectivă, iar la celălalt capăt, cel foarte subiectiv, mărturii obţinute în cursul unor convorbiri cu oameni care au avut generozitatea să-şi povestească anii tinereţii şi cărora le mai mulţumesc o dată aici. Titlurile capitolelor indică ordinea etapelor de lucru în 'şantier': de la venirea pe lume a unei noi fiinţe la finele şcolarizării sale, de la intimitatea familiei la viaţa în instituţiile de învăţămînt, de la crearea microcosmosului şcolii la funcţionarea marilor mecanisme ale societăţii care angrenează un copil de la naştere la majorat."

Fragment 1
De la un grajd de cai la Liceul "Regina Maria"

În Bucureştii anului 1880, într-o anexă care găzduise caii de trăsură ai caselor Balasidi din Strada Italiană, cîteva "tinere bacalaureate" încă adolescente priveau în jur şi chibzuiau entuziast cum să amenajeze spaţiul pentru a-l transforma într-o şcoală. Era şansa vieţii lor, o şansă la care visaseră şi pentru care fuseseră educate: aceea de a oferi la rîndul lor altora şansa de a accede la lumina culturii. Fetele aveau "dorinţa de a întemeia o şcoală secundară pentru ridicarea nivelului cultural al fetelor din clasa mijlocie, pentru îndrumarea şi înălţarea lor prin buna creştere şi instrucţie". De numai cîteva zile, la 14 noiembrie 1880, Vasile Conta, noul ministru al Instrucţiunii publice, aprobase înfiinţarea Externatului Secundar nr. 1 pentru fete. La acea dată existau în Bucureşti alte trei şcoli pentru fete: Şcoala Centrală de Fete (cu internat), Azilul "Elena Doamna" (rezervat orfanelor) şi Şcoala Profesională nr. 1 (cu învăţămînt special). Existau şi pensionate particulare, dar pentru elevele mai înstărite.

Externatul Secundar nr. 1 pentru fete a început deci modest. În fostul grajd au apărut o cancelarie, o clasă şi o sală, şi s-au adus cîteva bănci vechi de la Gimnaziul "Dimitrie Cantemir". În primul an, au încăput acolo 43 de eleve, iar cele cîteva bacalaureate au lucrat voluntar - abia în aprilie 1881 ele au fost trecute în bugetul statului. "Tinerele bacalaureate" erau Henrieta Lupaşcu (apoi căsătorită Sihleanu, directoare între 1880 şi 1886), Maria Lupaşcu (colaboratoarea directoarei), o domnişoară Delavrancea, Maria Zaharescu, Maria Sion, Zoe Şonţu, Teodora Ştefănescu. Li s-au alăturat profesorii Pană Constantinescu, C. Stoicescu şi M. Beraru. Un an mai tîrziu s-a înfiinţat clasa I divizionară, cu un număr crescut de profesori voluntari şi materii predate gratuit. În 1883 existau deja două clase divizionare, "care au pus bazele Externatului Secundar nr. 2", iar în 1884, şcoala funcţiona deja "complet cu cinci clase". Cum proiectul pedagogic din 1880 a rezistat în timp pe speze proprii şi a reuşit să atragă elevi, ministerul Instrucţiunii publice a finanţat şcoala şi a oferit un sediu mai încăpător în 1885: casa Pangal, din Strada Popa Tatu nr. 11, unde locuise la 1869 Ion C. Brătianu. Susţinerea şcolilor eficiente şi atractive schiţată în proiectul de reformă a învăţămîntului actual are deci un precedent prestigios.

Pentru casa Pangal, şcoala plătea la început o chirie de 7 500 lei anual, iar în 1890 aceasta atinsese cifra de 11 000 lei. În faţa unei iminente creşteri a chiriei pentru un local fără îmbunătăţiri, externatul a preferat să se mute, în 1899, în casele Lupaşcu din Strada Gloriei nr. 6. Chibzuiala şi economiile erau necesare, căci "lipsa de fonduri se repetă prea stăruitor pînă în timpurile recente, dureros de recente". Astfel, "abia în 1898 şcoala primeşte materialul didactic de zoologie, botanică, geologie, fizică, chimie şi mineralogie. Pînă la acea dată, între 1880 şi 1898, şcoala dispunea de două hărţi uzate cu cele două Americi şi o hartă a Africii, două corpuri geometrice, făcute din contribuţiile elevelor, o maşină de cusut a cărei reparare a costat 20 de lei". E interesant de văzut şi ce se mai putea acoperi din bugetul statului, în afară de salariile profesorilor, la 1887: "Externatul secundar de fete nu dispune decît de 20 lei pentru cancelarie, din care se cumpără 25 sacale apă a 50 de bani una, se pun geamurile, ce se strică adesea de intemperiile ce au loc şi se fac mici reparaţii la sobe, uşi etc., afară de hîrtie, bureţi, condeie, cretă, mături, cerneală etc., ce se fac toate din acest mic fond." Trebuie spus şi că, pînă la 1891, cursurile sînt doar predate de profesori, căci elevele nu aveau manuale.

Externatul suferă în ani multe modificări de structură: legea Take Ionescu din 1893 înfiinţează o secţie normală de învăţătoare, iar legea Petru Poni din 1896 o desfiinţează; legea Spiru Haret din 1898 transformă externatul în "şcoală secundară de gradul I cu durata studiilor de cinci ani", iar în 1904 avem deja de-a face cu "o şcoală secundară de gradul II cu opt clase, cuprinzînd cursul inferior şi superior gimnazial". Ceea ce nu înseamnă că punga statului s-a şi lărgit corespunzător: "La 1905 sosesc cîteva lăzi cu materialul didactic pentru ştiinţe naturale, pentru fizică, chimie şi pentru geometrie, dar recepţia nu se poate face, fiindcă nu existau dulapuri în care să se aşeze materialul şi încep noi stăruinţi pentru acordarea sumei necesare pentru facerea a patru dulapuri cu geamuri, fără de care scoaterea materialului din lăzi este imposibilă. Cînd se scoate materialul, se constată că toate flacoanele cu reactivi lichizi sînt astupate în aşa fel încît nu există posibilitatea de a le destupa decît spărgîndu-le."

Dacă sub directoratul domnişoarei Smaranda Predescu-Celarianu (1888-1894), şcoala a supravieţuit cu greu, directoarea Paulina Aslan (1894-1927) a fost aceea care a desăvîrşit proiectul pedagogic început în 1880. La 1912, şcoala avusese deja zece clase, cu 350 de eleve, iar sediul devenise neîncăpător. În 1923, ministerul Instrucţiunii a cumpărat de la Eforia Spitalelor Civile un imobil pe Strada Vasile Conta, pentru ca în 1924 să înceapă "transformarea acestui imobil sub conducerea arhitectului Paul Smărăndescu. Şcoala a fost construită în etape": în 1925, aripa din Strada Eugen Stătescu; în 1929, aripa de pe Strada Vasile Conta; în 1933, corpul central al clădirii. Externatul devenise atunci o mare şcoală, cu săli de clasă numeroase, cu laboratoare, amfiteatru, bibliotecă şi săli de lectură, cantină proprie, spălătorii, spaţii sportive etc.

După Marea Unire, Şcoala secundară de gradul II era un modern gimnaziu cu numele de "Regina Maria", iar în 1937 se număra printre cele mai moderne licee de fete din ţară. La intersecţia Străzii Vasile Conta cu Strada Eugen Stătescu (lungită apoi şi rebotezată Traian Vuia) s-a aflat Liceul "Regina Maria", desfiinţat sub regimul comunist. Clădirea sa adăposteşte azi Facultatea de Geologie şi Geofizică a Universităţii Bucureşti.


Gimnaziile "voievodale"

Cu mai puţin de un an înainte de a abdica, Al.I. Cuza a aprobat înfiinţarea a două gimnazii cu nume de voievozi: "Dimitrie Cantemir" şi "Mihai Bravu" (devenit Mihai Viteazul). Cele două tinere instituţii erau găzduite în sălile mai vechiului Gimnaziu "Matei Basarab". Din anuarul liceului "Cantemir-Vodă" aflăm că "drumurile şcolii secundare româneşti n-au fost înflorate. Gimnaziul nostru, fără local propriu, fără material didactic, lipsit de sprijinul material al autorităţii sau al părinţilor, împărtăşea în trecut soarta şcolilor similare: se muta dintr-o stradă într-alta, dintr-un imobil nepotrivit şi închiriat la întîmplare, într-altul şi mai puţin încăpător". Din 1866, liceul - numit deocamdată "Matheiu Bassaraba" - are un sediu "noiu", improvizat, desigur, "în localul societăţii macedo-române din Strada Sfinţii Apostoli, situaţie [în] care a rezistat pînă la 15 aprilie 1869, cînd s-a mutat în casele din curtea bisericii Zlătari" - e vorba de clădirile fostului han Zlătari din secolul al XVIII-lea! Lipsită de fonduri, şcoala cunoaşte un recul: "Arhiva ne-a păstrat şi un raport al şcolii din anul 1870: se cerea cu insistenţă înfiinţarea clasei a IV-a bugetare, ceea ce, fireşte, nu s-a putut aproba, din lipsă de fonduri. Nu numai că nu s-a aprobat înfiinţarea clasei IV, dar se desfiinţează şi clasa III, susţinută pînă atunci din bunăvoinţa dascălilor generoşi, astfel că, la începutul anului 1871, şcoala este redusă din nou la două clase, aşa cum fusese în anul 1865. Grele vremuri erau şi pe atunci pentru biata şcoală!" În anul 1873, şcoala a fost nevoită să se mute "imediat" în curtea Bisericii Sfînta Ecaterina, "iar după o lună şi jumătate" pleca din nou, de data aceasta în Strada Belvedere nr. 80 (Calea Plevnei), unde avea să rămînă pînă la 1877.

La scurt timp a avut loc "schimbarea numelui şcoalei din Matheiu Bassaraba, în Cantemir-Vodă, [...] spre a se evita, spune un raport de la această dată, confuziunea ce se făcea în corespondenţa celor două şcoli secundare cu acelaşi nume". Dar rebotezarea nu i-a adus şcolii norocul stabilităţii: la 23 aprilie 1881, ea se muta într-un sediu din Strada Primăverii nr. 9, "unde a stat mai mult de 16 ani", pînă în toamna anului 1907, cînd, "împărţind curtea unui imobil vecin şi pivniţele casei cu proprietarul, gimnaziul se mută într-o casă fără curte şi fără lumină, în Strada Alexandru Lahovary nr. 16, unde este astăzi un depozit de medicamente". În anii primului război balcanic, Liceul "Cantemir-Vodă" primeşte "un prim fond de construcţie, în sumă de una sută mii lei, de la fostul ministru Constantin Arion, iar locul din strada Palade, unde este construit liceul, a fost cumpărat prin stăruinţa regretatului Titu Maiorescu". Ridicarea localului pe care-l admirăm şi azi a început în 1915 şi a continuat în anul următor. Profesorii îşi mai aminteau prin 1930 cum "mobilizarea ne-a prins terminînd partea principală a localului, şi anume cele zece săli de clasă aşezate în strada G. Palade". Pe vremea ocupaţiei germane, liceul a fost nevoit să-şi cedeze localul, fiind alungat sub acoperişul Gimnaziului "Spiru Haret" pînă la 1918 - "gimnaziul proprietar trebuia să împartă frăţeşte localul, ziua, cu liceul Mihai Viteazul, iar seara, cu o şcoală de adulţi". Despre efortul şi credinţa în rostul refacerii unei instituţii de învăţămînt mărturiseşte cu emoţie directorul Vasile Şuteu: "Cînd am venit din război, localul cel nou trebuia reparat, iar zestrea şcolii: bibliotecă, tablouri, aparate de fizică, material de chimie, planşe de ştiinţe naturale, trebuia refăcută. Opera aceasta de refacere a şcolii se datoreşte Eforiei liceului, comitetului şcolar, o instituţie care s-a substituit statului cu căldura şi devotamentul părintelui interesat pentru bunul mers al şcoalei la care învaţă copilul. Eforia şcolară nu este, deci, rodul unei imitaţii sterile, ci răspunde pretutindeni unei nevoi bine simţite." Liceul "Cantemir-Vodă" avea să fie apoi, în anii puterii populare, Şcoala medie nr. 11 "Dimitrie Cantemir".

Începuturile Gimnaziului "Mihai Bravu" sînt legate de "chiliile umede şi întunecoase ale mănăstirii Sf. Sava". În 1867, "şcoala se adăposteşte pentru un singur an în fostele case ale lui Ion Eliade Rădulescu din strada Polonă". Apoi, pînă în 1870, clasele gimnaziului se vor muta în Strada Academiei nr. 14; între 1870 şi 1871, în Strada Regală, iar între 1871 şi 1875, în Strada Scaune nr. 14. Cît de în largul lor se simţeau profesorii în noul local aflăm din cîteva rînduri scrise în 1870: "Vă rog să binevoiţi a trimite de urgenţă la gimnaziul Mihai cel Mare două scaune şi o masă, fie cît de mică, pentru cancelarie [...]. Profesorii sînt acum siliţi să stea în picioare." După cinci ani de şedere în Strada Sfinţilor (1876-1880), şcoala se va muta iarăşi în Strada Rotari nr. 9 pentru nouă ani (1880-1889). La această din urmă destinaţie, pentru o chirie mai mică, gimnaziul transformă un grajd în şcoală: "Localurile acestea amenajate din şoproane şi grajduri nu pot fi decît nişte hrube sinistre în care sute de copii nevoiaşi îşi macină sănătatea. Lecţiile se fac în condiţiuni grele, căci rezistenţa fizică şi puterea de muncă sînt foarte slăbite."

Schimbările de sediu nu vor conteni încă trei decenii. De pe Strada Italiană, "cam unde se afla la 1865 liceul Spiru Haret", unde se va găsi în 1889-1908, gimnaziul se va deplasa în Ştirbei-Vodă nr. 12, unde va rămîne pînă la 1916 - atunci, "şcoala se adăposteşte în localul liceului Dimitrie Cantemir şi ţine cursurile în orele de după-amiază". În 1919, revenind în localul din Ştirbei-Vodă, sub directoratul lui Ion Roman, şcoala face eforturi pentru a-şi construi un imobil. În mai 1921 a demarat în sfîrşit şantierul actualului local, pentru ca la 20 octombrie 1924 să se deschidă primele clase. Finisajele interioare şi exterioare vor mai dura pînă în 1936.

Gimnaziul "Mihai Bravul", devenit "Mihai Viteazul" în 1892, avea să se cheme după 1944 Şcoala medie nr. 12 "Mihai Viteazul" - pe atunci încă şi actualul Bulevard Pache Protopopescu se numea Mareşal F.I. Tolbuhin...


Gimnaziile "cărturăreşti"

În 1892 începe istoria Gimnaziului "Gheorghe Şincai", care-şi avea "sediul în inima Capitalei şi a cartierului cel mai comercial, cu populaţie foarte deasă". Densitatea zonei explică faptul că, încă din primul an, gimnaziul a avut 250 de elevi, iar în anul următor, 300. Inaugurarea s-a făcut la 10 ianuarie 1893, "hotărîndu-se ca această dată să rămînă pentru totdeauna ca zi de sărbătoare a gimnaziului".

În "prima jumătate a anului şcolar 1892-1893", profesorii au predat gratuit. Primii ani au fost grei, gimnaziul "îndurînd mari nevoi, în special lipsindu-i materialul didactic ajutător: colecţii de hărţi geografice, aparate de fizică şi de chimie, laboratoare etc." De pildă, biblioteca gimnaziului a pornit cu adevărat de la zero: la înfiinţare, nu avea "nici un volum, nu exista nici chiar un dulap". Cărţile s-au adunat apoi laolaltă prin donaţii ale profesorilor şi elevilor, dar şi în urma unor donaţii consistente din partea unor personalităţi precum Titu Maiorescu, A.F. Robescu, lt.-col. P. Năsturel, V.A. Urechia, P.S. Aurelian, G. Dem. Teodorescu. La 1907, biblioteca însuma 850 de volume şi 1 246 de fascicule, "în mare parte donate". Aceasta era biblioteca profesorilor, căci elevii şi-au constituit o bibliotecă proprie abia în 1901, "prin contribuţiuni benevole" - în 1905, aceasta avea 312 volume, era pusă sub supravegherea profesorului de limba română şi [...] elevii au utilizat-o cu multă rîvnă şi folos".

Între timp, localul din Ştirbei Vodă al gimnaziului devenise neîncăpător. În urma intervenţiilor ministrului Instrucţiunii publice, s-a reuşit cumpărarea unui teren în Calea Şerban Vodă nr. 167. Construcţia imobilului a început în 1924. În toamnă, deşi clădirea nu poseda decît aripa dinspre Calea Şerban Vodă, o parte din aripa dinspre Bd. Ion I.C. Brătianu (subsol şi parter) şi "faţada cu sala de intrare şi încăperile ocupate de locuinţa directorului", liceul - primul aflat la sud de Dîmboviţa - se mută în noul local. În următorii zece ani, prin contribuţia părinţilor (de fapt, a Comitetelor Şcolare susţinute de aceştia), "a fost realizată tencuiala exterioară şi a fost completată aripa centrală, unde se mai aflau aula cu scenă pentru conferinţe şi serbări, sala de gimnastică, instalaţiile pentru băi, sala de chimie cu laboratorul, săli pentru muzeul de ştiinţe naturale. Între 1940-1942 a fost amenajată curtea interioară a liceului şi au fost tencuite faţadele dinspre curte". Aripa dinspre Bd. Ion I.C. Brătianu a bătut pasul pe loc: întîrzierea - spunea directorul liceului în 1943 - "se datoreşte unei noi alinieri pentru crearea bulevardului pomenit mai sus". Acea aripă nu s-a mai construit însă, căci bulevardul a fost trasat şi extins după război chiar prin curtea liceului.

O altă mare şcoală a Bucureştilor poartă numele lui Spiru Haret. Dar pe cît de calculat şi hotărît în deciziile sale a fost ilustrul pedagog, pe atît de laborioasă şi ezitantă a fost crearea acestui gimnaziu. Povestea lui începe cu două clase divizionare, care nu mai aveau loc în imobilul Liceului "Matei Basarab" în anul şcolar 1912-1913 şi, drept urmare, au fost mutate "într-o casă din Strada Parfumului, avînd un diriginte pentru asigurarea disciplinei".

Cele două clase aveau să se mute, în 5 decembrie 1913, "într-un local al Primăriei de pe Bd. Brătianu nr. 1, sub direcţia D-lui Nanul" - aveau deja arhivă proprie, personal, director. La 1 martie 1913, clasele se mută iar, de data aceasta pe Strada Scaune nr. 25, "într-un local al Primăriei, cu condiţii minime de confort". Peste exact un an, şcoala se va instala într-un local neîncăpător, în Strada Nicolae Filipescu nr. 26. În anul şcolar 1914-1915, gimnaziul introduce carnetul şcolar, primeşte mobilier şi material didactic, sînt reorganizate biblioteca, laboratoarele, sălile de gimnastică şi muzică. Începînd cu 1 aprilie 1916, Gimnaziul "Spiru Haret" îşi începe oficial existenţa, avînd atunci patru clase divizionare şi o clasă a V-a reală. Realizarea s-a sprijinit pe un împrumut de la Banca Marmorosch-Blank, care a permis extinderea imobilului vechi, cu etaj, şi crearea altor două săli pentru laborator.

După 1918, Liceul "Spiru Haret" "răscumpără de la liceul de fete Carmen Sylva un imobil din Strada Italiană 31. Este cedat Primăriei Capitalei imobilul precedent pentru două milioane lei". Imobilul din Strada Italiană avea să fie extins şi modernizat cu ajutorul ministerului Instrucţiunii publice (1 000 000 de lei) şi cu ajutorul părinţilor grupaţi în Comitetul Şcolar (1 600 000 de lei). Mobilierul comandat a fost instalat în septembrie 1927, iar la 16 octombrie 1927, liceul a fost inaugurat de ministrul C. Angelescu.

"Buclele" istoriei Liceului "Spiru Haret" nu se încheiaseră însă: în 1934 îl găsim pe Strada Nicolae Filipescu, în vecinătatea Primăriei Municipiului Bucureşti - e vorba de locul pe care se află astăzi Teatrul Naţional. Totuşi, în primii ani ai socialismului, instituţia va reveni în Strada Italiană, sub numele de Şcoala medie nr. 12.


Opţiunea sigură pentru o şcoală particulară

În Bucureştii de după 1890 au funcţionat numeroase şcoli primare, secundare şi licee particulare, precum şi şcoli profesionale. În general, "improvizaţia" era rară în aceste instituţii, al căror proiect pedagogic se prezenta în termeni limpezi. Şcolile particulare dispuneau invariabil de un imobil adecvat şi de material didactic, iar corpul profesoral era plătit la timp.

În 1898, Filip A. Focşăneanu îşi construia o casă în Strada Anton Pann, o casă "elegantă şi foarte încăpătoare, cu gîndul să-i servească de locuinţă lui şi alor lui. Clădirea fiind terminată, fu vizitată de diferiţi prieteni ai vrednicului bărbat, printre care se găsea şi neuitatul erudit, marele nostru rabin dr M. Beck. Sfătuindu-se cu acest spirit luminat, Filip Focşăneanu hotărî să facă din casa sa din strada Anton Pann o şcoală secundară de fete, căci nu era nici una de acest fel în toată ţara şi fetele noastre n-aveau unde primi o sănătoasă cultură şi o educaţie îngrijită". După reamenajarea casei, la 16 septembrie 1899, Filip Focşăneanu "deschide în clădirea sa proprie prima clasă a şcoalei profesionale de fete sub numele Fundaţiunea "Filip şi Raşela Focşăneanu"". A fost angajat un corp profesoral, a cărui conducere "fu încredinţată d-nei Emy Wandelmann (atunci Levynsohn), adusă din Germania, unde făcuse studii distinse la seminarul pedagogic din Breslau, şi după ce condusese la Geneva, timp de doi ani şi jumătate, un liceu de fete". În primul an de funcţionare, şcoala a avut 36 de eleve, dar către 1910, ea avea să devină o adevărată şcoală de curs inferior cu patru clase. S-a extins programa de studii, punîndu-se "o deosebită insistenţă asupra limbilor moderne". Atelierele de lucru manual s-au îmbogăţit cu două săli, una pentru rufărie, alta pentru croitorie. Numărul maxim de eleve externe cu care şcoala putea funcţiona oficial a fost de 240. La 1934, există trei instituţii şcolare fondate de familia Focşăneanu: aceea întemeiată la 1899, Gimnaziul de fete "E.F. Focşăneanu" (amîndouă pe Strada Anton Pann nr. 44) şi Şcoala profesională "Maria Colonel Focşăneanu" de pe Strada Vasile Conta nr. 11.

Un alt exemplu interesant de reuşită a unui proiect pedagogic l-a constituit Lycée Français-Roumain, Institut de Garçons. Liceul a rezultat din unirea a două institute de băieţi din Bucureşti: Noul Institut, condus de I. Clinciu şi G. Popa-Lisseanu, şi Liceul francez, aflat sub conducerea lui C.A. Leautey. În urma fuziunii din 1905, noua instituţie şcolară s-a numit Liceul francez-român şi i-a avut ca directori pe cei trei susnumiţi. Sediul, modernizat la începerea activităţii, se afla pe Calea Plevnei nr. 48-50: "Vechiul local de şcoală l-am transformat cu desăvîrşire, şi lîngă el am ridicat, pe proprietatea noastră, un nou corp de clădire, construit anume pentru internat şi prevăzut cu tot ce cere şcoala modernă: o spaţioasă sală de gimnastică, sală de desemn, sală de dans, băi, infirmerii izolate de corpul clădirii, două curţi mari şi un parc la dispoziţia elevilor." Cei trei directori credeau că un institut particular "trebuie să pună la dispoziţia elevilor un corp didactic ales, care să rivalizeze cu cel mai bun corp profesoral al statului, iar pe de altă parte, să aibă mijloacele necesare spre a putea da şcolarilor o bună întreţinere şi o educaţie îngrijită, dezvoltîndu-se astfel o adevărată viaţă de familie. [...] Institutul nostru, atît sub raportul îngrijirii părinteşti, cît şi al rezultatelor obţinute la învăţătură, a învins cu succes toate greutăţile".

Fragment 2
Copilărind la margine de oraş

de Florica Dimitrescu


Sînt o fiică a mahalalei. "Mahala" este un cuvînt turcesc, iar de cînd a intrat în limba română şi pînă către 1900, acest cuvînt nu avea, ca astăzi, o conotaţie negativă, ci însemna pur şi simplu "cartier". Pe vremea mea - eu m-am născut în 1928 -, nu simţeam ca negativ faptul că sînt în mahala.

Eram oarecum din mahalaua Oborului, pentru că era relativ aproape Oborul, dar eram în afara acestuia, pentru că am locuit aproape de Gara de Est. Îmi amintesc cum traversam şinele de tren toată vremea şcolii, pentru că nu exista pasarelă peste gară - aceasta s-a construit de-abia în 1938. Tot timpul patru-cinci şine de cale ferată erau ocupate de trenuri. La traversare eram foarte atenţi, nu ni s-a întîmplat absolut nimic niciodată şi nu am auzit că s-ar fi întîmplat vreun accident, căci toată lumea trecea pe sub trenuri. Ajungeam în Piaţa Gării de Est, unde era capătul tramvaielor. Era capătul tramvaiului 24 şi capătul unei maşini 44. Tramvaiul lega Gara de Nord de Gara de Est, trecînd pe lîngă Universitate. De ce ne interesa pe noi această distanţă? Pentru că la Gara de Nord bunicul meu, care fusese acolo avocat, avusese o mică parcelă de teren pe care şi-a ridicat, împreună cu tata, o casă. Parcul de pe Griviţa, începînd de la Gara de Nord şi pînă la pasarela Basarab, toată regiunea aceasta se numea Parcul Inginerilor - nu ştiu de ce. Parcelele nu erau prea mari, însă toată lumea avea o grădină cît de mică; de atunci, din anii '30 şi pînă astăzi, foarte puţine blocuri s-au ridicat în cartier. Noi, copiii, mergeam la bunici sîmbăta şi duminica.

Dar mă întorc la copilăria mea din mahala. Nu o pot compara - e foarte greu să spui că eşti fericit sau nu, dacă nu ştii cum e altfel. Strada noastră avea un nume foarte poetic: Ziduri între Vii. De ce-i zice aşa? Cu o sută de ani în urmă, acolo erau vii multe, era ţară, iar la capătul străzii noastre erau ruine - se spunea că fusese acolo o cetate a lui Matei Basarab. Noi, copiii, ne jucam printre aceste ruine, care se mai ţineau atunci în picioare. Erau unele ziduri de un metru sau de o jumătate de metru, ne urcam pe ele - era o distracţie. Strada noastră era contorsionată, nu era dreaptă, casele erau puse alandala. Important de menţionat este faptul că această mahala a noastră era constituită din enorm de multe fabrici, iar apoi locuiam în incinta fabricii Hermes, care producea ulei alimentar. Tatăl meu era inginer-şef în această fabrică, care era proprietatea unor greci, precum şi fabrica Phoenix din vecinătate. Fabrica Hermes s-a numit, după 1949, Biruinţa.

La vremea aceea, pe cînd eram mică, umblam prin fabrică, cunoşteam fiecare centimetru pătrat, indiferent că era laborator, administraţie... În jurul nostru erau numai fabrici. Cu patronii greci ne cunoşteam foarte bine, nu era aroganţa de azi şi nu erau nici "distanţele" între director, chimişti etc. şi muncitori, ci mai degrabă o familiaritate în gesturi şi cuvinte. Aici a lucrat tata pînă în 1951, cînd a fost dat afară şi a fost nevoit să lucreze vreo doi ani la Roşiori de Vede, la o fabrică de uleiuri, la a cărei înfiinţare a contribuit.

Eu m-am simţit foarte bine la mahala. Fratele meu, ca băieţii, se ocupa de maşinuţe şi de jocuri cu tunul, revolvere, pe cînd eu mă jucam cu păpuşi, camere pentru păpuşi, cu broderii. Am învăţat foarte mult de la mama mea: să brodez, să tricotez, să lucrez goblenuri, broderie anglaise, toate tipurile de lucrături... Mama lucra tot timpul şi am preluat şi eu pasiunea pentru lucrul manual, care nu m-a părăsit pînă astăzi.

Această mahala a noastră a dat o serie de personalităţi ale Bucureştiului. Prima dintre ele a fost Emilia Petrescu, cîntăreaţă de operă. A fost şi profesoară la Conservator. Cred că avea cam doi ani mai mult ca mine. Ea trecea prin faţa curţii noastre, locuia mai în spate. Era extrem de înaltă, aşa mi se părea mie atunci, iar tatăl ei, foarte mic de statură, era vatman de tramvai. Un om de condiţie modestă. Am făcut împreună şcoala primară la Şcoala Ferdinand. Ea a mers apoi la Liceul "Iulia Haşdeu", pe cînd fratele meu a mers la Liceul "Mihai Viteazul", liceul de băieţi al cartierului.

Şcoala Ferdinand, de pe Bulevardul Ferdinand, era împărţită în două corpuri: şcoala de fete, cu intrare pe Bulevardul Ferdinand, şi şcoala de băieţi, pe colţ, cu intrare pe Strada Avrig. Mergeam la şcoală trecînd ca nişte şerpi pe sub vagoanele de tren. La şcoală era foarte mare disciplină. Am nimerit în clasa directoarei, care era o femeie foarte înţeleaptă. Ne punea în bancă după înălţime - nu exista alt criteriu - şi am nimerit să stau alături de două surori gemene. Am rămas prietene toată viaţa - cu una dintre ele am urmat şi aceeaşi facultate.

Atunci am avut prima oară noţiunea morţii. Nu o cunoscusem nici măcar în familie. Am avut o colegă de şcoală primară - Valentina se numea - care locuia foarte aproape de şcoală. Prima înmormîntare la care am participat a fost a Valentinei şi apoi eram foarte miraţi că Valentina nu se mai întoarce în clasă. Era o fată foarte bună. Învăţa foarte bine.

La Biserica Avrig mergeam duminica, în serile Deniilor, de sărbători. În casă, toţi am fost ortodocşi. Mama era de origine italiană. Ca fată se numea Zanelli. Familia ei a venit în România după 1860. Un străbunic al mamei venise aici pentru Cuza - acesta voia să înveţe italiana. Membrii familiei Zanelli au rămas în ţară, iar băieţii şi-au luat neveste românce. Limba italiană s-a pierdut în timp. Bunica maternă era născută Caloianu, era fata unui fost primar al Craiovei. Mama ştia numai româneşte. Familia ei locuia lîngă Cîmpulung, iar după ce s-a măritat, ea a venit în Bucureşti. Alte rude ale mamei erau italieni. Există o îngheţată care se numeşte "Casatta siciliană", care a fost introdusă în România de un văr primar al mamei mele. Cînd aveam 7-8 ani, mergeam să mîncăm "Casatta" la acest unchi al meu, Titi Zanelli, care avea o terasă foarte frumoasă pe Calea Victoriei, lîngă Prefectura Poliţiei - acum este acolo Casa de Modă Venus. În locul acestui imobil se afla, în perioada interbelică, terasa Titi Zanelli.

Liceul l-am făcut la Şcoala Centrală de Fete. Am avut colege foarte bogate, fete de personalităţi, precum guvernatorul Băncii Naţionale. În cei opt ani cît am făcut Şcoala Centrală am fost colegă cu fiica marelui constructor Prager. Erau şi fiice de miniştri, de străini, fata lui Ilie Lazăr, Lia. Erau fete de mari negustori. Erau fete foarte bogate şi la noi în clasă. Eu am început liceul în 1939. Cele mai bogate din fetele astea veneau la ora 8 dimineaţa la şcoală nu de acasă, ci de la şcoala de croitorie! Mamele lor le trimiteau să înveţe croitoire. Mamele lor aveau această conştiinţă că fetele lor trebuie să înveţe să facă multe lucruri. Astfel că între 6.30 şi 7.30 mergeau la şcoala de croitorie. Şcoala Centrală - care a fost o şcoală de elită din punct de vedere intelectual, din punctul de vedere al obligaţiei de a învăţa - a fost şi o şcoală democrată. Acolo am învăţat, fără a cunoaşte cuvîntul, ce înseamnă "democraţie"... În clasa noastră era o fată al cărei tată venea la şcoală cu cobiliţa pe umeri - vindea zarzavat. Iar tatăl ei o aducea la şcoală - era din Oltenia. Alta era fata unui muncitor necalificat. Altele erau fete de miniştri, oameni cu foarte mulţi bani, fete de profesori universitari. Una dintre colegele mele nici nu venea la şcoală pe intrarea principală, ci sărea gardul, pentru că locuia lîngă şcoală, în zona Parcului Ioanid. O chema Nicole Dumitrescu şi era fata unui profesor de la Facultatea de Drept. Avea o casă imensă, azi cred că este o ambasadă.

Profesoarele nu făceau niciodată diferenţa între fete şi notele se dădeau exclusiv pe merit. Nu am auzit să crîcnească vreuna dintre noi că a luat o notă mai mică sau că merita mai mult cealaltă. Nimeni nu judeca nota profesoarelor. Se plăteau taxe, dar erau foarte mici. Clasa noastră era de semiinterne: adică făceam şcoală pînă la ora 13 şi apoi mîncam în şcoală. În capul mesei întotdeauna era o fată mai mare sau o profesoară. Deci profesorii mîncau cu noi în şcoală, iar după-amiaza făceam meditaţii, adică lecţiile zilei. Aveam o pedagogă care ne supraveghea tot timpul. Plecam acasă pe la orele 16-17. Şcoala ne-a învăţat să rămînem prietene, să ne respectăm foarte mult unele pe altele. De ce am ajuns eu la Şcoala Centrală, care era foarte departe de casa mea? Pentru că surorile tatălui meu au urmat Şcoala Centrală şi au spus ca eu să continui tradiţia.

Spre deosebire de vremea din urmă, nu se făceau pe atunci meditaţii - astea erau considerate o ruşine. Cine făcea meditaţii era cel mai slab elev. Un elev bun era pus de profesoarele noastre să facă meditaţii cu o elevă slabă. Astăzi copilul nu intră la liceu sau la facultate dacă nu face meditaţii! Am citit prin ziare de profesori care obligă elevii să facă meditaţii, căci altfel nu-i trec clasa. E ceva absurd, de neconceput pentru cineva din generaţia mea! Pentru noi, meditaţia era făcută pentru un coleg care pricepea mai greu. Sistemul de învăţămînt era unul excepţional de bun, de serios. Nu existau diferenţe pe care să le facă profesorii între un copil sărac şi altul din înalta societate.

Cînd am intrat prima oară în clasele de liceu, în toamna lui 1939, am descoperit nişte clase curate, frumoase... Veneam din şcoala primară, unde totul mirosea a creolină, a nu ştiu mai ce... Un miros greu, care ieşea din podele. La Şcoala Centrală era totul curat, sclipitor, şi băncile aveau ceva de un verzui deschis pe ele. Am aflat că era un tip de nylon, vinilin, un material care atunci fusese adus din SUA de Nicolae Malaxa. Acesta era fratele directoarei noastre, domnişoara Elena Malaxa. Era profesoară de matematică, tipul de domnişoară bătrînă: subţire, înaltă, îmbrăcată cu rochii pînă în gît şi cu guleraş alb întotdeauna, foarte severă cu noi. Ne întîlnea pe culoar şi, dacă cravata era puţin strîmbă sau pantoful avea o pată de noroi, era nenorocire. Şi se supăra şi pe secretara care stătea la uşă şi nu văzuse că aveam pata de noroi pe pantof.

Cînd ea a fost numită directoare, în 1939 (a fost pînă în 1947, după care a fost închisă), Nicolae Malaxa a vrut să dăruiască şcolii tot mobilierul. Şi aceasta s-a realizat atunci, în vara lui 1939. Malaxa a mai făcut un cadou extraordinar şcolii. Pe omul ăsta eu nu l-am văzut niciodată, pentru că atunci nimeni nu etala un astfel de gest, spre deosebire de azi cînd, dacă un bogătaş face ceva pentru o şcoală, imediat se spune, apare la TV ca "sponsor"... Atunci nu exista această etalare a darului. Darul e bine să-l faci fără să se ştie. Să-l faci pentru a-l face, nu pentru a te pune în valoare. Aşadar, ce a mai făcut Malaxa? Cînd am fost noi prin clasa a II-a de liceu, către grădina mare, unde se desfăşura recreaţia mare, a fost ridicată sala de festivităţi a liceului, căci noi nu aveam o astfel de sală. Serbările de Anul Nou, de Crăciun, de fine de an şcolar le ţineam în sala de gimnastică. Amfiteatrul era numai pentru cor. Sala aceasta - foarte puţină lume ştie - nu a fost făcută nici de regimul comunist, cum s-au lăudat mulţi, nici de vreo altă persoană: Nicolae Malaxa a construit această sală, care acum este Sala "Toma Caragiu" a Teatrului "Bulandra". Într-o vreme, prin anii '50, a fost cinematograful Luxor, iar ulterior sala a fost preluată de ministerul Culturii şi a fost dăruită, după o transformare, Teatrului "Bulandra".

Am spus că în şcoală am învăţat ce înseamnă cu adevărat democraţia. La această democraţie a contribuit foarte mult faptul că toate eram îmbrăcate la fel. Aveam nişte fuste bleumarin cu pliuri, pliuri mari, bluză albă, un pulover bleumarin iarna, iar pe cap purtam obligatoriu o bască. Pe bască şi pe mîna stîngă se purta emblema şcolii, ŞCF, care se broda. Era brodată de mine cu aţă bleu şi aveam numărul matricol 373. Faptul că ne îmbrăcam la fel ne uniformiza, dar asta nu ne deranja - nu deranja pe nimeni. Eram egale. Cum ar fi fost posibil ca biata fetiţă din fundul Olteniei să vină îmbrăcată ca fata unui ministru? Nu se putea! Cum s-ar fi uitat biata de ea (căci azi este o doctoriţă celebră) la fata de ministru, dacă nu ar fi avut aceeaşi uniformă? Multe dintre colegele mele de liceu au fost închise, au avut mari probleme, s-au îmbolnăvit în închisoare, unele au murit foarte tinere... Şi Lia Lazăr, şi Mia Savu, fata guvernatorului Băncii Naţionale - mari nenorociri... Pentru noi era o mîndrie că eram eleve la Şcoala Centrală de Fete. Mîndria asta ne-a rămas şi ne leagă pînă astăzi. Cu emoţie ne revedem an de an, cîte am mai rămas din generaţiile vechi, la ziua şcolii, din martie, unde ne întîlnim şi cu elevele care au terminat mai de curînd.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer