Nopţi albe, zile negre

Marian Coman s-a născut la Mangalia în 1977. Este absolvent la Facultăţii de Psihologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Petre Andrei, Iaşi. Ziarist, a lucrat la mai multe ziare din Brăila şi Galaţi, în prezent ocupă funcţia de redactor-şef adjunct la cotidianul Obiectiv - Vocea Brăilei, unde susţine un supliment SF săptămînal, Literatura şi artele imaginarului. A obţinut, pentru el, premiul Romcon (Convenţia Naţională de SF) la secţiunea Mass-media în 2004. A mai avut antecedente, realizînd, tot săptămînal, suplimentul Monitorul SF. Ca scriitor, Marian Coman a debutat în suplimentul Supernova nr.64 / 1995. Este prezent cu texte în antologiile România SF 2001 (ProLogos, 2001), Quasar 001 (Media-Tech, 2001), Noesis (Societatea Culturală Noesis, 2002 - în format electronic), Liternet 2002, vol. 3 (Liternet, 2002 - în format electronic), Alte lumi, alte legende (Media-Tech, 2002), AtelierKult: povestiri fantastice (Millennium Press, 2005).


Mi-am mişcat degetele încet, privind la ele ca la nişte obiecte stranii. Zece rîme îmbuibate, grosolane, cu unghiile boante, tăiate abrupt, în carne. Îmi amintesc că, odată, negul de pe arătătorul drept îmi stîrnea dureri agasante ori mîncărimi greu de înlăturat. Privit dintr-un anumit unghi, negul acela, pe care la un moment dat l-am botezat Alfonzo, pare un ochi înceţoşat de cataractă al unui animal nemaiîntîlnit. Alfonzo nu clipeşte. Alfonzo mă priveşte fix, prin filtrul gălbui al cataractei sale.
- Bibilouuuri! Bibilouri pe haine vechi!
Eram un copil. Da. Un copil ca mulţi alţii, pe care părinţii îi lăsau liberi, să colinde cartierul, cu cheia atîrnată de gît. Un şiret odată alb şi o cheie galbenă, pătrată, cu cîteva litere ştanţate pe ambele părţi. Parcă simt şi acum metalul rece lovindu-mi pieptul în timp ce fugeam.
- Bibilouuuri! Bibilouri pe haine vechi!

Fugeam. Cînd veneau ţiganii, fugeam. Ne ascundeam prin grădinile din spatele blocurilor, fixînd fustele pirandelor prin lunetele ţevilor noastre cu cornete. Frica desfiinţa echipele şi ne trezeam cot la cot cu "armatele" inamice, privind printre crengile gardului viu mica şatră şi desagii lor murdari, încărcaţi cu porţelanuri, pantaloni şi cămăşi rupte. Ţineam strîns în mîini tuburile din plastic, amăgindu-ne că ne-ar fi de folos în cazul în care mustăciosul din fruntea grupului de negustori şi-ar pune în cap să ne facă vreun rău. Era un soi de "Piua" nerostită, o pauză a fricii, a cărei sonerie de final se lăsa mereu aşteptată.

Nu ştiu de unde aveam frica aceea. Bubuiala din piept.

Şi nici nu-mi amintesc cine ne-a spus că pe Mili a lu' nenea Gogu de la scara patru l-au răpit ţiganii. Zicea că l-au ademenit cu dulciuri şi jucării şi dus a fost. Cînd s-au întors de la serviciu, părinţii lui au încremenit. Ţipetele maică-sii s-au auzit la trei blocuri mai încolo iar bunică-sa a murit în cîteva zile, de inimă rea. După o vreme, ai lui s-au mutat. Băieţii spuneau că l-au văzut pe domnul Gogu umblînd despuiat prin oraş, ziua în amiaza mare. Că intrase dracu' în el, cum zicea mamaia lu' Fane.

Fane avea nouă ani. Noi îi spuneam şi Guineea, din cauza dinţilor mari, din faţă, asemănători cu cei ai porcuşorilor pe care un coleg de şcoală de-al lui Cristi îi ţinea într-un borcan cu talaş. Oricum, Fane Guineea era cel mai mare dintre noi. Doar că, la şcoală, era tot într-a doua, ca mine. Ne-au spus băieţii mai mari că ar fi rămas repetent, în clasa întîi, pentru că a înfipt un cremvurşti în scaunul învăţătoarei. Sănătos nu era Fane ăsta. Vacanţele şi le petrecea mai mult pe la ţară, însă cînd era în oraş el alegea echipele, el dădea cu banul, el spunea ce să jucăm. Fără Fane Guineea, jocul nostru se limita la interminabile partide de fotbal în curtea şcolii. El însă venea cu tot soiul de idei, care mai de care mai incitante, mai aberante ori mai hazlii. Aş zice că el făcea moda în cartier. Dacă băieţii de la blocul nostru se apucau, de gura lui Fane, să joace cartonaşe, în mai puţin de o săptămînă, plozii din întreg oraşul aşezau cutii de chibrituri pe mijlocul şoselelor şi se străduiau să le doboare. În plus, Fane ne spunea poveşti. Tot soiul de istorioare despre care zicea că le trăise pe la ţară, că le văzuse ori că le auzise de la bunici, rude ori prieteni. El ne-a povestit, după o vacanţă de vară, că, în satul în care trăiau bunicii lui din partea tatălui, un cuscru de-al unchiului său creştea struţi. Cică avea o turmă întreagă de struţi cu care ieşea la cîmp aşa cum ies ciobanii cu oile. Niciodată n-am crezut gogoriţa asta însă Fane povestea cu foarte multă convingere cum păsările acelea fabuloase îşi bagă capul în pămînt, cum mănîncă frunzele copacilor ori cum, dacă nu eşti atent, îţi frîng carnea cu ciocurile lor mari şi galbene. Cînd povestea, Fane se scălămbăia într-una, mimînd, gesticulînd ori ţipînd, după cum făceau lighioanele despre care vorbea. Toţi dracii de copii ne adunam în jurul lui, ascultîndu-i istorisirile, hlizindu-ne la minunăţiile pe care ni le înşira, fremătînd de nerăbdare să auzim alte şi alte păţanii de-ale lui Fane Guineea şi de-ale struţilor din satul bunicilor lui.

La şcoală, uneori, învăţătoarea acoperea ferestrele cu draperii grele, de catifea albastră, şi întreaga clasă se cufunda în întuneric. Unii copii începeau să plîngă, alţii chicoteau, însă eu aşteptam tăcut, în ultimul rînd de bănci, ca tovarăşa învăţătoare să bage în priză aparatul de proiecţie. Era un moment, cîteva secunde sau poate mai mult, în care ochii mei nu vedeau decît pătratul alb, luminos, din faţa clasei, agăţat printr-o dîră galbenă de lentila maşinii aceleia bîzîitoare. Îmi strîngeam buricele degetelor şi, cît timp învăţătoarea era întoarsă cu spatele, îmi aruncam mîna dreaptă în faţa aparatului de proiecţie. Unul din struţii lui Fane Guineea apărea pe ecranul alb. Umbra mîinii mele, ca un cap de pasăre cu ciocul închizîndu-se şi deschizîndu-se, mare şi lacom.
Erau clipe în care aveam impresia că lumea întreagă se învîrte în jurul lui Alfonzo. Buba aceea îmi pulsa dureros în mînă şi timpul devenea cretos şi uscat pentru mine. Părea un burete pe care elevul de serviciu a uitat să-l ude şi, cînd proful încerca să şteargă formulele înşirate pe tablă, sacoul, părul şi cămaşa i se umpleau de praful alb, înecăcios. Aşa devenea timpul pentru mine. Alb, uscat şi înecăcios. Doar Alfonzo mă fixa, prin norul de praf, asemeni unui zeu neştiut. Poate că treceau minute întregi aşa, ori poate ore sau zile. Doar Alfonzo ştia.
Cînd a murit Fane, oraşul s-a întors cu fundul în sus. Multă vreme, ai mei nu mi-au dat voie să mai ies din casă. De altfel, puţini copii mai erau prin faţa blocului, doar cei de familie proastă, pe care părinţii îi lăsau în plata Domnului. În zilele acelea, peste treizeci de mămici şi tătici s-au adunat în sufrageria alor mei să pună ţara la cale. Vorbeau de Fane, de şcoală, de cum a sfîrşit bietul copil, cu pieptul străpuns de o bară de fier forjat. Aproape două luni nu am mai ieşit singur nici să duc gunoiul ori să iau pîine, lucruri care pînă atunci căzuseră în sarcina mea. În fiecare zi, unul din cei treizeci de părinţi ne duceau pe toţi la şcoală după cum le venea rîndul. Şi tot aşa, un altul ne aştepta cînd scăpam de la ore. Colegii m-au întrebat într-una din pauze ce s-a întîmplat la mine acasă, ce au vorbit babacii, cum a murit Fane. Eu le-am spus că pe Fane Guineea l-au mîncat struţii. Au scăpat din turmă şi au venit după el să-l pedepsească pentru tot ce le făcuse pe la ţară. L-au apucat cu pliscurile lor galbene şi i-au rupt beregata.

Băieţii aproape că rîdeau amintindu-şi de scălămbăielile lui Fane. Doar Patric se uita la mine cu ochii mari, speriaţi, cu fruntea transpirată şi puful blond ce-i ţinea loc de păr, ridicat.
- Te-am văzut, mi-a şoptit. Şi s-a furişat în clasă ca un miriapod rămas cu doar două picioare.

Patric era colegul meu de bancă şi, întîmplător sau nu, îmi era vecin de bloc, de scară şi de palier. Îl ştiam de cînd mă ştiam pe mine şi eram unul pentru altul ca nişte fraţi. Pentru că eram născuţi la doar două zile diferenţă, ai noştri ne organizau petrecerile împreună. Cu sucuri, prăjituri, două torturi cu lumînări, ciocolată şi o grămadă de "La mulţi ani!". Veneau la noi toţi copiii din faţa blocului şi ne umpleam burţile cu sirop de vişine şi şerbet de trandafiri. Dar lucrurile astea se întîmplau în vremurile bune, pentru că, în anul în care a murit Fane, nimic nu a mai mers aşa. Ziua mea a trecut aproape neobservată. Desigur, tata mi-a adus o bicicletă, însă nu a fost nici o petrecere, nici un "La mulţi ani", nici urmă de tort. La Patric - am auzit prin pereţi - cîteva rude bătrîne îl puneau să sufle în lumînările de pe tort.

Cele două luni de izolare au trecut greu, dar, în acest timp, am învăţat să comunicăm prin ţevile de la calorifer. Toţi băieţii de pe scară. Coduri secrete, zămislite din singurătate, plictiseală, curiozitate şi imaginaţie. Fabricasem un alfabet al loviturilor de lingură în elemenţii din fontă, pe care orice agenţie secretă şi-ar dori să-l cunoască. Acum, este şi pentru mine un mister cum de reuşeam să ne transmitem o grămadă de lucruri printr-o tehnică atît de rudimentară. Informaţiile circulau prin tubulaturile de metal în toată scara şi, dacă ne-am fi chinuit ceva mai mult, cred că am fi reuşit să-i cooptăm în "clubul nostru" şi pe băieţii de la celelalte scări. Cert este faptul că, în felul ăsta, am putut plănui să ne strîngem în holul blocului, la miezul nopţii, atunci cînd părinţii dorm şi ne putem furişa pe uşă, furîndu-le cheile. Lui Patric i-am spus să iasă la ora 11 noaptea, să vorbim ceva doar noi doi. Doar că Patric avea o soră mai mică cu doi ani, care a auzit discuţia noastră, purtată prin pereţii de la baie, şi ne-a pîrît alor lui. Tot bairamul nostru de la miezul nopţii s-a dus pe apa sîmbetei. S-a făcut vîlvă mare în tot blocul şi toţi am fost pedepsiţi.
Cînd eşti copil şi o bubă urîtă îţi împodobeşte mîna, lumea-ţi pare pe sfîrşite. Ciumaţii, leproşii, buboşii au fost întotdeauna printre primii care au primit cartonaşul roşu în meciul vieţii. Mulţimea reacţionează firesc, eliminînd elementele bolnave. Le pune la colţ. Le scuipă ca pe o măsea stricată.

"Mama mia, ce bubă nasoală are ăsta pe deget! Ce-ai făcut bă? S-au pişat broaştele pe mîna ta? Scîrbosule! Să nu mă atingi!"
O ceată de guguştiuci. De albatroşi şi piţigoi ce mişună croncănitori într-un labirint fără ieşire. Aşa îmi părea gaşca de copii privită din balconul apartamentului în care locuiam. Mă uitam la ei şi aveam impresia că, aşa mici cum îi vedeam de la înălţime, i-aş putea prinde şi strivi între unghii ca pe nişte purici. Să aud cum le plesneşte cochilia, cu zgomotul acela de seminţe de căpşuni prinse între dinţi.

Trecuse multă vreme de cînd spiritele se calmaseră. Venise iarna, aducînd cu ea primii fulgi de zăpadă, primele flori de gheaţă înţepenite pe geam, cazematele albe şi bulgării rotunzi, perfecţi pentru războaiele din spatele blocului. Părinţii nu-şi mai ţineau odraslele închise în casă de teama nu ştiu cărui psihopat pus pe măcelărit fiinţe lipsite de apărare. Toţi părinţii, în afară de ai mei. După ce mă întorceam de la şcoală, mama mă trimitea la masă, la somn şi la lecţii. Mulţumeam celor care aveau grijă de economia naţională întrerupînd curentul electric atunci cînd cheful de făcut teme scădea sub limita de avarie. În clipele alea, mă ghemuiam sub masă cu o lanternă în braţe şi îmi proiectam umbrele mîinilor pe zugrăveala pereţilor, într-un caleidoscop delirant de ciocuri, ochi şi degete.

Ziua, dacă rămîneam singur acasă, evadam pe balcon, de unde îmi priveam camarazii cum se bulgăresc.
- Portocale! le-am strigat într-o zi.

Adusese tata, nu ştiu de unde, o ladă întreagă de portocale, lucru rar în vremurile acelea, vremuri în care şi o tabletă de ciocolată amăruie era la mare căutare. Erau dintr-acelea cu coajă groasă. Zemoase, coapte şi dulci.
- Portocale!

Şi războiul cetei de piţigoi s-a oprit instantaneu. Aproape şaizeci de ochi căutau locul de unde s-a auzit cuvîntul magic. Scanau geamurile, balcoanele, crăpărurile din pereţi şi scorburile copacilor îngheţaţi.
- Portocale! am mai strigat o dată şi gurile copiilor s-au umplut de salivă căscîndu-se hipnotizate spre mine.

Am ridicat cu greu lada plină cu fructe şi am lăsat globurile portocalii să alunece, în cascadă, dincolo de balustradă. Pentru o secundă, feţele mucoşilor acelora, care nu-şi găsiseră liniştea toată ziua, au înflorit. De parcă alunecaseră brusc într-o lume miraculoasă în care rîurile sînt de miere, zăpada din frişcă şi plouă cu portocale. Unii dintre ei, cei mai mici, nici nu ştiau cum arată un asemenea fruct. Ori îl văzuseră, pînă atunci, doar în afişele prinse în pioneze, deasupra meselor, de bunicile lor. Chiar şi aşa, timpul părea oprit în loc. Culoarea aprinsă a fructelor le fura minţile. Sferele portocalii mi-au părut pentru o vreme blocate cumva între cer şi pămînt, neştiind în ce direcţie să cadă. Apoi s-au prăbuşit, înfundat, în zăpadă. Au mai fost cîteva secunde de linişte, după care piţigoii s-au transformat în fiare. Au început să ţipe. Să horcăie şi să se îmbrîncească. Să-şi care pumni, palme şi picioare, în timp ce scormoneau prin zăpadă. Rînjeau, chiuiau de bucurie şi gîfîiau. Nu aveau timp să plîngă după ce erau loviţi. Căutau mai departe.
- Asta-i a mea!
- Ba-i a mea, boule! Eu am văzut-o primul!

Cei mai norocoşi aveau buzunarele burduşite cu fructe. Ceilalţi scormoneau în neştire acolo unde nu mai era nimic de găsit. În cîteva clipe, locul fusese curăţat. Învingătorii s-au furişat, în lumina apusului, pe la colţurile clădirilor, nîmpărţind prada cu nimeni. Devorau tot ce aveau, cu tot cu coajă, leorbăind şi plescăind, mînjindu-se pe toată faţa cu zeama galbenă, acrişoară şi lipicioasă. Învinşii au început să plîngă încetişor, continuînd să scotocească terenul, privind din cînd în cînd, în sus, doar-doar voi arunca o nouă tranşă de citrice. Eram zeul lor. Mi-am desfăcut singura portocală păstrată şi am început să mestec, felie cu felie, privind către ei ca un paşă. Aveam lumea la picioare. Cînd am aruncat cojile peste balcon, cei rămaşi acolo s-au năpustit asupra lor.
Alfonzo a început, încetişor, să crească. Uneori, noaptea, îi simţeam rădăcinile răspîndindu-se ca o iederă fără frunze prin mine, ca o caracatiţă fricoasă ce-şi înfige tentaculele în nisip. Părea doar un vis cum tot un vis păreau zvîcnirile lui Alfonzo atunci cînd învăţătoarea mă lovea cu indicatorul peste degete. De parcă o inimă minusculă îşi accelera pulsul, ascunsă în mîna mea. Şi frica aceea, a negului meu, mă cuprindea şi pe mine. Dar nu aveam lacrimi să plîng de durere ori de spaimă. Nici Alfonzo nu avea. El mă avea doar pe mine cum şi eu, aveam să înţeleg curînd asta, îl aveam doar pe el.
În iarna aceea, îmi amintesc, a nins atît de mult, încît, pentru cîteva zile, oraşul a fost complet izolat. Părinţii povesteau cum pasagerii acceleratului de Bucureşti au rămas, mai bine de treizeci de ore, înzăpeziţi în cîmp, cu trenul acoperit de zăpadă şi biciuit de viscol. Se iscaseră atîtea legende despre noaptea în care bieţii oameni au tremurat pe canapelele de vinilin aşteptînd în zadar ajutor, încît mama a jurat că niciodată în viaţa ei nu va mai urca în acele coşciuge mergătoare cărora, pînă atunci, toată lumea le spusese vagoane.

Unchiul Vasea de la Constanţa avea să-i povestească tatei, la telefon, cum două femei cu care a stat la taclale tot drumul acela au murit de frig una în braţele celeilalte. Chircite şi cu zîmbete vinete înşirate pe feţe. Şi el s-a ales cu degetele de la picioare amputate din cauza degerăturilor, însă îi mulţumea lui Dumnezeu că l-a ţinut în viaţă.

Dar toate acestea aveau să fie uitate cînd sora lui Patric şi-a rupt gîtul pe scări. Pe mine m-au găsit leşinat lîngă ea, de au crezut că sîntem morţi amîndoi. Cică bălmăjeam cuvinte de neînţeles şi doar mîinile mi se mişcau ca nişte şerpi nervoşi, cu capetele băgate în mănuşile verzi împletite de mama. Ochii îi aveam deschişi, însă daţi peste cap şi doar albul lor, ca al zăpezii ce acoperise acceleratul de Bucureşti, se putea vedea.

M-am trezit după două zile, la spital, cu mîinile legate de pat şi răni pe tot corpul. Tanti Jeni, asistenta, i-a spus mamei că făceam crize de spasmofilie sau de naiba ştie ce, că ea nu mai văzuse aşa ceva de cînd lucra la spital, că mă ciupeam singur, pînă la sînge. Şi că ar trebui să mă ducă la neuro, că poate şocul provocat de moartea fetiţei ăleia m-a debusolat. Eu nu îmi amintesc nimic din toate astea. Ştiu doar că, după ce am îmbrîncit-o, părul lung al surorii lui Patric s-a întins ca o pînză de paianjen cînd capul i-a atins cimentul. Mama a plîns lîngă mine şi mi-a zis că nu trebuie să-mi fac probleme, că fetiţa a alunecat, că iarna asta este de vină, că uite ce a păţit şi nenea Vasea cu trenul ăla, că trebuie să ne rugăm la Doamne Doamne pentru aia mică şi pentru femeile din compartimentul lu' unchiu. Că or să aibă ele grijă de ea cît timp se va juca cu îngerii.
- Mami, mami, dar Alfonzo zice că nu există Doamne Doamne, i-am zis eu, însă mama nu m-a auzit.

Ea plîngea, iar eu am leşinat din nou.
Au trecut zeci de ani de atunci, însă amintirile astea mi s-au înfipt atît de tare în minte încît nu le pot uita. Sînt, desigur, o mulţime de lucruri de care nu-mi amintesc. Nu mai ştiu, de pildă, cum îl chema pe tipul care a dat foc la un sat întreg şi a privit de pe coama dealului la infernul ce-i cuprinsese cătunul, nu-mi amintesc cum a murit Patric la un an după ce şi-a pierdut sora şi nici cum se numeşte scriitorul ăla care a scris vreo douăzeci de cărţi în colaborare cu o fantomă. Sînt şi acum momente în care nu ştiu ce fac. Secunde, ore sau zile întregi, conştiinţa mea pare închisă ca un timbru într-un clasor prin copertele căruia nu pătrunde nici o rază de lumină. Uneori am impresia că Alfonzo îmi povesteşte cîte ceva din lucrurile pe care le-am făcut în acest timp, dar nu vreau să-l ascult, nu vreau să-i aud şoaptele, nu mai vreau nici să-i simt zvîcnirile, inima sau rădăcinile adînc înfipte în mine. Nici nu aş vrea să ştiu că există sau, mai degrabă, aş vrea să ştiu că nu mai există.

Însă nu pot să nu mă gîndesc că, poate, cumva, Alfonzo nu mai este negul meu, ci eu am devenit negul lui. Buba de care încearcă să scape.