Cronicile Wardstone

Considerat de critici un Edgar Allan Poe pentru adolescenţi, Joseph Delaney a debutat la 59 de ani cu un roman de groază. În doi ani, autorul britanic ajunge să fie tradus în şaisprezece limbi şi vândut în sute de mii de exemplare. Cărţile sale sunt literalmente devorate de publicul tânăr (grupa de vârstă: 10–14 ani), amator de aventură, suspans, senzaţii tari...

Prozatorul s-a născut la Preston, Marea Britanie, în 1945 şi locuieşte în Lancashire. Are trei copii şi patru nepoţi. Absolvent al Universităţii Lancaster, el este în prezent şeful Departamentului de Studii Media şi Film la Colegiul Blackpool. Primul roman din Cronicile Wardstone, Ucenicul vraciului, publicat în limba engleză în 2004, a ajuns rapid în topul principalelor librării din Marea Britanie şi nu numai. Asemeni romanelor Stăpânul inelelor şi Cronicile din Narnia, Ucenicul vraciului va fi ecranizat, drepturile pentru film fiind deja cumpărate de Warner Bros. Studio.

În 2005, Joseph Delaney publică Blestemul vraciului, al doilea roman din Cronicile Wardstone, care va fi urmat de Secretul vraciului, preconizat să apară în iulie 2006, în Marea Britanie, şi în septembrie 2006, în România. Autorul scrie deja al patrulea volum al Cronicilor Wardstone, considerate de presa britanică drept una dintre cele mai captivante serii de cărţi pentru copii şi adolescenţi ale momentului.

Traduse pentru prima oară în limba română, de către Cristina Jinga, Cronicile Wardstone sunt în curs de apariţie la Editura Corint Junior din cadrul Grupului Editorial Corint.


N-am mai izbutit să vorbesc cu Alice între patru ochi decât seara târziu, după ce Jack şi Ellie se duseseră la culcare. M-am gândit că trebuia s-o vizitez iarăşi în odaia ei, dar m-am trezit cu ea coborând în bucătărie şi aducând cartea, aşezându-se în balansoarul mamei, aproape de jarul din vatră.
—... Probabil crăpi de nerăbdare să afli ce scrie aici, zise Alice, bătând uşurel cu degetul în cotorul cărţii... Preotul ăsta de-a scris-o nu este ca toţi ceilalţi, zise Alice, întinzând cartea către mine. Îşi cunoaşte bine meseria, da. Lizzie s-ar da în vânt după ce scrie aici, i-ar plăcea mai mult decât turtele de la miezul nopţii.

Am vârât cartea în buzunarul pantalonilor şi mi-am tras un scăunel în colţul celălalt al vetrei, cu faţa spre tăciunii care mai rămăseseră din foc. Apoi, am început s-o descos pe Alice. A mers greu de tot. Nu voia să vorbească neîntrebată şi ceea ce am izbutit să scot de la ea m-a făcut să mă simt doar şi mai neajutorat.

Am început de la titlul ciudat al cărţii: Afurisitul, ameţitul şi disperatul. Ce însemna? De ce se numea cartea aşa?
— Primul cuvânt este doar o vorbă de-a preoţilor, zise Alice, lăsându-şi colţurile gurii în jos, în semn de dezaprobare. Ei folosesc acest cuvânt pentru oamenii care fac lucrurile altfel. Pentru cei ca mama ta, care nu se duc la biserică şi nu spun rugăciunile care trebuie. Oamenii care nu sunt ca ei. Oamenii care se folosesc mai mult de mâna stângă, zise ea, zâmbindu-mi cu înţeles.

Cel de-al doilea cuvânt este mai potrivit, continuă Alice. Un trup care este luat de curând în stăpânire de un spirit străin, nu se mai ţine bine pe picioare. Cade mereu. Trebuie să treacă un timp, vezi tu, pentru ca spiritul străin, după ce a intrat, să se instaleze confortabil în noul său trup. E ca atunci când încerci să încalţi o pereche nouă de pantofi. Îi face pe posedaţi să fie şi ameţiţi, şi iuţi la mânie, pe deasupra. Cineva liniştit şi nepăsător, poate izbucni deodată, fără veste. Aşadar şi după asta îl poţi recunoaşte pe un posedat.

Cât despre al treilea cuvânt, lucrurile sunt simple. O vrăjitoare care a stăpânit o dată un trup de om sănătos, îşi doreşte cu disperare să mai intre într-unul. Apoi, după ce izbuteşte, îşi doreşte cu disperare să-l ţină în puterea ei. Nu renunţă fără luptă. O să facă orice să-l păstreze. Orice! De aceea posedaţii sunt atât de periculoşi.
— Dacă Mama Malkin vine aici, cine o să fie? am întrebat eu. Dacă va fi parazită, pe cine va încerca să ia în stăpânire? Pe mine? O să încerce să-mi facă rău astfel?
— Ar face-o, dacă ar putea, zise Alice. Totuşi nu-i uşor, câtă vreme tu eşti ce eşti. I-ar plăcea să mă folosească şi pe mine, dar nu-i voi da prilejul. Nu, îl va căuta pe cel mai slab. Prada cea mai uşoară.
— Copilul lui Ellie?
— Nu, copilul nu-i e de niciun folos. Ar trebui să aştepte până creşte mare. Mama Malkin n-a avut niciodată prea multă răbdare şi faptul că a fost închisă atâta timp în puţul acela de la Moş Gregory, a făcut-o şi mai repezită. Dacă tu eşti cel după care vine, mai întâi de toate îşi va găsi un trup puternic şi sănătos.
— Atunci Ellie? O s-o aleagă pe Ellie?
— Tu chiar nu ştii nimic? zise Alice, clătinând din cap, nevenindu-i să creadă. Ellie este puternică. I-ar face greutăţi. Nu, cu bărbaţii e mult mai uşor. Mai ales cu un bărbat a cărui inimă întotdeauna îi domină judecata. Cineva care poate izbucni chiar fără să gândească.
— Jack?
— Sigur că va fi Jack. Gândeşte-te ce o să însemne să-l ai pe Jack cel puternic pe urmele tale. Dar cartea are dreptate, într-un anumit punct. Un trup care e posedat de curând e mai uşor de stăpânit. E disperat, dar e şi ameţit.

Mi-am scos carneţelul şi-am scris tot ce mi s-a părut important. Alice nu vorbea la fel de repede ca Vraciul, dar, în scurt timp, a prins apă la moară şi n-a trecut mult până să înceapă să mă doară mâna. Când a ajuns la lucrurile cu adevărat importante — ce trebuie să faci când te confrunţi cu un posedat — erau o mulţime de avertismente cum că sufletul original era încă închis înăuntrul trupului posedat. Aşadar, dacă îi făceai rău trupului, îi făceai totodată rău şi sufletului nevinovat. Adică, uciderea trupului pentru a scăpa de spiritul care-l poseda era totuna cu o crimă.

De fapt, partea aceea a cărţii era descurajatoare: părea că nu prea ai multe de făcut. Fiind un preot, autorul se gândea că o exorcizare, folosind lumânări şi agheasmă, ar fi cea mai bună metodă ca să-l alungi pe invadator şi să eliberezi victima, dar recunoştea că nu toţi preoţii o pot face şi că foarte puţini o făceau într-adevăr cum trebuie. Mie mi se părea că acei câţiva preoţi care puteau s-o facă erau, probabil, cei de-ai şaptelea fii ai celor de-ai şaptelea fii, şi-asta era tot ce conta.

După toate acestea, Alice a declarat că se simte obosită şi a plecat la culcare. Şi mie mi-era somn. Uitasem cât de grea era munca la fermă şi mă dureau toate oasele, din cap până-n picioare. Odată urcat la mine în odaie, m-am cufundat cu plăcere în patul meu, abia aşteptând să dorm. Dar jos, în curte, câinii începură să latre.

Gândindu-mă că s-ar putea să fie ceva care i-a stârnit, am deschis fereastra şi m-am uitat afară, spre Dealul Spânzuraţilor, luând o gură bună din aerul nopţii, ca să mă învioreze şi să-mi limpezească mintea. Treptat, câinii s-au mai liniştit şi, în cele din urmă, s-au oprit din lătrat.

Când mă pregăteam să închid fereastra, s-a ivit şi luna, de după un nor. Lumina lunii poate arăta adevărul despre lucruri — Alice îmi spusese asta — întocmai cum acea umbră pe care mi-o lungise luna îi spusese Osoasei Lizzie că era ceva deosebit cu mine. Nu era nici măcar lună plină, ci doar o seceră palidă, în scădere, dar mi-a arătat ceva deosebit, ceva ce n-aş fi putut vedea, dacă n-ar fi fost ea. În lumina ei am putut vedea o dâră slabă, argintie, şerpuind în jos dinspre Dealul Spânzuraţilor. Se căţăra pe gard şi traversa păşunea dinspre miazănoapte, apoi tăia pajiştea de fân dinspre răsărit, şi se pierdea din vedere undeva în spatele hambarului. M-am gândit imediat la Mama Malkin. Văzusem dâra argintie în noaptea în care o înecasem în râu. Acum vedeam o altă dâră, întocmai ca aceea — mă găsise!

Cu inima bătând de mai să-mi spargă pieptul, am coborât scara în vârful picioarelor şi m-am furişat pe uşa din spate, închizând-o cu grijă în urma mea. Luna se ascunsese iarăşi după un nor, aşa că, atunci când am dat ocol hambarului, dâra argintie dispăruse, dar încă se mai desluşeau urme că venise cineva dinspre deal către clădirile fermei. Iarba era culcată de parcă un melc uriaş se târâse peste ea.

Am aşteptat să apară iarăşi luna, ca să pot cerceta partea pietruită a curţii din spatele hambarului. Câteva clipe mai târziu, norul se dădu la o parte şi-am văzut ceva care chiar m-a băgat în sperieţi. Dâra argintie strălucea în lumina lunii, iar direcţia în care se îndrepta era neîndoielnică. Ocolea cocina porcilor şi şerpuia până în faţa hambarului, descriind un arc larg, ca să ajungă în capătul celălalt al curţii. Apoi, o lua către casă, sfârşind chiar sub fereastra odăii lui Alice, unde chepengul de lemn vechi închidea intrarea spre scara care ducea jos, în pivniţă.

Cu vreo câteva generaţii în urmă, fermierul care locuise aici obişnuia să facă bere, pe care o vindea fermelor vecine şi chiar câtorva hanuri. Din pricina aceasta, oamenii locului numeau ferma noastră "Ferma berarului", deşi noi o numeam casa noastră. Scara pivniţei fusese construită cu intrare dinspre curte, pentru ca butoaiele să fie coborâte sau luate fără să se mai treacă prin casă.

Chepengul închidea intrarea spre scară, un lacăt greu, ruginit, îi unea cele două jumătăţi de lemn, dar între ele rămânea o crăpătură îngustă, unde marginile tăbliilor nu se lipeau una de alta. Era o crăpătură nu mai groasă ca degetul meu mare, dar dâra argintie se sfârşea exact acolo şi am înţeles că ceea ce se târâse spre acel punct, se strecurase cumva înăuntru prin deschizătura aceea micuţă. Mama Malkin se întorsese şi era parazită, cu trupul fără consistenţă şi destul de maleabil cât să se strecoare prin cele mai înguste crăpături.

Era deja în pivniţă!

Noi nu foloseam niciodată pivniţa aceea, dar mi-o aminteam destul de bine. Avea podeaua murdară şi ticsită cu butoaie vechi. Pereţii casei erau groşi şi goi pe dinăuntru, ceea ce însemna că, foarte curând, ar fi putut să ajungă oriunde prin pereţi, oriunde în casă.

Mi-am aruncat privirea în sus şi-am văzut pâlpâirea unei flăcări de lumânare în fereastra odăii lui Alice. Nu se culcase încă. Am intrat în casă şi, în clipa următoare stăteam în faţa uşii ei. Trebuia să ciocănesc destul de tare ca Alice să înţeleagă că eram acolo, însă fără să mai trezesc pe altcineva. Dar când mi-am apropiat mâna de uşă, gata să bat, am auzit un murmur în odaie.

Am putut desluşi vocea lui Alice. Părea să stea de vorbă cu cineva.

Nu-mi plăcea deloc ce auzeam, dar am ciocănit totuşi la uşă. Am aşteptat o clipă, dar fiindcă Alice n-a venit să deschidă, mi-am lipit urechea de uşă. Cu cine putea oare să vorbească în camera ei? Ştiam că Ellie şi Jack se culcaseră deja, şi oricum nu auzisem decât o singură voce, a lui Alice. Mi se păruse totuşi schimbată. Îmi aminteam că parcă o auzisem şi altă dată. Când în sfârşit mi-am amintit când mai auzisem ceva asemănător, m-am dat brusc înapoi de lângă uşă, de parcă mi-aş fi ars urechea.

Glasul ei urca şi cobora întocmai ca al Osoasei Lizzie, când se aplecase peste marginea gropii, ţinând cele două oase albe ale degetelor lui Billy în fiecare mână.

Aproape mai înainte să înţeleg ce făceam, am apucat de clanţă, am apăsat şi-am deschis larg uşa.

Alice, cu gura deschizându-se şi închizându-se, spunea un descântec la oglindă. Stătea pe marginea unui scaun cu spătar drept, uitându-se ţintă, peste flacăra unei lumânări, în oglinda mesei de toaletă. Am tras aer în piept şi m-am dat uşor mai aproape, ca să văd mai bine.

Fiind primăvară, şi după lăsarea serii, în odaie era destul de răcoare, dar pe fruntea lui Alice se vedeau broboane mari de sudoare. Chiar în clipa în care mă uitam la ele, două s-au întâlnit şi s-au prelins pe ochiul ei stâng, şi apoi pe sub el, pe obraz, ca o lacrimă. Ea privea ţintă în oglindă, cu ochii larg deschişi, dar când am strigat-o pe nume, nici măcar n-a clipit.

M-am apropiat până în spatele scaunului şi am văzut strălucirea sfeşnicului de alamă în oglindă, dar, spre groaza mea, chipul din oglindă, de deasupra flăcării, nu era al lui Alice.

Era un chip bătrân, slab şi scofâlcit, cu păr aspru şi cânepiu căzând ca o perdea pe fiecare dintre obrajii supţi. Era chipul cuiva care petrecuse multă vreme în pământul jilav.

Ochii din oglindă s-au mişcat atunci, alunecând spre stânga, ca să-mi prindă privirea. Erau ca două puncte roşii de foc. Cu toate că faţa s-a schimonosit într-un zâmbet, ochii au sclipit cu furie şi ură.

Nu mai era nicio îndoială. Era chipul Mamei Malkin.

Ce se întâmpla? Alice era deja posedată? Sau se folosea cumva de oglindă ca să stea de vorbă cu Mama Malkin?

Fără să mai stau pe gânduri, am apucat sfeşnicul şi am lovit cu suportul său greu în oglindă, care a explodat cu un trosnet asurzitor, urmat de zornăitul cristalin al cioburilor căzând în ploaie. Când oglinda s-a spart, Alice a ţipat, tare şi ascuţit.
A fost cel mai sfâşietor ţipăt pe care vi-l puteţi închipui. Era plin de suferinţă şi îmi amintea de guiţatul pe care-l scot uneori porcii când sunt înjunghiaţi. Dar n-am simţit părere de rău pentru Alice, deşi acum plângea şi se trăgea de păr, cu ochii înnebuniţi de groază.

Mi-am dat seama că toată casa se umpluse, între timp, de alte zgomote. Mai întâi, plânsul fetiţei lui Ellie; apoi glasul gros al unui bărbat înjurând şi blestemând; apoi un tropăit de ghete grele coborând scările.

Jack năvăli furios în odaie. Aruncă o privire spre oglinda spartă, apoi se îndreptă către mine şi îşi ridică pumnul. Presupun că a crezut că eu eram de vină, pentru că Alice încă ţipa, iar eu ţineam sfeşnicul în mână şi eram plin de mici zgârieturi, de la cioburile care săriseră.

Chiar la moment, Ellie intră în odaie. Îşi legăna copilul, care încă orăcăia din răsputeri, cu braţul drept, dar cu mâna liberă l-a apucat de pumn pe Jack şi a tras de el până când şi-a desfăcut pumnul şi a lăsat braţul în jos.
— Nu, Jack, l-a rugat ea. Ce rost ar avea?
— Nu-mi vine să cred că ai făcut asta, strigă Jack, mai să mă mănânce din priviri. Ştii cât de veche era oglinda asta? Ce crezi că o să spună tata acum? Cum o să se simtă când o s-o vadă?

Nu era de mirare că Jack era furios. Era destul de rău că sculasem toată casa în picioare, dar masa aceea de toaletă aparţinuse mamei tatălui meu. Acum, după ce tata îmi dăruise mie cutia cu amnarul, era ultimul obiect pe care-l mai avea de la familia sa.

Jack făcu doi paşi spre mine. Lumânarea nu se stinsese când spărsesem oglinda, însă când a strigat el din nou, a început să pâlpâie agonic.
— De ce-ai făcut asta? Ce naiba ţi-a venit?

Ce puteam să spun? Am ridicat doar din umeri, apoi mi-am plecat ochii.
— Ce cauţi în odaia asta, la urma urmei? stărui Jack.

Nu i-am răspuns. Orice aş fi zis, n-aş fi făcut decât să torn gaz pe foc.
— Să rămâi în odaia ta de acum încolo, zbieră Jack. Tare-mi vine să vă trimit pe amândoi să vă faceţi bagajele în clipa asta.

M-am uitat la Alice, care tot mai stătea pe scaun, cu faţa afundată în palme. Se oprise din plâns, dar tremura din tot corpul.

Când mi-am întors privirile de la ea, furia lui Jack se prefăcuse în îngrijorare. Se uita ţintă la Ellie, care deodată păru că se clatină. Mai înainte să se poată mişca, îşi pierdu echilibrul şi căzu cu spatele de perete. Jack uită de oglindă câteva minute, cât se agită în jurul lui Ellie.
— Nu ştiu ce m-a apucat, zise ea, împleticit. Am simţit deodată că mi se învârte capul. Oh! Jack! Jack! Aproape c-am scăpat copilul din braţe!
— Nu l-ai scăpat, n-a păţit nimic. Nu-ţi face griji. Ia, lasă-mă să-l iau eu...

Odată ce avu copilul în braţe, Jack se calmă.
— Deocamdată, strânge mizeria pe care ai făcut-o, îmi zise el. O să stăm de vorbă dimineaţă.

Ellie făcu doi paşi spre pat şi îşi puse mâna pe umărul lui Alice.
— Alice, vino puţin până jos, cât strânge Tom aici, zise ea. O să fac nişte ceai.

Puţin mai târziu, coborâră toţi în bucătărie, lăsându-mă pe mine să adun cioburile. După vreo zece minute, am coborât şi eu, ca să iau o mătură şi-un făraş. Ei stăteau la masă, sorbindu-şi ceaiul fierbinte; copilul adormise în braţele lui Ellie. Nu vorbeau şi nimeni nu mă pofti să beau şi eu o cană de ceai. Nimeni nu-şi ridică măcar o dată ochii spre mine.

M-am întors la etaj şi-am măturat cât am putut de bine, apoi m-am dus în odaia mea. M-am aşezat pe pat şi m-am uitat în gol pe fereastră, simţindu-mă speriat şi singur. Oare Alice era deja posedată? La urma urmelor, văzusem în oglindă chipul Mamei Malkin. Dacă intrase în Alice, atunci copilul şi toţi ceilalţi erau cu adevărat în primejdie.

Nu încercase să facă nimic pe moment, dar Alice era firavă în comparaţie cu Jack, aşa că Mama Malkin urma să fie plăpândă. Avea să aştepte până va adormi toată lumea. Eu aveam să fiu ţinta principală. Sau poate copilul. Sângele unui nou-născut i-ar fi sporit puterile.

Sau spărsesem oglinda la ţanc? Rupsesem oare vraja chiar în momentul în care Mama Malkin se pregătea să intre în Alice? O altă posibilitate era ca Alice doar să fi stat de vorbă cu vrăjitoarea, folosindu-se de oglindă. Chiar şi aşa, era destul de grav. Însemna că am doi duşmani de care să mă feresc.

Trebuia să fac ceva. Dar ce anume? Când stăteam aşa, cu gândurile învălmăşite, încercând să pun lucrurile cap la cap, am auzit o bătaie scurtă în uşa odăii mele. Am crezut că era Alice, aşa că nu m-am urnit din loc. Apoi am auzit o voce strigându-mă încet pe nume. Era Ellie, şi am sărit să-i deschid.
— Putem vorbi înăuntru? mă întrebă ea. Nu vreau să trezesc cumva fetiţa. Abia de-am adormit-o la loc.

Am încuviinţat cu un semn din cap, iar Ellie a intrat, închizând cu atenţie uşa în urma ei.
— Te simţi bine? mă întrebă ea, părând îngrijorată.

Am dat din cap amărât, dar nu m-am putut uita în ochii ei.
— Vrei să-mi spui şi mie despre ce-a fost vorba? mă întrebă. Tu eşti un băiat cu capul pe umeri, Tom, şi trebuie să fi avut un motiv întemeiat ca să faci ceea ce ai făcut. Dacă vorbeşti despre asta, s-ar putea să te simţi mai uşurat.

Cum aş fi putut să-i spun adevărul? Vreau să zic, Ellie avea un copil de îngrijit, deci cum să-i fi spus că exista o vrăjitoare pe aici, pe undeva, ascunsă prin casă, care se dădea în vânt după sângele de copii? Şi atunci mi-am dat seama că, totuşi, pentru binele copilului, trebuia să-i spun. Trebuia să ştie clar cât de primejdioasă era situaţia. Trebuia să plece din casă.
— Este o problemă, Ellie. Dar nu ştiu cum să ţi-o spun.

Ellie zâmbi.
— Dacă începi cu începutul va fi la fel de bine ca oricare alt...
— Ceva m-a urmărit până aici, am întrerupt-o eu, uitându-mă drept în ochii ei. Ceva necurat, care vrea să-mi facă rău. De aceea am spart oglinda. Alice îi vorbea şi...

Ochii lui Ellie fulgerară deodată mânioşi.
— Spune-i asta lui Jack şi cu siguranţă o să-i simţi puterea pumnului! Vrei să spui că ai adus ceva aici, odată cu tine, când eu am un copil nou-născut de îngrijit? Cum ai putut? Cum ai putut să faci una ca asta?
— N-am ştiut că se va întâmpla, m-am apărat eu. Am descoperit abia în seara aceasta. De aceea îţi spun abia acum. Trebuie să părăseşti casa asta şi să duci copilul într-un loc sigur. Pleacă acum, până nu e prea târziu.
— Ce? Chiar acum? În toiul nopţii?

Am încuviinţat, dând din cap.

Ellie a clătinat negativ din cap, cu hotărâre.
— Jack n-o să vrea să plece. N-o să vrea să fie scos din propria lui casă în puterea nopţii. Nici în ruptul capului. Nu, o să aştept. O să rămân aici şi o să-mi spun rugăciunile. Mama aşa m-a învăţat. Zicea că, dacă te rogi din tot sufletul, nimic din forţele Răului nu te poate atinge vreodată. Iar eu chiar cred asta. Oricum, s-ar putea să te fi înşelat, Tom, adăugă ea. Eşti tânăr şi de-abia ai început să-ţi deprinzi meseria, aşa că s-ar putea să nu fie chiar atât de rău precum crezi. Iar mama ta se poate întoarce în orice moment. Dacă nu în noaptea asta, cu siguranţă că mâine seară va fi înapoi. Ea o să ştie ce e de făcut. Până atunci, stai departe de odaia fetei aceleia. Ceva nu-i în regulă cu ea.

Când am deschis gura să vorbesc, vrând să mai încerc o dată s-o conving să plece, o expresie de îngrijorare se zugrăvi deodată pe chipul lui Ellie, care se clătină pe picioare, sprijinindu-se cu mâna de perete, ca să nu cadă.
— Poftim, uite ce-ai făcut! Mă ia cu ameţeală numai când mă gândesc la ce se întâmplă aici.

Se aşeză pe marginea patului meu şi-şi sprijini capul în mâini câteva clipe, în timp ce eu o priveam deznădăjduit, neştiind ce să fac sau ce să spun.

După câteva momente, se ridică din nou în picioare.
— Trebuie să stăm de vorbă cu mama ta de îndată ce se va întoarce, dar, nu uita, stai departe de Alice până atunci! Făgăduieşti?

I-am făgăduit şi, cu un zâmbet trist, Ellie s-a întors în camera ei.

Abia când a plecat mi-am dat deodată seama...

Ellie se clătinase pentru a doua oară, spunând că i se învârte capul. O dată ar fi putut să fie întâmplător. Doar de la oboseală. Dar, de două ori! Era ameţită. Ellie era ameţită şi acesta era primul semn de posedare!

Am început să mă plimb în sus şi-n jos prin odaie. Cu siguranţă mă înşelam. Nu Ellie! Nu era cu putinţă să fie Ellie. Poate că Ellie era doar obosită. La urma urmelor, copilul o ţinea trează mai mereu. Dar Ellie era puternică şi sănătoasă. Fusese crescută şi ea tot la o fermă şi nu era femeia care să lase răul s-o îngenuncheze. Şi toată cuvântarea aceea a ei despre rugăciuni! Poate că mi-o ţinuse doar ca să n-o bănuiesc pe ea.

Dar nu-mi zisese oare Alice că Ellie ar fi greu de stăpânit? Mai zisese şi că, probabil, victima avea să fie Jack, dar el nu dăduse încă niciun semn de ameţeală. Totuşi, nu încăpea nicio îndoială că devenise din ce în ce mai iute la mânie şi violent, pe deasupra! Dacă Ellie nu l-ar fi oprit, mi-ar fi zburat cu pumnul capul de pe umeri.

Dar, bineînţeles, dacă Alice era în cârdăşie cu Mama Malkin, tot ce îmi spusese ea ar fi urmărit numai să mă inducă în eroare. Nu puteam să am încredere nici în ce îmi relatase ea din cartea Vraciului! Se putea să-mi fi spus numai minciuni! Eu nu puteam citi în latineşte, aşa că n-aveam cum să-i verific spusele.

Am înţeles atunci că putea fi oricare dintre ei. Un atac s-ar fi putut produce în orice moment, iar eu n-aveam nicio cale de a afla din care parte va veni!

© Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Corint Junior, parte componentă a Grupului Editorial Corint.