Nu e bine să pleci la Beijing prin Budapesta. Stai în aeroport 8 ore (încă puţin şi-ai ajuns în China) şi, oricît ai sta, nu-ţi poţi imagina cum e-acolo! Adică, sigur, îţi poţi imagina; dar, credeţi-mă: confruntată cu realitatea de la faţa locului, imaginaţia e vacs.
Plecat-am patru din Budapesta (Ileana, Florin, Sergiu, eu) şi cu Cristina cinci. Cristina era "şefa grupului": orice grup are un şef - la noi, a fost o şefă. Cînd am decolat era luni, cînd am ajuns - marţi. Nu mai ştiu cîte fuse orare am traversat, cert este că, odată ajunşi - pe la 5 dimineaţa - nu mai ştiam ce zi era. Avînd în vedere c-am ieşit din casă la 4 dimineaţa şi c-am ajuns la hotelul din Beijing pe la 8, tot dimineaţă, reiese c-am făcut 28 de ore pe drum; n-au fost atîtea, evident (Beijingul are un decalaj de şase ore faţă de Bucureşti, başca statul la Budapesta etc.), dar e ca şi cum ar fi fost.
Primul lucru pe care-l observi cînd ajungi în China este că, de fapt, ai ajuns deja în China: dacă mergi cu un avion al unei companii chineze - în cazul de faţă: "Hainan Airlines" -, te trezeşti într-un fel de Chinatown aerian: o aglomeraţie pestriţă şi gălăgioasă de inşi care se descalţă de cum decolează avionul, se strigă peste zece rînduri, se foiesc în scaun sau îşi găsesc repede un şir de scaune goale pe care să se întindă şi să tragă un pui de somn pînă la Beijing - la 10 ore de zbor, e bine să ştii din prima cum să-ţi omori timpul... Primul şoc, aşadar, este numeric: noi cinci (Cristina, Ileana, Sergiu, Florin şi cu mine) sîntem - de departe - minoritari! În avionul imens mai există, cred, doar vreo zece occidentali (evident, ne includem şi pe noi printre "occidentali"): cîţiva italieni (ce par sedaţi în comparaţie cu vivacitatea chinezească), ceva francezi, parcă nişte olandezi, probabil şi nişte nemţi - şi un ungur în scaun rulant, care face naveta pînă la toaletă însoţit de-un alt ungur.
Stewardesele se înclină, solemne, înainte de a prezenta măsurile de salvare; acestea sînt arătate, de fapt, pe cîteva zeci de monitoare, aşa că fetele stau - pur şi simplu - drepte şi cuminţi aşteptînd să se termine înregistrarea. Stewardesele lor sînt, toate, foarte tinere şi drăguţe - în cele patru zboruri Budapesta-Beijing, Beijing-Shanghai, Shanghai-Beijing şi Beijing-Budapesta, n-am zărit nici picior de stewardesă trecută de 25 de ani... (Situaţia se schimbă pe cursa Malev Bucureşti-Budapesta şi retur, unde vîrsta medie a stewardeselor pare a fi 45-50 de ani.) Trebuie să te obişnuieşti cu două lucruri: unu, toate anunţurile sînt făcute în (fireşte) chineză, şi-abia apoi în engleză; doi, toate lucrurile care ţi se aduc, în chip de mîncare, au "explicaţii" chinezeşti...
Eram atît de obosit (nu pot să dorm pe avion; dacă e să cadă, vreau să fiu treaz pînă în ultima secundă!) încît am avut impresia că rampa pe care curgeau bagajele este (supra)vegheată de ursuleţi panda... M-am apropiat şi - da, erau ursuleţi panda. Doar că erau de pluş.
E un sentiment pe care l-am avut din prima clipă şi pînă în ultima - acela că sîntem "singuri pe lume". Oriunde te-ai duce, eşti minoritar. Cum nu ştii nici limba, eşti pierdut. Cum oraşele sînt uriaşe (Beijing şi Shanghai: 31 de milioane de locuitori la un loc!), dacă te rătăceşti, ăla eşti. Chinezii vorbesc un fel de engleză, dar nu conta pe asta: trebuie să mai şi înţelegi ce spun...
Sîntem întîmpinaţi de dl Tsui ("tovarăş" ar fi mai corect), care a fost - pînă puţin după căderea lui Ceauşescu - funcţionar al Ambasadei chineze la Bucureşti. Dl Tsui vorbeşte româneşte, aşa că va fi interpretul nostru pe toată durata călătoriei. (Evident că toată lumea vorbeşte engleza, dar tocmai de aceea, ha-ha.) Dl Tsui e un poem: are aproape 70 de ani, este mic de statură (mă rog, toţi chinezii sînt "mici de statură"), vioi ca un cintezoi şi se îmbracă într-un fel de nu se poate! În cele cinci zile petrecute împreună, n-am remarcat să se fi schimbat măcar o dată, rămînînd credincios - precum Partidului - aceloraşi pantalonaşi de doc, gecuţei cu blăniţă, şepcuţei şi, mai ales, ditamai genţii de vinilin negru, pe care-a purtat-o cu el absolut peste tot; probabil că avea acolo dosarele noastre. Pe bune, cei mai bine îmbrăcaţi chinezi (chinezoaice) i-am văzut pe avion: erau piloţii şi stewardesele.
Cealaltă persoană care a însoţit grupul nostru a fost o domnişoară, care s-a dovedit pe parcurs că este, de fapt, doamnă, deşi este foarte tînără, şi care vorbea un fel de engleză. Cu păr lung şi ochelari (gen Cristina Modreanu). Ei înţelegeau tot ce vorbeam noi; dar cum dumneaei vorbea cu dl Tsui numai pe chinezeşte, noi nu pricepeam neam ce ziceau ei...
În mega-oraşe
Sîntem duşi direct la hotel, pe bulevardul de 60 (şaizeci) de kilometri care străbate Beijingul de la un capăt la altul, cu Piaţa Tien-an-men cu tot. (Unii dintre noi ar vrea să se oprească, în zilele următoare, pentru a face poze în piaţă, dar... programul este foarte încărcat, şi nu se găseşte niciodată timp. Avem parte, în schimb, de lecţii de fonetică: Tien-an-men se pronunţă, de fapt, "Tiăn ăn mîn", sau ceva de genul ăsta; e singurul suvenir din Tien-an-men pe care-l vom lua cu noi.)
Cu ochii încă împăienjeniţi de somn, vedem "stoluri" de oameni pe două roţi care roiesc pe străzi. Bicicletele (Katie Melua cîntă c-ar fi 9 milioane!) aşteaptă disciplinate la stopuri şi-apoi dispar care-ncotro. Pekinezii nu poartă uniforme, dar e ca şi cum: hainele lor sînt triste, cenuşii. De o parte şi de alta - zgîrie-nori după zgîrie-nori. Şi acolo unde nu sînt zgîrie-nori, vor fi: se construieşte într-o veselie (duşmănie?), de parcă China populară ar vrea să demonstreze că poţi construi capitalismul în patru ani şi jumătate.
)
Apoi, tîrîş-grăpiş, ne îndreptăm spre prima întîlnire "oficială", unde - printre picoteli şi digestii lente - ascultăm ceva care are, vag, legătură cu noi. Sîntem la sediul Radioului naţional, unde este şi secţia română. Pe dinafară, un bloc modern, aproape trendy; pe dinăuntru, stilul maoist rules on... Ne este prezentată o expoziţie de artefacte care seamănă, în mai mic, cu expoziţia cadourilor lui Ceauşescu de la Muzeul de Istorie. Bem un ceai care n-are nici un gust (chestie care se va repeta la toate întîlnirile oficiale; cele mai bune ceaiuri le-am băut pe avion). Fiecare se prezintă. Cînd se ajunge la mine şi spun că le am, cumva, cu filmul, feţele se destind şi mi se împărtăşeşte prima - dintr-un lung şir - de revelaţii cinematografice româneşti... Nu, nu este vorba despre Sergiu Nicolaescu (sorry!), ci despre Ciprian Porumbescu. De Gheorghe Vitanidis, dar asta nu mai contează: nici ei, nici eu nu mai ştim cine a făcut filmul din 1972.
Înainte de a zbura spre Shanghai, a doua zi, o scurtă vizită la "Marele zid" - ceva mai lungă, totuşi, decît cea în "Oraşul interzis", că orişicît: numai ca să urci primele 200 de trepte îţi ia ceva timp... Dacă "Oraşul interzis" e un labirint, "Marele zid" e altul - desfăşurat (nu ştiu cît s-ar putea face cu bicicleta pînă acolo!). Totul ultra-turistic, totul pe bani; dac-ai ajuns la primul popas, ţi se "oferă" - contra cost - o medalie de merit, cu numele gravat instantaneu pe ea. Iar, la poalele urcuşului, mai poţi admira (şi, eventual, fotografia - cum am făcut şi eu) un cuplu de chinezoaice înfofolite care mestecă seminţe.
A doua zi, întîlniri, iarăşi mese interminabile, iarăşi nostalgii cu Ciprian Porumbescu... Pare să-l fi văzut toată China! Încerc să-i conving că România a mai făcut filme din anii '70 pînă acum, unele foarte bune. Le spun: "Sigur că, pentru o cultură atît de veche ca a dvs., 30 de ani înseamnă doar 3 minute!", şi asta îi binedispune; dar Ciprian Porumbescu pare să fi atins o coardă sensibilă a sufletului colectiv chinez, imposibil să li-l scoţi din cap.
Shanghaiul mi-a plăcut mai mult. Este mai cosmopolit (probabil, dintotdeauna), mai rafinat, un fel de Manhattan. Doar că are 17 milioane de suflete! Nu doar că e mai spectaculos, dar e mai friendly: pe lîngă gigantismul "oficial"al Beijingului, în care totul e imens şi cam rece, pe lîngă zgîrie-nori (care sînt atît de mulţi şi de înalţi că te ia cu ameţeală), pe lîngă şoselele suspendate şi tunelele pe sub fluviu (Yang-ţî), Shanghaiul are viaţă, are colţuri de stradă la scară umană, memorie; vechiul n-a fost cu totul înlocuit de nou, cele două coexistă. Încă mai există şi clădiri mici, cu prăvălii deschise noaptea de unde-ţi poţi lua una-alta, de la zarzavaturi (probabil că există chinezi care gătesc noaptea) la CD-uri. Sînt şi frizerii unde te poţi tunde la 2 dimineaţa! Am făcut o escapadă nocturnă în trei, nu prea departe de hotelul nostru.
O altă chestie (observată ziua) este că, la ei, întinsul rufelor în stradă nu e doar un obicei - e o manie. Dacă te abaţi prin cartierele populare, pe lîngă aceleaşi zarzavaturi (unele n-am ştiut ce sînt) aproape răsturnate pe caldarîm, poţi da de izmene, maiouri, pijamale şi şosete agăţate peste tot. Uneori, nici nu-ţi dai seama dacă sînt magazine care şi-au scos marfa să ia ochiul cumpărătorului, sau hainele obosite ale familiilor care locuiesc acolo, înviorate cu detergent şi întinse pe sfori.
Shanghaiul te dă pe spate oricum. S-a construit atît de mult, în numai zece ani, încît te gîndeşti cu groază ce va fi oraşul ăsta peste alţi zece-douăzeci de ani. Blocuri de toate formele şi supradimensiunile posibile, care - văzute noaptea, cu toate luminile aprinse - par nişte imense bijuterii răsfirate cît vezi cu ochii, în caseta unei cochete gigantice. Există un zgîrie-nori de 88 de etaje care - de pe la jumătate - este hotel "Grand Hyatt". Alături, un turn de 267 de metri, cu restaurant turnant în vîrf cu tot, din care poţi vedea pînă-n orizont - dincolo de care oraşul continuă...
Restaurantele (în care, nu mai trebuie să spun, se mănîncă divin!) sînt de toate felurile şi pentru toate pungile. Unele sînt plasate în mari magazine (gen "Unirea") sau chiar în clădiri de firmă, cu "săli de mese" ca nişte hale de halit rapid şi nu prea scump; altele par de lux (interior Art Déco, stucaturi aurite, havuzuri cu peştişori roşii în mijloc etc.) dar, după numărul mare de pensionari ce nu păreau milionari care mîncau acolo cu mare poftă, nu cred că sînt prohibitive; şi am mai văzut, deplasîndu-ne mai mult cu microbuzul, nişte gherete de tablă prăpădite, coşmelii slinoase de margini de cartier, din care te-ai aştepta să răsufle fum de mititei... Toată lumea înfulecă fără vreo ordine anume, uneori supele la sfîrşit, iar asta vine şi din faptul că felurile sînt aduse mai toate odată şi puse pe placa de cristal care se învîrte, poţi lua ce vrei cînd vrei de cîte ori vrei, nu există "felul unu", "felul doi" ş.a.m.d. Încă se mănîncă cu beţigaşe (de lemn sau de porţelan, ba chiar de plastic, în funcţie de "stelele" restaurantului); spun "încă" deoarece cred că, în ritmul în care avansează economia chinezească, în curînd n-o să mai fie timp de fineţuri d-astea: cu beţigaşele se mănîncă încet, iar timpul înseamnă bani! În orice caz, dacă mai aveam ceva complexe legate de lipsa mea de dexteritate în mînuirea chopstick-urilor (oricum, le foloseam mai bine ca restul delegaţiei), le-am pierdut definitiv în China, cînd am văzut că, atunci cînd întîmpină obstacole în prinderea unei alune sau boabe de mazăre, chinezii duc bolul la gură şi hăpăie! N-o fi elegant, dar e eficient.
Mîncarea din Shanghai e mai dulce. Autobuzele sînt vopsite în aceleaşi culori (vernil, roz, oranj...), iar amestecul uneia cu alteia nu pare să sperie pe nimeni.
Nu mi se pare că progresul le-a adus chinezilor fericirea. La sfîrşitul vizitei (ce-i drept, de numai o săptămînă), am plecat cu imaginea unei ţări cu construcţii spectaculoase, o creştere economică vizibilă la tot pasul, deja-ştiutul pitoresc culinar (Chinese food este o instituţie internaţională!) - şi cam atît. Dar rafinamentul dinastiei Ming a dispărut acum patru secole, lăsînd în urmă un "stil" oficial compozit şi kitschos, iar cei care au fost sacrificaţi pentru construirea "Marelui zid" sînt sacrificaţi, în continuare, pentru ridicarea zgîrie-norilor. Cum se distrează chinezii? Televizor, cluburi de karaoke şi - cum am văzut - ceainării... Noroc cu Ciprian Porumbescu!
Şi, cum ziceam, nu conta pe chinezi să te lămurească unde eşti.
