Uriaşă scenă plutitoare cu decoruri la dimensiuni reale, Veneţia este locul unde simţul ridicolului a fost eradicat. Dacă aş alege să încalţ catalige într-o dimineaţă oarecare, lumea ar trece grăbită printre ele iar pescăruşii m-ar confunda cu o parcare mobilă.
E inutil să-ţi închipui că eşti o bulină mai albastră pe o umbrelă cu buline foarte albastre! Mesajul e clar şi, totuşi, artiştii descalecă hotărâţi să uimească, să aplaude şi să fie aplaudaţi.
În prima zi, invazia pacifistă a celor şaptezeci de mii de persoane face ca vaporaşele să scârţâie din toate încheieturile. Străduţe late cât un tors de Van Damme se transformă în nişte capcane cu pereţii înalţi.
Carabinierii îşi fac încălzirea inventând benzi de circulaţie cu sens unic. Intervenţia strâmtorează limita de viteză pe calapodul dansului de la Căpâlna. Trei paşi înainte, unul înapoi.
"Iooo-s în deal şi badea-n şesu' / Şi mi-l cunosc după mersu'", mă apucă hăulitul, inutil, nimeni nu e curios nici măcar pe ce limbă falsez cu atâta pasiune. Deasupra capetelor se înalţă, ca un abur lăptos, un zumzet ciudat, o limbă universală, mixată în procente inegale.
În sfârşit, râul uman, pestriţ şi gălăgios, se revarsă în piaţa San Marco. Perfid, un sentiment de teamă mă încalţă cu nişte cipici uzi. Şi dacă scena această uriaşă nu rezistă? Dacă apele, sătule de apăsare, s-ar răzvrăti, răscumpărându-şi liniştea? Veneţia ar dispărea ca o măslină pe fundul unui ceaun uriaş, în doar câteva minute.
Zborul îngerului se întâmplă deasupra pieţei, dezlegând hăţurile imaginaţiei. Deşi se ştie totul despre atleta care coboară din turn, deghizată în înger, ploaia de confetti, porumbeii ce o acompaniază în zboruri concentrice, tobele bătute în ritm ascendent şi dorinţa imensă de a crede în minuni, transformă totul într-o poveste cu miez de turtă dulce.
Înălţimea nu-mi permite să fotografiez evenimentul. Mă încurc în sistemul solar de pe capul unui tânăr, proaspăt coafat pentru eveniment.
În timp ce număr planete şi asteroizi, parada măştilor tocmai se petrece elegant, undeva, în mijlocul pieţei. N-o văd, dar mă consolez cu gândul că alţii au plătit sume dodoloaţe pentru aceleaşi condiţii. Afişarea prin turtire de coloanele pieţei, situaţie în care se găsesc foarte mulţi dintre plătitori, ar putea fi chiar dezavantajoasă dacă ghinioniştii nu au instrumentar pentru niscaiva datări cu carbon.
Câteva trâmbiţe anunţă, dacă nu sfârşitul lumii, atunci, cu siguranţă, pe cel a spectacolului. În curând, aerul începe să circule şi la cote mai joase, mersul devine, din nou, practicabil.
Îmi dau sema că e un fel de pauză între acte şi asta îmi dă prilejul să mă perind printre măşti. Delicioasa îndeletnicire îmi permite să fac ierarhizări.
Actorii amatori, amuzaţi de noua lor înfăţisare, sunt timizi, încearcând cu disperare să găsească tonusul măştii sub care s-au ascuns. Nu se lasă fotografiaţi, iar de sub jupoane şi pelerine apar, la fiecare mişcare, ca nişte dinţi cariaţi, blugii şi adidaşii cei de toate zilele.
Măştile profesioniste însă nu au lăsat nimic la voia întâmplării. Fiecare din ele reprezintă un spectacol în sine. De la perucă şi mustaţă, pudra din obraji şi pantofii cu modele complicate, totul e pregătit în detaliu.
Nu lipsesc evantaiele şi delicatele umbreluţe de soare, deşi Veneţia morocănoasă zvârle, cu îndârjire, cocoloaşe de pâclă gri peste mulţimea colorată.
Încerc să obţin şi eu vreun rol de împins tava cerând cavalerului din imagine un foc. Rămân dezamăgită când îmi întinde o brichetă roşie cu buburuze albastre. Reverenţa cu care îmi răspunde e încă şi mai aproximativă.
Dau şi eu să mă scălâmbăi, dar nu reuşesc decât să mă calc de una singură pe picior. Îmi aruncă un zâmbet superior, eliminându-mă din distribuţie înainte să-mi însuşesc vreo replică.
Aş vrea să mă supăr, dar nu găsesc în baza mea de date vreo informaţie despre evoluţia focului de la amnar la brichetă, în aşa fel încât să-i pot reproşa, argumentat, că nu mi-a oferit foc scăpărând pietricele.
Mă las păgubaşă şi trec la un personaj care mă incită încă şi mai mult, pentru că nu ştiu în ce tabără să-l înscriu. Amator profesionist sau profesionist de amator?
Încerc să debutez drept agent secret, de data asta, hotărâtă să aflu ce scrie pe tăbliţa din mână lui. Se pare că n-am talent, mă dibuieşte imediat şi mi-o oferă fără prea multe reţineri.
Mda, acum sunt lămurită pe deplin. Ar putea să fie numele lui, planurile Al Qaida pe următorii cincizeci de ani sau, de ce nu, o versiune personală a evenimentului ce se desfăşoară printre noi. După zelul cu care încearcă să mă fotografieze, cred că ultima variantă e mai aproape de adevăr.
Nici el nu va şti unde să mă încadreze, aşa că suntem chit; ne despărţim dând din cap ca două gâşte politicoase.
Sunt istovită într-un fel ciudat. E un soi de lene languroasă care încearcă să-mi maseze zonele solicitate. Da, carnavalul veneţian e o experienţă care merită încercată!
În retragere fiind, am şansa unei ultime fotografii: o mască ce se odihneşte, sprijinită de soclul unei statui. Imaginea e cu atât mai expresivă, cu cât zbuciumul din jur se reintensifică.
Brusc, statuia se scarpină pe nas, iar eu slobod un urlet puternic. Porumbei şi carabinieri încep să zboare în jurul meu.
În sfârşit, am prins şi eu un rol de Chiriţă leşinată în buricul Veneţiei, numai că ăştia mă resuscitează fără săruri - jap! jap! - ce ochi albaştri are agresorul cu uniformă...
Nu, nu vreau la pronto soccorso, vreau la mama, să-mi spună ea mai clar, încă o dată, de ce m-a făcut să cred că albul e alb şi negrul e negru, când, iată, lumea e negru pe alb, o uriaşă iluzie optică.
O să-mi împachetez cu grijă blugii zdrenţuiţi în puncte strategice, ochelarii de soare şi bricheta cu inimioare.
Cineva, peste altă sută de ani, va defila prin San Marco deghizat aşa, încercând să ghicească ce stare de spirit ar trebui să asorteze.