Dar gândul de a transpira câteva zile într-un autobuz cu alţi compatrioţi interesaţi mai mult de telefoanele celulare ce le pot cumpăra la mall decât de muzeul Van Gogh nu mă ademenea foarte tare. În schimb, ideea de a-mi petrece vara undeva departe de supra-aglomeratele metropole europene mi se părea mai atractivă, mai ales pe timpul canicularelor zile de vară. Am mai accesat de câteva ori site-ul caleidoscop, am mai analizat puţin situaţia până când, într-un final, am dat de o tabără din al cărei program construcţiile şi zugrăvitul lipseau cu desăvârşire.
Era vorba despre o tabără de copii situată undeva pe ţărmul mării Egee, iar munca ce trebuia depusă era cea de îngrijitor. Pe deasupra durata era de două săptămâni, timp pentru care suma cerută începea să mi se pară chiar rezonabilă. Le-am scris organizatorilor un e-mail şi peste o săptămână am fost deja anunţat să confirm participarea în tabăra de vară de la Yeni Şakran din Turcia.
Desigur că în momentul în care am luat hotărârea de a pleca nu ştiam în ce mă bag. Dar când am ajuns în sfârşit la destinaţie am ştiut imediat că nu am decis rău de loc. Ăştia nu exageraseră cu nimic când au zis că tabăra se va ţine pe coasta mării Egee. Într-adevăr proprietatea unde eram cazaţi se întindea cam 50 de metri de-a lungul unui ţărm plin cu palmieri, pe care se prăvăleau silenţios micile valurile ale mării. La doar câţiva metri de plajă clipoceau alte ape, cele ale albastrului bazin de înot înconjurat de chaise-long-uri protejate de umbrelele de trestie împletită, iar lângă bazin o mică pădurice de pini producea umbra necesară pentru cele câteva hamace care atârnau leneşe între ele. În sfârşit, lângă pădure se ridicau cele două etaje ale elegantului motel Afacan (pronunţat Afadjan) care urma să fie şi reşedinţa mea pentru următoarele două săptămâni.
E drept că am rămas puţin descumpănit când am aflat că voi avea de împărţit camera cu încă doi voluntari. Dar după ce am făcut cunoştinţă cu aceştia, unul din Turcia, iar celălalt din Azerbaidjan, temerile mi-au dispărut cu desăvârşire: ambii erau plăcuţi, plini de voie bună şi umor. Şi mai mult, nici unul dintre ei nu sforăia.
Programul într-o tabără de copii, am început să îmi dau seama încă din prima zi, e mult mai lejer decât îmi făcusem griji la plecare. Tot ce are de făcut un voluntar e să îi ţină cât mai ocupaţi pe cei zece copii care provin majoritatea din familii înstărite din Turcia, cu precădere din Istanbul. Asta înseamnă nişte educaţie fizică, o oră de engleză care se ţine mai mult de formă dat fiind că toţi copiii se uită la bazinul din curte în timpul ei, şi, în final fotbal, tenis de masă dar mai ales înot, sportul pe departe cel mai popular pentru toţi copiii din tabără.
Mesele se succed cu o regularitate ce îşi dă mâna cu monotonia: dimineţile încep cu un mic dejun tipic turcesc. Acesta constă în pâine cu caş (care este, apropo, un cuvânt turcesc), roşii, castraveţi şi parizer. La amiază se serveşte ciorbă (tot cuvânt turcesc) şi de obicei salată de legume cu vinete sau ceva ghiveci. Cina constă câteodată din orez cu dovlecel, iar altă dată din fasole - un alt cuvânt turcesc. În zilele bune primim şi carne, dar zilele bune sunt numărate. Pentru a-şi menţine cheltuielile la minimum organizatorii ne îndoapă mai mult cu ingrediente de natură vegetală. Ceea ce nu e chiar aşa de rău dacă e numai pentru două săptămâni şi pe deasupra face şi bine la stomac.
Serile, după ce, pe la unsprezece, se culcă şi copiii, are loc întâlnirea de organizare a activităţilor pentru ziua următoare, căreia sincer să fiu nu prea îi văd rostul dat fiind că acestea sunt în fiecare zi aceleaşi. După această întâlnire în schimb, dacă mai ai energie, pe la doisprezece poţi să ieşi la micul local din sat la o bere, la o ţigară, şi eventual la dat la una dintre celelalte voluntare. Datul la localnice merge ceva mai greu pentru că engleza nu este foarte cunoscută în satele de pescari de pe ţărmul mării. Dar pentru câte o localnică chiar merită să te pui pe învăţat turcă...
Deşi puţini vorbesc engleză, turcii sunt foarte curioşi de oaspeţi, primitori, şi incredibil de bucuroşi să strângă mâna unui nou prieten din România. "Hagi!" exclamă majoritatea cu un zâmbet, neuitând să menţioneze că fotbalistul nostru a fost, nu cu mult timp în urmă, cea mai importantă vedetă de la Galatasaray! Cu cei mai puţin interesaţi de fotbal, dar mai buni vorbitori de engleză (printre care se numără cel mai mult studenţii), se discută politică şi relaţii internaţionale. La acest capitol un număr surprinzător de mare insistă să facă cunoscut faptul că nu doresc intrarea Turciei în Uniunea Europeană, fiindu-le frică de asimilarea culturală în marea de naţionalităţi europene şi de pierderea religiei musulmane. Cei mai mulţi sprijină ideea unei Turcii independente şi religioase, deşi teoretic populaţia ţării se împarte aproximativ egal între conservatori şi liberali.
În ultimele zile de tabără, la motelul nostru s-a mai aciuit un grup de voluntari din Belgia şi Spania care au venit să construiască un perete pentru a masca un rezervor de apă. Asta era munca de care am fugit eu când am dat de site-ul de voluntariat. Dar după ce i-am observat pe aceşti studenţi "la lucru" timp de o săptămână aproape că am început să îi invidiez: dacă din 12 ore în care soarele strălucea pe cer i-am văzut efectiv lucrând două pe zi era mare lucru. Ba mai puneau o cărămidă, ba mai ieşeau la o îngheţată, după care, dat fiind că era prea cald pentru muncit la amiază, îşi trăgeau pur şi simplu slipurile şi costumele de baie pe ei şi săreau în piscină. Va să zică stând după coada copiilor prin tabără, noi îngrijitorii aveam de fapt mai mult de lucru decât zidarii!
Cu toate acestea, eu tot nu îi invidiez pe cei ce s-au dus cu autocarul vara aceasta la Amsterdam. Deşi unii dintre voluntari se mai plâng din când în când de monotonia activităţilor, pe mine unul înotul, statul la soare, fotbalul şi lenevitul în hamac, chiar dacă practicate în chiuiturile a zece puradei neastâmpăraţi, nu mă deranjează în orice ordine le-ai lua. Până la urmă la Yeni Şakran nu numai că am trăit o experienţă inedită, dar am avut o vacanţă de zece ori mai interesantă decât înghesuit pe o plajă în Mamaia. Pe deasupra am vizitat şi Turcia şi mi-am şi făcut cinci prieteni noi în trei colţuri ale lumii. În final, "munca pe gratis" pe care am depus-o ca voluntar s-a dovedit a fi una dintre cele mai relaxante şi totodată stimulante vacanţe pe care le-am petrecut în oricare altă vară înainte.
La plecarea din tabără, după ce ne luăm rămas bun, unul dintre colegii de cameră vine să îmi mai spună ceva. Îşi pune mâna pe umărul meu prieteneşte şi mi se adresează pe un ton confidenţial: dacă doresc să îmi petrec următoarea vacanţă în Azerbaidjan, el vrea să mă anunţe că sunt binevenit.
Trebuie să mă uit pe internet să văd ce tabere se oferă pe caleidoscop.org.ro vara viitoare la Baku.
