Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bucureşti, imagini din rucsac


Andrei Ciurcanu

01.08.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Oricît de mult ai încerca să îl umanizezi, să ţi-l proiectezi în minte printr-o retină care deformează frumos lumea, să îi cauţi slăbiciunile, nu vei reuşi niciodată să descoperi o nouă viziune, un nou unghi pe care să nu-l fi descoperit alţii. Oraşul ăsta ţi se aşterne la picioare ca un animal cuminte cenuşiu, ros pe la coate de la atîta alergătură în căutarea hranei şi care, în acelaşi timp, te pîndeşte la colţuri ca să muşte din carnea ta fragedă şi să se înfrupte din energia şi voluptatea ce-ţi curg prin vene. Oasele-i vechi şi putrede, cu tăieturi fine în figura împietrită şi broderii încrustate în fruntea coloanelor, se clatină speriate în faţa aluminiului rece şi al termopanului albastru, care-ţi sugrumă gîtul şi-ţi usucă buzele.

Bucureştiul e o bucată de pămînt unde zi de zi un maestru invizibil pune în scenă piese tragicomice în faţa unui auditoriu ai cărui membri, rînd pe rînd, ca într-o loterie ieftină, îşi pierd şi îşi cîştigă rolul de actor sau pe cel de spectator.

Nimic nu-i poate egala Bucureştiului mişcarea, tupeul şi îndrăzneala printre străzile înguste şi bulevardele nu îndeajuns de largi. Viaţa se scurge aici cu o supleţe de balerină şi în acelaşi timp greoaie, stingheră, asemeni unei bătrîne dezamăgite că nu mai dibuie gaura acului, deşi de doi ani nu reuşeşte să mănînce singură.

Bucureştiul nu suferă însă de nimic sau cel puţin nu lasă să se vadă asta. Nu a căzut răpus niciodată pe asfaltul moale al trotuarelor din Piaţa Unirii, şi nici nu şi-a mîngîiat violent figura de macadamul ce duce înspre Arcul de Triumf. A stat mereu ţeapăn în faţa cozilor interminabile la farmacie, cu nervii întinşi la maximum şi cu pumnii colţuroşi, te-a înjurat şi apoi a ridicat geamul la maşină, ţi-a ghicit confuzia şi a dorit să profite de naivitatea ta.

Bucureştiul nu-şi face griji de sănătate pentru că şi-a educat oamenii la sînge şi i-a învăţat că nimic nu se primeşte de-a gata. Şi i-a mai învăţat ceva. Teoria unei experienţe îndelungate: dacă întîlneşti pe stradă un muribund, nu te apleca să-l ajuţi, treci mai departe, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic.
Începi să înţelegi Bucureştiul atunci cînd taci şi îi asculţi replicile.


Oamenii trec, Bucureştiul suspină

... în Piaţa Unirii. La gura metroului, scările rulante îşi scîrţie încheieturile şi se adîncesc în parfumul de fornetti amestecat cu iz de urină. La capăt, o femeie îşi afişează necazul pe o bucată de carton pe care stau strîmbe cîteva litere şi bonturile sîngerînde a ceea ce odată îi erau degetele. Are aproape 50 de ani. A lucrat la o fabrică de mobilă şi acum trei luni şi-a scăpat mîna într-un circular. Mîna dreaptă pe care a mai întins-o, din cînd în cînd, pe la colţuri şi cu care plimba coada unei mături prin scările de bloc. Acum o întinde pe cea stîngă. "Am diabet şi mă chinui că nu mi se mai închide rana. De muncit nu mai pot munci. Stau şi eu la mila oamenilor." Acum nu o mai angajează nimeni. Îşi afundă ochii în spatele sprîncenelor stufoase şi tace în scîrţîitul chinuitor al scărilor ce ridică şi coboară oameni. "Cine mai vrea să aibă de-a face cu o babă ca mine?!" Ochii îi scapără sclipiri umede şi cuminţi, după care se trag înapoi în găurile din fundul capului, ca un melc ce ştie că-şi găseşte liniştea doar în mijlocul cochiliei.


Oamenii trec, Bucureştiul zumzăie

... în Gara de Nord. O bonetă roşie, amintind de vechea modă a unui Paris de mult îngropat în amintiri uitate, îşi caută de rost printre bagajele grăbite. Încălţată cu nişte sandale uşoare, tinereşti, afişînd un zîmbet şăgalnic, sprinţar, o doamnă în rochiţă vaporoasă, uşor peste genunchi, se apropie sigură pe ea. "Bună ziua. Sîntem de la presă şi facem un studiu de piaţă. Mai bine zis un studiu psihologic în rîndul celor care citesc presa. Doriţi să luaţi parte la proiectul nostru?" Ochii mari, de un negru adînc, îmi fixează gesturile, după care se aruncă hrăpăreţi în plasa de rafie de unde femeia scoate deasupra ziarul Atac, vechi de cîteva zile. Zîmbeşte cu toată gura, lăsînd să se vadă o dantură impecabilă. "Acesta este ziarul nostru cu ajutorul căruia noi facem studiul." Îşi spune cuminte lecţia, pe care o suspectez că a repetat-o de sute de ori în faţa oglinzii pătate din baie, apoi adaugă: "Dacă doriţi să-l cumpăraţi, acesta este". Pe mine nu m-a găsit de client. Nu zăboveşte mult însă. Ascunde ziarul în sacoşă, după care îşi reia dansul, pierzîndu-se printre călătorii buimăciţi de drum sau de la întîrzierea trenurilor. În spate, printre colţurile prăfuite ale gării, se izbeşte vocea de la Informaţii CFR, după care, insistent, dulce, melancolic... "Bună ziua. Sîntem de la presă şi facem un studiu de piaţă..." Gemantanele grăbite se izbesc uşor de pavaj.


Oamenii trec, Bucureştiul tace

... în umbră, într-un balcon istovit de igrasie pe Calea Moşilor. Sînt sigur că trăieşte acolo de cînd lumea şi totuşi îşi aruncă ochii galbeni peste balustrada de la etajul unu, curios cum de este atîta gălăgie în cartierul său. Este îmbrăcat într-o pijama albă cu dungi albastre, ciunţit de bătrîneţe şi perforat în oase de reumatism, bătrînul cu faţa lungă şi frizura într-o parte. Prin spărtura de la baza balconului, îi văd papucii de casă cum abia se tîrîie pe cimentul zgrunţos. La etajul superior, cîţiva muncitori lucrează de zor cu o rotopercutantă, ca să dea jos vechea tencuială. Bătrînul îşi deschide încet gura. Aruncă ochii în sus. Şi tace. Gîtul galben, acoperit cu o piele subţire ca foiţa de ţigară, se întinde, lăsînd să i se vadă vinişoarele vineţii. Ameţeşte. Se întoarce, îşi pierde echilibrul, apoi se prinde disperat de marginea balconului. Se ridică. Ochii bulbucaţi parcă abia ieşiţi din coşmar. O femeie din spatele meu îl priveşte, apoi îşi înfige ochii în asfalt şi merge mai departe.


Oamenii trec, Bucureştiul foşneşte

... din pungi, pe lîngă Piaţa Romană. Două bastoane se opresc în vecinătatea unui poster de stradă care o afişează pe Monica Gabor făcînd reclamă la lenjerie intimă. Se ţin strîns de braţ şi se îndeamnă unul pe altul la încă un pas înainte. Foşnesc din pungi în căutarea tocului de ochelari, deşi pe geamul farmaciei scrie mare: "Nu eliberăm reţete gratuite sau compensate". Cele două bunici nu apucă să se îndrepte spre clanţa uşii că un halat alb le întîmpină: "Nu aţi văzut că nu eliberăm reţete gratuite?! S-au epuizat de mult banii de la Casa de Asigurări!". Şi uşa se închide. Bunicile oftează şi înghesuie hîrtiile mototolite în portofele mari. Trag aer în piept şi reiau calea trotuarului. Este marţi, 30 mai, ora 15 şi îmi imaginez că cele două au plănuit această mică escapadă de cu zile înainte, la o cafea care a păstrat de mult zaţul în ibric, atunci cînd şi-au promis că se vor sprijini una pe alta în căutarea sănătăţii pierdute.


Oamenii trec, Bucureştiul tresare

... în metrou între Aviatorilor şi Pipera. Oamenii îşi ţin gîndurile în geamurile acoperite de grafitti, în genţile strînse la piept, în ziarul care se împarte gratuit în fiecare dimineaţă la ora 7, într-un croşet, în rubricile de Sudoku, unde mîzgălesc cifre aiurea. Călătorii te privesc curios cum păşeşti fără stres printre barele de susţinere, cum îţi atîrni rucsacul în spate fără să arunci priviri peste umăr, cum aşezi portofelul în buzunarul de la piept, care nu are fermoar sau ac de siguranţă. Staţiile trec una cîte una, călătorii îşi ţin mereu ochii în podea, parcă au teamă să te privească în faţă, nu cumva să trezească în tine acea poftă de vorbă care nu-şi găseşte locul aici. În metrou oamenii tac, în viteza rîmei subterane şi a conductorului care arareori termină de pronunţat următoarea staţie. "Atenţie se închid uş.. Urmează staţia Pip.." Într-un tîrziu, metroul staţionează. Femeia se opreşte şi ea din mîzgălit Sudoku, se apropie neobişnuit de tare de urechea mea, pe vecinul din dreapta îl surprinde mişcarea bruscă, ca un atac, îşi măreşte ochii şi îşi înşfacă servieta la piept speriat. Iese din metrou şi se aşază zîmbind pe unul din scaunele tari. Deschide revista şi îşi continuă numărătoarea la Sudoku, indiferentă la tot în jurul ei. Pipera e capăt de linie. Nu şi pentru ea. Femeia cu Sudoku aşteaptă. Are toată ziua la dispoziţie, în timp ce pe lîngă ea minutele altora se scurg mult prea repede.


Oamenii trec, Bucureştiul înjură

... din maşinile galbene, pe bulevardele mult prea strîmte. Personajele lui Istodor poartă între dinţii pătaţi de cafea şi ţigară, jurnalul auto, presărat cu picanterii aduse cadou din marginile oraşului şi din buza ruginită a gurilor de canalizare. Trag haotic de volan, strîmbă schimbătorul. Sub maşini, cutiile de viteză gem de durere. Se aud scrîşnituri de metal pe metal. Degetul din mijloc se înfige violent în aerul cald. Semaforul se face verde. Dracu e poreclit în fel şi chip. Mamele nu mai suportă injuriile. Pe trecerea de pietoni, bucureştenii păşesc agale, ca şi cum ar fi pe moşia lor, deşi, de o parte şi de alta a trotuarului, ascuns într-o cutie neagră, omul în miniatură e roşu. Claxoanele răguşesc. "Du-te, bă, dreacului, ce, nu mai ai răbdare?"


Oamenii trec, Bucureştiul stă ascuns la rece

... la gura de intrare într-un WC public. Bucăţi de hîrtie igienică pleacă din mîinile unei femei. În faţa ei, un tînăr înalt, uscăţiv, cu o perechi de ochelari mari peste ochi albaştri, îi povesteşte realizările sale. Acum cîteva seri a susţinut un concert de vioară şi lumea l-a aplaudat minute în şir. Cu hîrtia igienică în mînă, femeia îl priveşte contemplativ, în timp ce din spate se aude o voce înfundată, pornită dintr-un gît gros, cu un tatuaj, exact lîngă jugulară: "Dacă nu ştii, bă, să furi, tot degeaba!".


(Articol preluat din Dilema Veche, iunie 2005)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer