Valea Sebeşului şi... Valea Sebeşului
Am luat-o de astă dată pe drumuri mai lăturalnice. De la Săliştea Sibiului am urcat spre Tilişca, Rod, Poiana Sibiului şi, în fine Jina. Un autostopist puţin cam "afumat", pe care l-am urcat până în Rod, ne povestea cum de se refăcuse drumul anul ăsta: la Jina avusese loc un festival folcloric cu participare internaţională, iar la Rod sau Tilişca urma să vină preşedintele Iliescu la o aniversare a satului. Şi ne-a arătat podeţul nou de beton din faţa primăriei. Era şucărit din pricina că ciobanii distruseseră pâraiele spălându-şi în ele lâna (probabil cu substanţe chimice), şi nu mai sunt peşti şi nici vaduri de baie. Iar un deal întreg de pădure arsese anul trecut de la o joacă de copii. N-am vrut să îi luăm bani aşa că a zis că dacă mai trecem pe acolo, să întrebăm de Căpitanu' şi ne face cinste cu o bere. Ca să fie sigur, ne-a arătat şi unde stă.
Între timp, la picioarele mele, sub bord, se făcuse baltă. Nu, nu din cauza lui Dino (lui îi place pe iarbă), ci din cauza ploii torenţiale care ne-a prins acolo în munţi. Dacă aţi uitat, în Dacia plouă. Parbrizul e prins cu un chedăr care la noi era crăpat la mijloc şi prin urmare apa curgea şiroaie înăuntru. Am îndesat după aceea nişte hârtie în el şi situaţia s-a ameliorat vizibil. Nu sunt românii regii improvizaţiilor? Asta a noastră era doar una în plus din categoria "piatra care sprijină poarta" sau "bucata de hârtie îndesată la uşa dulapului ca să se închidă".
În orice caz, şi drumul acesta ne-a dat prilejuri de nepreţuită încântare. Din loc în loc, pe dreapta se deschideau luminişuri şi puncte de belvedere pe lângă fâneţe. În vale se deschideau, în toată splendoarea, până departe, Podişul Târnavelor şi platourile transilvane. Sus când am ajuns pe şa, la Jina, a fost şi mai minunat. Un sat rupt de lume, căsoaie mari cu Aro-uri în faţă, dâlme înverzite în toate direcţiile, povârnişuri cu pădure. În centrul satului şoseaua s-a terminat brusc transformându-se în drum forestier, de pământ. Însă era într-o stare foarte bună, neted şi practicabil. Aşa că am continuat să mergem, fără să bănuim nimic rău. Am ieşit din sat. Îngrădituri pentru stâne, eternele deluşoare cu coada şoricelului şi sunătoare, coame alunecoase şi verzi de munţi. La un moment dat, în faţa maşinii, un cal lăsat liber s-a trântit pe jos pe spate şi a început să tremure şi să freamăte înnebunit, încât primul meu gând a fost: un animal turbat. La cât era de mare, mi-a fost, o clipă, frică. Dar ne-am dat imediat seama că bietul cal se zvârlise pe pământ ca să se scarpine cu pietrişul drumului pe spinare, şi era în culmea fericirii. Am tras pe dreapta să îl filmez, dar între timp îşi făcuse pofta şi a plecat mai departe.
Dar ce loc de jur împrejur! Ce privelişte, ce atmosferă! Aş fi stat vreo 20 de ani. Ne şi gândeam să punem cortul acolo, dar fâneţele erau pretutindeni îngrădite, se vede treaba că acolo nu îi ajunsese colectivizarea. În plus, începuse din nou să plouă iar noi aveam ca ţel pentru ziua respectivă Voineasa. Şi mai aveam şi câine. Am plecat deci mai departe cu regretul că nu putem înghesui atmosfera şi împrejurimile acelea într-o sticlă, să le dăm drumul, ca unui duh din lampa lui Aladin, când are să ne fie dor.
La nici douăzeci de metri după ce am pornit din nou maşina am tras prima spaimă cumplită. Drumul acesta de ţară s-a apucat să o ia dintr-odată abrupt în jos, în curbe ac de păr, şi mai şi ploua. Cică fusese "modernizat", probabil în sensul că se trântise pământ acolo unde se vedea că viiturile îl duseseră la vale, dar problema era că pământul ăsta nou era plin de pietroaie foarte mari şi foarte ascuţite, iar pe mijloc se formaseră şanţuri crestate de ape încât mie mi se părea că în fiecare moment o să mă răstorn în hăul din dreapta. A., bietul, era la volan. Am făcut cei opt kilometri până jos în circa trei sferturi de oră, de ne miram că nu se rupe maşina în două, iar el şi-a dat astfel testul şi pe teren accidentat. La un moment dat, exasperaţi de pârtia asta de bob, că drum de maşini nu se putea numi, am întrebat nişte localnici care urcau dacă mergem bine şi dac-o ţine tot aşa, şi tare miraţi s-au uitat la noi că ce om căuta pe acolo şi unde vrem să ajungem. Ne-au zis că "tot aşa îi până jos", că "drumu' ăsta-i umblător" (adică circulat), şi anume de ciobanii cu brânza. Ne-am imaginat cu groază cum arătase drumul înainte, dacă acum măcar se vedea că se adusese recent pământ şi pietriş să îl mai netezească, şi totuşi era în halul horror în care era. Cred că per pedes mai repede am fi ajuns. Însă cu ce peisaje neatinse de om ne-am spălat ochii pe acolo, cu ce linişte ne-am îndulcit sufletul, şi cu ce aer tare şi pur ne-am hrănit plămânii... au făcut să merite totul. Aş mai merge o dată (bineînţeles, tot cu A. la volan!).
N-aş mai merge însă pe aşa-numitul Drum Naţional 67C, care ar trebui să unească Şugagul (de lângă Sebeş-Alba) cu Novaci (pe partea cealaltă, în Gorj). Ar trebui e corect, fiindcă asta se întâmplă doar pur teoretic. Practic, am descoperit după câţiva kilometri că drumul prin pădure de la Jina în jos spre Şugag era floare la ureche pentru bătrâna noastră Dacie faţă de ce ni se înfăţişa acum. Măcar primul nu fusese asfaltat în viaţa lui şi gropile de pământ sunt mai line decât craterele din structura unui drum asfaltat, decapat şi repeticit de câteva ori. Deruta noastră atingea apogeul, aşa încât am oprit o maşină care venea din sens opus şi am aflat că până în următorul sat, situat la circa 17 kilometri, ei fac în mod normal în jur de 45 de minute, şi asta fiindcă sunt localnici şi sunt obişnuiţi. Mi-a plăcut sfatul lor: "Faceţi ce vreţi, numai întoarceţi-vă!"
Ne-am exercitat deci "liberul" arbitru şi ne-am întors, îngroziţi de ideea că trebuie să mergem înapoi până la Sebeş, apoi iar de la Sebeş la Sibiu şi de acolo pe Defileul Oltului ca să ajungem în Vâlcea şi la Horezu. Orele se scurseseră deja bine în după-amiază. Nu prea mai aveam poftă de drumuri lungi şi lente în coloană.
Coborând spre Sebeş, o vale, de la care nu ne aşteptam la mare lucru, s-a deschis foarte drăguţ cu un lac de acumulare, cu nişte pante cu cabane care mai de care mai frumoase, aşa încât ne-a săgetat un gând: de ce n-am încerca să rămânem pe aici, măcar o noapte, să plecăm mai odihniţi. Ne-am oprit la sud de Căpâlna, la Mărtinie şi am întrebat un grup de oameni dacă nu ştiu de vreo pensiune în zonă. Era una la vreo opt kilometri mai în jos (am văzut-o în zilele următoare, superbă, cu piscină şi tot confortul, iar o cameră costa doar 400.000), dar era complet ocupată. În Mărtinie, ne-au spus ei, nu este pensiune, dar există un vecin, Mitică Iacob. El are odăi pe care le mai dă la turişti.
Minunat. A. a mers la investigat oferta, casa arăta tare frumos pe dinafară. Dar oare ne primesc cu câine? A. se întoarce şi zice că da, şi că ne cere 100.000 de lei pe cameră pe noapte. Eu mă scarpin în urechi şi mi se pare că nu aud bine. 800.000? NU, 100.000. Intru şi eu să mă uit.
Casa înăuntru toată îmbrăcată cu gust în lambriuri şi covoare, părea nouă. Camera era mare, cu un pat dublu, şi baia vis-à-vis. Mi se pare superofertă. Gata, stăm. Ne întreabă dacă vrem şi mâncare. Zicem că nu ne-am supăra, dar numai mic dejun şi cină, mâncare rece. Ne instalăm. După aceea am văzut ce înseamnă cină: legume din grădina proprie, caşcaval de casă, telemea de la verişoara cutare, costiţă, lapte de vacă proaspăt muls, dulceaţă de căpşuni din cămară... am mâncat ca sparţii până nu ne-am mai putut mişca, atât era de bun, şi tot aşa am ţinut-o toată săptămâna pe care am petrecut-o acolo. Era prea fain ca să mai plecăm în altă parte. Am zis că stăm o noapte, apoi trei, şi am stat până la urmă şapte. Şi oamenii aceştia aveau calculator. Şi internet avuseseră până li s-a buşit modemul.
Prin urmare nu ne-am mai dat duşi de acolo. Am fost ba la cetatea dacică de la Căpâlna, pe care abia am dibuit-o dintre buruieni, ba pe dealuri la leneveală, făcut poze şi jucat table, ba la Tăul Bistra, la hidrocentrală, la 17 km mai în sus pe munte (unde lucra gazda noastră şi unde am beneficiat deci de turul complet, turbine, transformatoare, panouri de comandă, totul ca-n filme, într-o galerie săpată în munte). Ba am zis că plecăm în Retezat şi am mers până acolo aproape degeaba căci la Râuşor era doar şantier şi un hotel comunist cu manele iar pe cealaltă vale asediu de jeepuri şi totul ocupat la preţuri de 40 de euro pe noapte. Izvoarele sclipitoare ale Parcului Naţional Retezat cu bolovanii lor albi, rostogoliţi în albie, ruinele de biserici medievale, grohotişurile gri-albăstrui şi înălţimile crocante şi ameninţătoare au fost ademenitoare, dar Mărtinie era greu de egalat.
Ne-am întors până la urmă tot acolo. Acolo am stat tot restul concediului. Eram deja ca acasă. Oamenii ne lăsau toată ziua singuri cu casa, cât timp ei erau la lucru, la fân, la clacă. Ne-au pus la dispoziţie televizor (pentru Olimpiadă), uscător de păr, cutie mai mare şi lăptic pentru căţel, de toate. Aveau şi un pui de pisică, tare năzdrăvan, cu care Dino se juca vioi şi curios. Pisoiul sărea după muşte sau prindea cosaşi, i se suia câinelui în cap şi îl şfichiuia cu laba, iar Dino îl lătra şi îl provoca şi el la rândul lui. Într-o zi a învăţat prostia şi s-a jucat şi el cu o albină. Numai l-am auzit odată scâncind piuit şi după aia toată ziua a stat cuminte. A. a studiat albina şi a decretat că numai un pic l-a atins, fiindcă avea încă acul. Dar căţelul nostru s-a cuminţit.
Ne-a plăcut la nebunie acolo, nu ne mai venea să ne întoarcem în oraş, dar până la urmă n-am avut de ales. Ne era deja jenă cât am stat pe capul oamenilor. Era un sat viu, plin de maşini cu număr de Spania parcate în faţa unor case în construcţie, şi avea un aer şi o linişte... Am prins şi zile caniculare, cu 33 de grade la umbră. Dar seara, când se ascundea soarele după deal, se făcea instantaneu frig. Putem garanta pentru asta, fiindcă noi aveam noaptea program de dus câinele la nevoi, şi am simţit frigul pe propria piele. Asta până când m-am îndurat şi l-am lăsat singur afară, toată noaptea, cu cutia lui cu tot. Şi l-am găsit încolăcit pe preşul de lângă uşă, printre adidaşii noştri.
A. a avut zilnic în plan să fotografieze cerul nopţii, dar de fiecare dată când se ajungea la faza aia (adică atunci când ducea noaptea câinele afară) era prea ameţit de somn ca să mai fotografieze ceva. Se găsea în starea aceea a lui în care-i vorbeşti iar el îţi răspunde, dar în secunda următoare doarme dus şi dimineaţa nu-şi mai aminteşte nimic.