Observaserăm, la venire, Schitul de la Păltiniş şi am decis acum să îl vizităm. Urcând pe domeniul mânăstirii printr-o pădurice, am ajuns la poartă tocmai când singura măicuţă de acolo ieşea la vecernie, iar un copil trăgea clopotele. Eram puţin pe fugă şi n-am fi stat, dar călugăriţa, după ce-a bătut toaca înconjurând biserica, ne-a făcut semn cu mâna să intram. Ne-a îmbiat de două ori, binevoitoare, aşa că am îndrăznit. Am păşit în biserică, ne-am oprit apoi, la ieşire, lângă mormântul lui Noica, am măsurat din priviri şi chiliile îngrijite, şi gazonul cu flori, şi dulăul de pază, cuminte în cuşca lui. Pe Dino îl lăsaserăm în maşină. Schitul are doar doi vieţuitori, o călugăriţă şi un preot, care sunt fraţi, dar are, cu toate acestea, o frumoasă casă de oaspeţi şi, slavă Domnului, un cordon de pădure de jur împrejur, care-i asigură un fel de protecţie, de delimitare de lumea prea profană de jos (la doar câteva sute de metri, nişte puştani jucau volei, înjurând cu o vulgaritate greu de depăşit...)
Am plecat de acolo fugăriţi de o ploaie mocănească ce se insinua tăcută şi care, ulterior, ne-a şi prins în timp ce filmam un cioban cu oile sale. Ne-am oprit din nou la toate punctele de belvedere, pur şi simplu să fim acolo, pur şi simplu să tăcem, să privim, să respirăm. "Gura de rai", dacă există cu adevărat, trebuie să fi fost inspirată de plaiul acela. Iar seara, la pensiune... sărmăluţe cu mămăligă şi smântână, vin, plăcinte, apă de izvor.
În ziua următoare, înnorându-se puţin şi fiind mai suportabilă căldura din Dacie, am hotărât să ne "aruncăm" până la Sighişoara, prin Mediaş. E o zonă extraordinară şi prin pitoresc, şi prin curăţenie. Ai putea crede, în unele momente, că e o altă ţară. Pajişti întregi cu plante medicinale aromate, pâlcuri îngrijite de pădure, dealuri strânse unele într-altele şi, nu în ultimul rând, un drum, se pare, proaspăt refăcut, în perfectă stare. Singurele gropi (dar acelea groaznice) au fost prin Mediaş. În afara oraşelor, şoseaua e întotdeauna mai bună decât în interiorul lor. Am trecut prin Copşa Mică şi ne-am amintit de bancul cu ginecologul, deşi nu prea mai era nimic acolo care să ne amintească de el. Parţial, fabrica mai funcţionează încă, dar are un coş mult mai înalt şi parcă nu mai iese fum atât de negru.
Iar casele sunt, în proporţie de nouăzeci la sută, rezugrăvite şi nimic din coşmarul de acum cincisprezece ani, când am trecut pe acolo şi totul (chiar şi pomii) era acoperit cu un strat consistent de funingine neagră, nu se mai observă. Cel puţin, nu cu ochiul liber. În zona asta, satele sunt "serioase", se mătură trotuarul, în faţă e plin de flori şi influenţa săsească e încă puternică. Era 14 august, ajunul Sântămăriei Mari, şi lumea stropea şi curăţa de zor, iar florile de nisip, viu colorate, îşi aruncau sclipirile vesele de lângă fiecare colţ de casă şi din lungul fiecărei alei.
La un moment dat, am dat, pe drumul acesta, peste un indicator de Biertan, satul unde se află una din cele şapte faimoase biserici săseşti fortificate din Ardeal. (De altfel, în germană, Transilvania aşa se şi numeşte, Siebenbürgen, adica şapte burguri). A. văzuse, la serviciu, pozele unui coleg care fusese pe acolo şi mi-a spus că e frumos, să mergem şi noi. Era o deviere scurtă şi, prin urmare, ne-am dus.
Am intrat, curând, pe un drum unde ne-am trezit aproape numai noi, tot printre dealuri verzi, împădurite, şi nu ne-a părut rău deloc. Un tânăr autostopist cu rucsacul în spate aştepta fără grabă pe sensul opus, ţinând în mâna dreaptă harta României într-o limbă străină. Cetatea propriu-zisă seamănă cu cea de la Râşnov, doar că are în mijloc o mare biserică evanghelică. E bine întreţinută, iar de sus, din interiorul ei, ţi se deschide, astăzi, paşnica privelişte a acoperişurilor şi livezilor din sat. Jos, la zidurile burgului, în Biertanul contemporan, tocmai se desfăşura o nuntă şi tot satul era antrenat. Centrul Biertanului e curat şi plin de trandafiri, iar parcarea e cu plată (mai scump decât în Timişoara, la gară!). Ne-am lămurit repede de ce. Zona atrage foarte mulţi turişti, erau acolo unguri, americani, un autobuz de cehi, nişte francezi... Sus, în burg, toaleta e "amenajată" într-o anexă de lemn, ca la noi la ţară, şi am stat să mă amuz de turistele americane care stăteau la coadă şi intrau cu groază. Iar, după ce ieşeau, îşi turnau soluţie antibacteriană pe mâini şi încercau să se încurajeze: "It wasn't that bad, really." Nouă ne-a plăcut tare mult Biertanul ăsta, dar a trebuit să dăm bice ca să ajungem la Sighişoara. Ceea ce am şi făcut.
În faza asta, căţelul nostru era deja cam trist de la hurducături şi medicamente, dar ce să-i facem? În coş cu el şi sus, în cetate. Aici, se observa deja că e vorba de o destinaţie turistică serioasă. Tot felul de restaurante selecte, apoi cluburi şi hosteluri pentru tineri, amenajate la subsolul sau parterul unor clădiri istorice, atmosferă haioasă, un pic comercială, un pic flower-power, magazine de antichităţi, cu faţade restaurate, magazine de suveniruri etc. Chiar ne-a părut rău că unele clădiri erau restaurate, fiindcă aşa nou-vopsite, cu culorile încă neşterse de soare şi de ploaie, păreau că nuca în perete. Cel mai atrăgător lucru acolo e tocmai senzaţia de vechime. Cred că ar trebui restaurate mai inteligent, ca să păstreze şi patina vremii, să păstreze impresia de vechi, de autentic.
Ne-am aşezat la o terasă să mâncăm ceva - eram deja leşinaţi - şi asta chiar în centru, la doi paşi de casa lui Vlad Ţepeş şi de Turnul cu Ceas. Preţurile nu erau exorbitante. Cam 40-50.000 de lei o ciorbă. Eu am filmat în jur, am intrat la suveniruri, la standurile de artizanat, în timp ce A. stătea cuminte cu Muflonul sub masă. Apoi am ochit un tip care vindea bumeranguri, zvârlindu-le demonstrativ în piaţă, prin părul turiştilor, şi normal că mi-a trebuit şi mie unul. Nici până în ziua de azi n-am învăţat să îl arunc. (A. ştie, la el se întorc, dar eu nu nimeresc decât ziduri sau burlane. Ba am reuşit să îmi scrântesc şi încheietura mâinii.)
Ne-am plimbat, apoi, tăcuţi şi liniştiţi, pe străduţe ocolite şi năpădite de iarbă, am privit la turiştii din caleşti şi încet-încet am pornit iar în josul treptelor mari de piatră, către parcare. Pe seară, ne-am întors spre Sibiu (după ce am oprit la un Petrom să alimentăm şi să aspirăm maşina complet, căci Muflonul patrulase peste tot) şi evident că ne-am rătăcit. Sibiul are şosele tare bune, numai că stă mai prost la capitolul iluminat public şi chiar mai jalnic la cel de semne rutiere. De la intrarea în oraş până în centru, ne-am învârtit de două ori pe drumuri greşite, că nu era niciunde un amărât de semn de Păltiniş, să ne putem orienta după el. Iar, când întrebi, au un stil de a-ţi răspunde tipic ardelenesc, că normal, lor li se pare clar. Tu te afli într-o intersecţie de cinci drumuri şi omul îţi arată vag cu degetul în aer şi-ti zice: "o iei pe acolo un pic mai la dreapta şi după aia mai mergi ce mai mergi şi după aia faci stânga şi îs nişte stopuri şi o iei pe bulevardul ăla". Clar ca bună ziua, nu? Pe la unsprezece noaptea, am ajuns şi noi înapoi, în Răşinari.
A două zi, duminică, fiind Sf. Maria, am mers la biserica din deal. Preotul era un bărbat solid şi foarte hotărât. Când ne-a miruit, am crezut că m-a încrustat, aşa de puternic a apăsat, şi i-a luat tare pe săteni că nu vin la biserică. Vorbea cum nu se poate mai direct şi explica totul foarte clar, folosind comparaţiile cu catolicismul şi mai ales cu cel sud-american. Am înţeles că la ţară coexistă ortodoxia, superstiţia şi... telenovela, iar dânsul vroia ca lumea să păstreze o credinţă corectă.
Apoi, după-amiază, ne-am aşezat la volan şi am pornit spre Valea Sebeşului, planul nostru fiind de a urca Cindrelul până la Obârşia Lotrului şi, apoi, de a coborî pe partea cealaltă, pe la lacul Vidra, pe la Voineasa, Novaci, Horezu. Pe harta MOL era figurat drum şi încă lat (că să nu mai vorbim de pitoresc), dar realitatea s-a hotărât în ultimul moment să ne contrazică flagrant, probabil eram prea ambiţioşi.