Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Incursiune transilvană (I)


Andreea Sepi

13.03.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La ceas de Sântămărie Mare

De data asta, e neobişnuit de greu să comprim impresiile de vacanţă, fiindcă mi s-a părut că, în aceste 10 zile încinse de vară, s-au derulat, de fapt, vreo 3 săptămâni şi jumătate. Să fie din cauza nopţilor nedormite? Posibil. Căci, de data asta, avem şi o dovadă palpabilă a excursiei, şi încă una care creşte şi scheaună sub ochii noştri. Îl cheamă Dino (deşi noi îi spunem Muflonul), are 6 săptămâni şi l-am găsit în Răşinari, sub un pod. Făcea un tărăboi!!! Păi, cred şi eu, la cât era de flămând; şi în plus şchiop şi părăsit.

Cu vietatea după noi, am bătut peste 1200 de km prin Transilvania. Sibiu, Răşinari, Păltiniş (inclusiv schitul şi mormântul lui Noica), Biertan, Sighişoara, Sălişte, Poiana Sibiului, Valea Sebeşului, Căpâlna, Retezat. Cu asta ne putem lăuda. Dar asta e doar aşa, o gustare.



Ce-ar fi mai întâi de povestit despre drumul încolo? Păi, de pildă că ne-a fiert, evident, apa în radiator. De la Deva la Sibiu, asfaltul e ca-n palmă, dar pentru bătrâna Dacie pantele sunt pante. Timişul are, cred, cele mai proaste drumuri din ţară, Timişoara-Lugoj se reface complet şi, fiind gâtuit în mai multe locuri, ne-a luat două ore. Ne-am oprit la Lugoj la bunica C. şi ne-am dedulcit la papricaş şi cornuleţe cu nucă. Apoi, până la Deva, ne-a cam hurducat. Plus toate vehiculele "à la Mad Max", vorba lui A., care circulă pe şosele, o diversitate greu de egalat de hârburi şi rable care ţin coloana în loc.

Pe parcurs, am mai admirat unul din avansurile tehnologice ale patriei-mumă: incendierea miriştilor (mai lipseşte otrăvirea fântânilor, dar nu cred să mai dureze, probabil tătarii sunt deja la graniţe. Sau o fi pentru cei din UE?) Ard sute de hectare, mai ales la şes, cu flăcări înalte de doi-trei metri, inclusiv pe lângă fabrici, staţii de benzină, sau pe sub liniile şi stâlpii de înaltă tensiune. Am filmat tot acest scenariu apocaliptic, fiindcă eram absolut şocaţi, nu ne-a venit să credem ce amploare a luat "moda" asta. În plus, cei mai mulţi proprietari de terenuri care recurg la metoda asta (şi să nu credeţi că numai ţăranii, ci şi exploataţiile foarte mari) nu se obosesc nici măcar să tragă o brazdă în jurul zonei ca să împiedice extinderea focului, iar dacă-i vânt, să te ferească Sfântul. La un moment dat, şoseaua a intrat într-un fum gros şi înecăcios, iar flăcările se unduiau graţios, e drept, dar totuşi ameninţător, de o parte şi de alta a maşinii. Treaba asta ne-a lăsat profund perplecşi. Dâre de fum pe tot cerul şi din spatele fiecărui deal se ridică una nouă. Până la urmă, după cam a zecea fază de genul ăsta, cum nu dispuneam de telefon mobil ca să chemăm pompierii şi cum nimeni altcineva nu părea deranjat de spectacol, ne-am obişnuit. Mare noroc că incendierile sunt interzise de lege...

În fine, bine că am ajuns totuşi la Sibiu şi acolo ni s-a şters impresia de coşmar, fiindcă oraşul e tare frumos, cel puţin marile artere sunt complet refăcute şi e şi curat. Se lucrează şi la restaurarea clădirilor medievale ale Centrului vechi. Uff, ajunseserăm în sfârşit la prima destinaţie. Ţineţi-vă bine şi relaxaţi-vă, excursia abia începe...


Răşinari şi Păltiniş

Răşinariul pare desprins din altă lume. Atât de aproape de Sibiul modern şi agitat, cu aglomeraţia lui rutieră şi bulevardele noi, Răşinariul respiră un cu totul alt aer şi deşiră fuiorul unui cu totul alt timp.



Venind dinspre oraş, treci mai întâi prin tunelul întunecat şi răcoros al Dumbrăvii, cu muzeul tăcut al caselor ţărăneşti de odinioară, în lungul şinei înguste a vechiului tramvai pe care-l poţi prinde chiar şi azi, dacă ai parte de vreo duminică norocoasă. La capătul desişului, cuprinsă în vale ca în căuşul unei palme, ţi se deschide privirii splendoarea verde a fâneţelor de pe dealurile dinaintea Păltinişului. Atmosferă bucolică. La baza dealurilor, într-o încrengătură de uliţe înguste din piatră cubică, mărginite de case mari, tradiţionale, se întinde, ca un amfiteatru, satul. Pare un sfârşit de şosea, un sfârşit de lume, atât de direct pare să întretaie drumul, perfect dispus de ambele laturi ale şoselei de pe care venim, încât îl privim drept în faţă. Un pic către dreapta, o biserică albă, cu turla ei mare, suplă, paralelipipedică, ascuţită la vârf, domină valea. Brusc, ne dăm seama că am putea fi şi la sute de kilometri distanţă de orice centru urban, nu atât de aproape, la doar 12 km, fiindcă satul acesta nu seamănă deloc cu ce ne aşteptam din partea unui sat din preajma Sibiului. Probabil ni-l imaginam plin de maşini străine, case de vacanţă ale oamenilor de succes din Sibiu, clădiri moderne, un fel de cartier de lux. Dar nici poveste de aşa ceva. Rolul acesta a fost probabil preluat de Cisnădioara. Căci totul în Răşinari e rural, bătrân şi nemişcat de timp. Satul îţi desenează în imaginaţie amintirea unei înfloriri apuse, efervescenţa vechiului Ardeal interbelic. Dacă n-ar fi ambalajele de plastic de pe albia râului, şi din păcate sunt multe, am crede că timpul nici nu s-a scurs.

Ne îndreptăm spre pensiunea Cioran, care-i la capătul din sus al satului, şi străzile pietruite prea de demult sunt într-adevăr o provocare pentru Dacia. Urcă pieptiş pe alocuri, sunt înguste şi te zguduie. Privesc casele, observ doar una mai nouă, care face notă discordantă. Are termopan şi îi lipsesc elementele decorative tradiţionale. În rest, toate urmează aceeaşi arhitectură specifică locului. Case zdravene, cu porţi mari, să intre carul, curţi pietruite şi acareturi. La pensiunea Cioran, care-i plasată lângă Şcoala Goga sunt parcate maşini de Franţa şi Germania. Intrăm totuşi să întrebăm, dar e totul ocupat. Ne recomandă o altă pensiune mai jos, într-o mică piaţetă, după colţ de birtul văruit într-un roz strident de-ţi ia ochii. Se cheamă pensiunea Sîman. Aici luăm o cameră micuţă, dar cu baie proprie şi frumoasă, ca toate camerele de altfel, un pat foarte lat şi nici prea tare, nici prea moale. Observăm că ni se pun, ca la hotel, hârtie igienică, săpun, prosoape, totul foarte curat. Se vede că pe aici turismul e în floare, iar pensiunile sunt autorizate ANTREC. Proprietarul şi soţia lui construiesc într-una, şi au doi băieţi, cam de opt şi nouă ani, firi deschise şi hotărâte, care cer bani să meargă în sat la Internet şi la jocuri. Rămânem mască! Au calculator şi acasă, dar nu le-au instalat internet, ca să nu devină dependenţi...



Seara, cât mai e lumină, ieşim pe uliţă să fotografiem. Sunt bivoliţe la iarbă, lângă râu, ne "tragem în poză" cu o bătrână venită să ia apă de la izvor, se întorc seara vacile, flendurindu-şi cozile pline de bălegar şi blochează drumul. Maşinile stau în fundul lor, iar oamenii cu joarda le îndrumă către case. Ba întâlnim chiar şi un porc voiajor şi o bătrână care-l altoieşte să treacă podul şi să se întoarcă în cocina de unde a plecat. Toată lumea ne priveşte şi crede că suntem străini, toţi sunt vorbăreţi şi curioşi, obişnuiţi cu ciudăţeniile turiştilor. Ne simţim puţin caraghioşi filmând toate astea, parcă am fi japonezi. În fond, noi am crescut cu aşa ceva, dar acum parcă altfel le vedem şi le apreciem, când ştim că în alte părţi ele nu mai există. Trecem şi prin faţa casei unde s-a născut Emil Cioran (alta decât pensiunea cu acelaşi nume), şi unde bustul lui îndură încă ploile. Aflăm de la copiii gazdei că pensiunea unde suntem noi cazaţi s-ar învecina cu casa lui Goga, unde rudele acestuia ar trăi încă. Ne grăbim spre intrarea în sat, ca să încercăm o fotografie panoramică, dar se întunecă, şi filmăm doar un apus ciclamen peste garduri.

La întoarcere, de sub podul de la una din răscrucile satului (unde există un depozit de materiale de construcţii făcut din tablă ruginită pe care scrie: "NU mai furaţi, fiţi cinstiţi") auzim un lătrat scâncit şi încăpăţânat de lângă apă. Ne uităm mai bine: doi ochi maro ca două mărgele. Ne simte că-l băgăm în seamă şi scheaună şi mai tare, de ţi se rupe inima. Trecem podul şi A., mai lung de picioare, coboară la el. Ce se mai bucură! Are o voinţă de fier. Abia după ce îl apucăm de ceafă şi îl suim pe drum, după ce face câţiva paşi, ne dăm seama cu siguranţă că e şchiop, amărâtul, de lăbuţa din dreapta faţă, şi umblă în trei picioare. Are un căpşor maro cu triunghi alb pe creştet, două urechi pleoştite ca o acoladă şi în rest e alb. Mai are doar două pete maronii lângă coadă. Când punem mâna pe el, i se simt costişoarele, şi pare atât de fragil, că-l poţi strivi cu o mână. Altă miniatură de căţel. Ce să ne facem cu el acum? A. bănuieşte că s-a pierdut de maică-sa, că o fi ieşit de sub vreun zid şi n-a mai ştiut să se întoarcă, sau maică-sa n-a mai putut ajunge la el. Aşa că ne petrecem următoarea jumătate de oră pe întuneric, bătând pe la porţile oamenilor în căutarea stăpânului. Oamenii de munte, suspicioşi cu străinii chiar şi pe timp de zi, ne deschid cam reticent şi nimeni nu vrea să aibă de a face cu încă un căţel. Cineva ne spune că îl aude deja de vreo două zile schelălăind pe acolo. Ne dăm seama că probabil fusese abandonat şi nu suntem în stare să îl lăsăm acolo. Mai întrebăm câteva persoane, apoi decidem ca, deocamdată, să îl luăm noi şi să mai vedem după aceea. Dar ne temeam că nu vom fi primiţi la pensiune cu animalul. Ei, aş!



Toată lumea l-a îndrăgit instantaneu, proprietarii pensiunii ne-au dat cutie şi ziare pentru el, l-au hrănit cu lapte, ne-au lăsat să îl ţinem în cameră. Atât era de hămesit încât, după ce a sorbit fără să respire vreo două sute de mililitri de lapte, i s-a umflat burta ca o minge. L-am pus în cabina de duş, să îl spăl. Când i-am udat puful lui de păpădie, şi i s-a văzut corpul lung şi slab, cu burta rotundă ca o minge, am zis că-i dinozaur. Aşa că Dino i-a rămas numele şi aşa a fost trecut şi în "buletin" a două zi, la veterinar. Căci Dino are acum buletin de Timişoara. A primit vaccin şi pastiluţă, s-a chinuit vreo câteva zile cu viermişorii, dar apoi s-a întremat. A. l-a uns zilnic cu diclofenac pe lăbuţa dreaptă şi acum aleargă de nu te poţi ţine după el. A început să crească şi s-a făcut vioi, deşi petrecea, săracul, ore bune zilnic în maşină, cu noi pe coclauri. Mai întâi în cutiuţă, apoi i-am cumpărat un paner mare cu mâner şi capac batant. Acum e cam mare şi pentru ăla. Căci se pare că e fox-terrier corcit cu brac. Aşa. V-am pus acum în temă cu povestea lui Dino din Răşinari, şi să luaţi în calcul că pe parcurs, peste tot unde am umblat noi a fost şi ghemotocul de puf.

A doua zi de dimineaţă, aveam în plan o vizită la Muzeul Tehnicii Populare Astra din Dumbrava Sibiului, unde avea loc ediţia anuală a Târgului Creatorilor Populari din România. Aşa că am plasat strategic Muflonul într-o cutiuţă, el fiind încă groggy de la vaccin, şi, cu el sub braţ, am pătruns. (Vedeţi, am fost şi la muzeu cu el, l-am culturalizat, când creşte, îl dăm la pian). Muzeul acesta e o bijuterie. Cu tot cu permisele de fotografiere şi filmări, intrarea ne-a costat 10 euro, adică 5 euro de persoană, ceea ce ni s-a părut infim pentru ce e acolo. Are o suprafaţă imensă, cu alei şi exponate foarte bine întreţinute, cu podiumuri de spectacol amenajate pe marginea eleşteului şi, mai ales, o mulţime de construcţii ţărăneşti extrem de interesante. Nu sunt doar case de meşteşugari, de negustori, de ţărani din toate regiunile României, sunt şi mori de apă, nişte superbe mori de vânt, cu câte patru sau şase aripi, joagăre, bisericuţe, ateliere tradiţionale.

Când am ajuns noi, fiind chiar amiaza primei zile, ţăranii participanţi la târg abia începeau şi ei să ajungă şi să îşi ia locul în peisaj. Bineînţeles că Dino a frânt inimi şi, de unde ne temeam că vom avea probleme fiindcă am intrat cu câinele, dimpotrivă, toţi supraveghetorii s-au ataşat de el, îl mângâiau, ne spuneau să avem grijă de el şi toţi erau foarte veseli şi mucaliţi.



Toţi ţăranii erau îmbrăcaţi în costume naţionale de sărbătoare, specifice zonelor de origine. În plimbarea noastră, A. a fost captivat mai întâi de nişte femei din Alba, care cântau din tulnic şi torceau de pe fuior. Bătrâna care torcea avea o dexteritate incredibilă şi i-a explicat lui A. tot procesul, ceea ce bineînţeles că l-a fascinat. Am stat un picuţ cu ele, să vedem cum reuşesc să cânte atât de bine din tulnic (cea care cânta era foarte tânără, cred că adolescentă) şi de ce noi numai sunete guturale de elefanţi în călduri puteam scoate. Apoi una dintre femeile mai în vârstă, conducătoarea unui grup de tulnice, ne-a arătat un costum vechi de 230 de ani, pe care îl adusese ca să îl dea spre achiziţie muzeului, sau poate să îl vândă pe bani mulţi unor străini interesaţi, căci erau destui prin preajmă.

Mai încolo, am dat peste ouă încondeiate şi am negociat intens nişte ustensile cioplite (un fund de lemn şi o spatulă pentru clătite). Alţi artizani expuneau măşti de Anul Nou, mici machete de biserici sculptate în lemn, ii, broderii, traiste de lână, cergi, împletituri, covoare, ceramică, păpuşi din pănuşi de porumb, excepţional lucrate, coşuri de nuiele, fluiere, cimpoaie, şi alte instrumente ciudate din care nu am mai văzut, dar care sunau ca un trombon deşi păreau a fi făcute din coajă de copac.

Pe una din alei am întâlnit un bătrân din judeţul Bacău, alb de cărunt şi cu nasul mare, care avea... o vioară din tablă!!! A văzut că îl filmăm şi spera că o să dăm caseta la televiziune la Bucureşti, să îl vadă ai lui din sat. Era tare mândru. Vioara şi-o făcuse cu mâna lui, după ce studiase mult timp problema, şi ajunsese la concluzia că tabla zincată nu merge, ci trebuie tablă de alamă cositorită. Ei, şi aici avea o problemă moşul că, pe la îmbinători, cositorul ăla afecta sunetul şi ar fi vrut să meargă la fabrica de conserve să primească nişte profile de închidere, ca să nu mai fie nevoit să folosească la îmbinarea planurilor cositorul. Dar vorbise cu cei de acolo şi era prea complicată treaba. Între timp, îşi meşterise o cutie mare şi roşie, tot din tablă, în care apăsa pe o pedală şi înăuntru bătea ceva ca o tobă, pentru ritm, ca să se autoacompanieze, că imediat suna altfel. Iar când termina de lăutărit, avea în aceeaşi cutie un loc special făcut ca să îşi bage acolo şi vioara. Şi, în felul ăsta, ne explica, dacă pleacă la drum, are un singur bagaj şi cu o mână se poate ţine de bară în tren sau în autobuz. Ne-a cântat cu foc şi ne-a înşirat traiul lui, extraordinar de hâtru şi de plin de chef de viaţă la vârsta pe care-o avea. Părea desprins din Kusturica, el şi muzica lui. Atâta îşi scrisese pe ecusonul din piept: ARTIST. Omul trăia pentru suflet, pentru bucuria vieţii, de fapt pentru singurele lucruri adevărate şi i se părea o treabă demnă de toată silinţa. L-am ascultat din toată inima şi cu mare băgare de seamă.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer