Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Zugspitze - Început de an lângă Garmisch-Partenkirchen (II)


Andreea Sepi

06.03.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alunecoasele zăpezi

Ajungem sus pe platou flămânzi de soare. Schiem mai întâi câteva ture pe pârtiile de începători, printre care este amenajat inclusiv un Funpark pentru snowboarderi, cu trambuline de zăpadă şi un halfpipe. Apoi trecem pe cele medii, încercăm fiecare variantă deschisă, stăm la soare la o terasă de unde ne curge în urechi muzică bavareză şi tiroleză (de partea cealaltă e Tirolul austriac). Ne încumetăm şi pe telescaunul foarte nou, cel cu câte 6 locuri şi ne trece crisparea când vedem ce bine organizată e şi urcarea şi coborârea de pe el (de care aveam oroare). La urcare oamenii trebuie să se aranjeze în linie câte 6 şi astfel, când le vine rândul, să se aşeze în faţa unor portiţe automate, ceva in genul startului la cursele de cai. Când scaunul din faţa ta şi-a încărcat pasagerii şi e gata să plece, iar al tău tocmai soseşte şi se pune pe poziţie, uşiţele se deschid automat şi îţi dau voie să aluneci vreo 2 metri foarte lin până la locul de îmbarcare unde eşti frânat finuţ de nişte cauciucuri de sub zăpadă, ca să nu treci de poziţia ideală din care te ia scaunul. La coborâre e amenajată o pantă lină încât ridicându-te de pe scaun să aluneci în jos direct afară pe pârtie, să nu fie posibil să te împiedici sau să încurci pe alţii.

De altfel, totul e automat, nu stă nici un angajat de ski lift lângă tine. Ei stau în cabine de control, uneori situate la înălţime, şi de acolo transmit uneori prin megafon indicaţii. Mai ales la schilift, te atenţionează fie că ai aruncat prea târziu T-ul, fie să te dai din drum că blochezi pe alţii, şi e ciudat că auzi o voce tunând de sus şi habar nu ai ce e, unde e ăla de te poate vedea.

Am schiat pe săturate în ziua asta, până nu ne mai ascultau genunchii, încumetându-ne chiar şi pe porţiunile mai dificile. Am calculat ulterior că am schiat în jur de 15 kilometri (făcând abstracţie de kilometrii făcuţi în sus cu schiliftul).



A treia zi n-a mai fost aşa de generoasă cu vremea. Era Boboteaza, iar în Grainau ploua mărunt. Vârful nu se mai vedea de la fereastra noastră aşa ca de obicei, era înfăşurat în ceaţă. De la staţia de Zugspitzbahn am aflat că nu se schiază sus pe Zugspitzplatt, toate instalaţiile fiind închise din cauza unei furtuni de zăpadă şi a vântului prea puternic. Vrând-nevrând am mers la Kreuzeck. Jos ploua, dar pe pârtiile de mai sus se transformase deja într-o ninsoare destul de deasă, cu un pic de ceaţă, dar care n-a ţinut mult. Am încercat nişte ture la capătul de sus al lui Kreuzeckbahn şi ni s-a părut pârtia prea scurtuţă, uşoară şi aglomerată acolo. Am decis să pornim spre o altă pârtie, mai promiţătoare, aflată la câteva sute de metri mai în jos. Drumul de legătură dintre pârtii e în porţiunea aceea un drum forestier îngust, ceva gen jgheab, cu munte de o parte şi pădure abruptă de alta. Un moment de neatenţie şi era să o păţesc urât de tot.

Plasându-mă pe partea dinspre vale a jgheabului, ca să las loc şi altor schiori din spate să treacă (unii veneau cu viteză), am continuat să fac cristiane fără să realizez că eram deja prea pe marginea drumului. Mergeam lejer şi cu viteză medie când, deodată, am prins sub un cant o porţiune mică de gheaţă tocmai în timpul unei cristiane. Am alunecat, m-am dezechilibrat, am încercat să frânez, dar era prea târziu. Tot ce ştiu din următoarele momente este că am atins pământul, apoi am simţit cu surprindere că nu mă opresc acolo, am trăit pentru o fracţiune de secundă o vagă senzaţie de imponderabilitate şi apoi peisajul mi s-a rotit de câteva ori în faţa ochilor, revenind obsesiv imagini de brăduţi, nuiele tinere şi trunchiuri de copaci bătrâni. Am simţit că mai am încă în picioare unul din schiuri (celălalt îmi sărise) şi mă temeam ca nu cumva să îmi rup piciorul. Dar nu simţeam absolut nimic, nici o durere, parcă eram complet anesteziată şi detaşată de ceea ce mi se întâmpla, parcă peisajul se rotea în jurul meu, nu eu în el, ca în maşina de spălat. Slavă Domnului, în final a sărit şi al doilea schiu şi astfel am putut încerca să îmi înfig clăparii în zăpadă că să opresc căderea.

Am aterizat pe spate (unde aveam rucsacul) şi câteva secunde am stat nemişcată să evaluez dacă aveam ceva rupt, sucit. Spre marea mea uşurare şi recunoştinţă (există îngeri păzitori) eram în regulă. M-am ridicat să privesc unde eram. Până în momentul ăsta, sus pe drum ajunsese şi A. în urma mea şi îmi striga să nu mă mişc, tot de teama să nu îmi fi rupt ceva. S-a mai oprit un om. I-am asigurat că îmi făcusem deja check-up-ul şi eram ok.

Dar privind în sus la ei m-am îngrozit. Zburasem de pe drum afară şi după trei rostogoliri aterizasem în pădure, la vreo 15 metri mai jos, în zăpadă până la şolduri. La cinci metri de mine în stânga era un ditai bradul, iar la cinci metri mai jos altul. Numai Dumnezeu ştie cât s-o fi chinuit să mă scoată basma curată. Am căzut fără mare viteză, într-o poziţie relaxată, zăpada era moale, schiurile mi-au sărit fără să mă rănească, nuieluşele de frasini tineri m-au frânat, iar traiectoria a evitat copacii.

Acum începea o altă tortură, şi anume ieşitul de acolo. Schiurile şi beţele îmi erau împrăştiate, cum încercam să fac un pas, mă afundam până la talie, şi mai aveam şi rucsacul în spinare. Am urcat încet-încet, tot aruncând în faţa mea rucsacul şi schiul care rămăsese lângă mine (celălalt căzuse imediat sub drum, deci mult mai sus faţă de unde eram eu acum). Când m-am apropiat cam la cinci-şase metri, am scos din rucsac funia pe care o aveam cu noi la munte şi i-am aruncat un capăt lui A.. Celălalt capăt l-am legat de rucsac si aşa l-a tras sus pe drum. Între timp i s-au mai alăturat şi alţi oameni. Unul din ei n-a stat deloc pe gânduri, s-a dat jos de pe schiuri, s-a pus pe burtă, mi-a întins mâinile şi m-a tras sus, iar altul, mai experimentat, s-a coborât după celălalt schiu. Teamwork, ce mai. Foarte de treabă oamenii. Mi-am pus schiurile şi am mers în plug tot restul porţiunii de drum forestier.



Pornind noi înspre vale, s-a pus să plouă, şi anumite porţiuni din pârtiile de mai jos au devenit de culoarea cafelei cu lapte, noroi cu mici pojghiţe de zăpadă. Aşa că am încheiat ziua de schi delectându-ne cu "Vrei să pleci / Dar nu mă nu mă ieeei / Nu mă nu mă nu mă iei / Chipul tăăău şi dragostea din tei / Îmi aminteeeesc de ochii tăăăi" la o terasă de la baza pârtiei.

Spre încântarea noastră, ziua următoare a fost frumoasă şi am avut din nou acces pe gheţar. Între timp s-au făcut simţite efectele căzăturii de mai înainte, şi anume o întindere la muşchii gâtului, care nu mă incomoda în mod exagerat, doar că, atunci când stăteam întinsă pe pat, trebuia să mă apuc de chică pentru a reuşi să îmi ridic capul de pe perină. Ce mai, plecasem cu un călcâi, genunchi şi şold paradite, acuma aveam şi gâtul. A. îşi permitea cu neruşinare să facă băşcălie cum că are să mă înfăşoare cu totul în comprese cu diclofenac, ca pe o mumie. Aşa că am schiat lejer, fără să ne agităm prea tare, am filmat exhibiţiile snowboarderilor pe trambuline, peisaje din goana schiurilor, transportarea unui schior cu elicopterul salvamontului spre vale (există sus două heliporturi!), experimente filmografice nu alta. Am stat la soare, am îndurat câteva pale grozave de vânt, am experimentat o pârtie nouă, tocmai deschisă cu ajutorul maşinilor de nivelat (au tipii vreo şapte, frumos aliniate ca la front, care lucrează toată ziua şi mai ales seara, după închiderea instalaţiilor. Fie deschid pârtii noi, fie le netezesc pe cele existente, fie tasează zăpada ca să diminueze pericolul de avalanşă care altfel e destul de serios în anumite locuri.)

Fiind cea din urmă seară petrecută acolo, am decis să rămânem până la ultima coborâre a trenuleţului, programată pentru ora cinci şi jumătate.

Apusul ne-a găsit acolo. A fost glorios! Pârtiile s-au golit şi au devenit pustii; soarele a dispărut într-o mare de roşu şi portocaliu ce făcea crestele dezgolite să semene cu Grand Canyon în cele mai reuşite poze ale sale; vântul şi tăcerea au început să pună stăpânire pe uriaşii de piatră. Am încercat să ne înregistrăm pe retină, să croim ca pe un tipar etern în minţile noastre fiecare crestătură a muntelui, să îl cuprindem cu totul dintr-o singură respiraţie. Ne-am trecut privirea peste crestele lui fără să ne putem sătura, mângâindu-le, încercând să reţinem ritmul sacadat al urcuşurilor şi coborâşurilor ascuţite pe care ni le oferea proiecţia lui la linia orizontului.

Albul se golise de oameni, de agitaţia lor, furnicarele acelea imense erau pustii, gerul îţi reteza degetele uitate prea mult timp pe afară. Simţeam că peisajul începe să înţepenească şi devine crocant. La buza abisurilor, din loc în loc, tăcuţi, oameni în uniforme păreau că privesc melancolic în jos, la prăpăstiile imense pe care, până nu demult, se unduiseră "S"-uri - pârtiile. De fapt, am realizat mai târziu, oamenii aceia scrutau depărtările ca să se asigure că pe deşertul alb n-a mai rămas nici un schior întârziat şi că noaptea nu va înghiţi pe nimeni acolo. Abia apoi aveau să închidă definitiv instalaţiile. Deasupra, norii au devenit roz, cyclamen şi violet-gălbui, până ce griul a început să înghită şi să niveleze totul. În depărtare, în poala altui munte, sclipeau prin desişul pădurii luminiţele unei nocturne. Noi oamenii ne-am retras cu toţii in sălile de aşteptare ale gării subterane. Am părăsit muntele îngheţat, lăsându-l singur cu el însuşi. S-a făcut atât de linişte încât am avut senzaţia că într-adevăr n-a mai rămas în imensitatea de piatră nici un suflet.

Afară doar de sufletul muntelui.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer