Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Zugspitze - Început de an lângă Garmisch-Partenkirchen (I)


Andreea Sepi

27.02.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Toată afacerea asta cu mersul la munte a început foarte dubios. În sensul că eu nu prea aveam chef să mă duc. Auzi! Ce-o fi fost în capul meu? Probabil eram cam anesteziată de nostalgiile de după Sărbători, plus că nu ştiu cum reuşisem să îmi paradesc în aşa hal piciorul încât mă dureau aproape simultan şi călcâiul şi genunchiul şi şoldul. Dar A. era hotărât, o hotărâre din aia de-a lui tăcută, atât de tăcută încât ai senzaţia că-i ezitare. Oricum, omul a zis că era gata să mă ia pe sus cu forţa dacă trebuie, deci am mers. Adevăru-i că nici el nu se hotărâse definitiv decât în 29 decembrie că vrea să mergem, aşa încât ziua respectivă ne-am petrecut-o trimiţând în disperare de cauză vreo optsprezece e-mailuri pe la pensiuni, din care doar vreo patru ne-au răspuns că mai aveau locuri, şi alea doar din 3 ianuarie.

În 3 ianuarie am pornit-o (a câta oarăăăă?!?) pe ruta Regensburg-München cu A. pe post de hamal (ce vreţi, pe mine mă durea piciorul, doar nu era să îmi car singură schiurile!). Ca să vă faceţi o imagine despre cât de treji eram, vă zic doar atât: unu, ne-a plecat autobuzul din faţă şi a trebuit să chemăm un taxi că să ajungem la gară şi, doi, am uitat biletul de tren în automat după ce l-am cumpărat, şi am luat numai chitanţa. Noroc că ne-a strigat cineva din urmă şi ni l-a dat, că nici când ni l-a pus în mână n-am realizat ce este, convinşi fiind că nu e al nostru.

După aia, lucrurile au decurs normal, la München ne-am suit în trenul care trebuie, personalul de Innsbruck, şi au început să se perinde prin faţa noastră tot felul de lacuri, coline, ferme, cabane din ce în ce mai cochete, pentru ca în cele din urmă să ne izbească în plin Alpii, care au apărut brusc, ca un zid enorm de piatră. Erau gri, creţi şi pudraţi din belşug cu zăpadă. Probabil îşi făcuseră şi ei freza de Revelion şi încă le mai ţinea. În zilele următoare li s-a mai pleoştit un pic, dar asta mai încolo.

Din Garmisch-Partenkirchen aveam peste doar jumătate de oră legătură tot pe calea ferată spre sătucul de sub Zugspitze pe care îl aleseserăm şi care se numeşte Grainau. N-am vrut sub nici o formă să ne cazăm în Garmisch, fiindcă e un oraş în toată firea, şi era şi destul de departe de ţelul nostru suprem, vârful Zugspitze şi platoul glaciar aferent, pe care se poate schia maxim. Alpii, fiind munţi din şisturi, se ridică brusc şi văile dintre ei sunt foarte joase şi plate, aproape ca la câmpie. Ceva de genul Făgăraşului pe partea dinspre nord, dinspre platoul Transilvaniei. În Grainau, care se întinde la o altitudine de circa 750 de metri peste nivelul mării, alesesem pensiunea Haus Beer pe bază de fotografii (toată operaţiunea de găsit şi rezervat cazare s-a desfăşurat pe internet), dar o să vedeţi că n-am greşit deloc şi am nimerit minunat.

Acest ultim personal ne-a lăsat în Untergrainau aşa că a trebuit să mergem puţin pe jos prin parcuri pline de zăpadă, pe lângă pârâiaşe canalizate şi foarte curate şi piste de schi fond, dar nu ne-a deranjat. Eu una mă temusem iniţial că o să nimerim în cine ştie ce zonă super sofisticată şi luxoasă, ceva de genul "numai şeicii şi prinţul Angliei schiază pe aici", dar am fost plăcut surprinsă să văd că avea un aer rural şi firesc. Se găsesc chiar si hambare sau grajduri de animale dacă te pui să cauţi. Noi nu ne-am bătut capul cu asta din simplul motiv că eram în continuu cu ochii căscaţi în sus, spre crenelurile înzăpezite care ni se întindeau înainte şi deasupra capului.

Pe baza hărţii tipărite tot de pe internet de A. am ajuns în cele din urmă la Haus Beer, o dulceaţă de cabană situată central şi cu toate acestea cocoţată cumva pe o buză de deal, pe nişte străduţe înguste şi încolăcite cu aspect de ţară, suficient cât să fie departe de circulaţie, de zgomot şi de agitaţie. (Ca o paranteză, la câţiva paşi mai în jos pe stradă, de partea cealaltă, era un discret hotel de vreo 4 stele, care îşi exhiba fără jenă în partea din spate, adică dinspre noi, o imensă piscină cu jacuzzi închisă cu termopane; astfel încât personajele în halate albe şi pufoase care mergeau la bălăcit înăuntru puteau avea senzaţia că stau în aer liber, în timp ce afară era zăpadă.)

Dar pe noi cel mai tare ne-a impresionat faptul că am primit o cameră cu balcon şi cu vedere directă asupra întregii panorame Alpspitze-Zugspitze, care părea mai aproape decât la cinematograf şi care nu numai că ne-a tăiat răsuflarea, dar nu mai ştiam ce să facem de bucurie iar mie îmi trecuse blazarea definitiv. (Bine, în legătură cu asta a ajutat probabil şi faptul că pe fiecare perină am găsit o ciocolăţică RitterSport - pe care le-am devorat imediat profitând de preocuparea lui A. pentru peisaj - şi faptul că baia camerei era superbă şi totul era chiar mai fain decât îmi imaginasem.) Ne-am instalat şi spre seară am ieşit în sătuc să dăm o tură să vedem ce facem zilele următoare.



Ar fi momentul să vă spun că Zugspitze este cel mai înalt vârf al Germaniei, pe graniţa cu Austria, ridicându-se la 2962 de metri peste nivelul mării. Alpspitze e ceva mai micuţ. În plus, pe Zugspitze se poate ajunge chiar şi iarna, existând chiar pe vârf o imensă staţie de telecabină, cu magazine, restaurant, sală de proiecţii, un mic muzeu al "cuceririi" muntelui şi aşa mai departe.

Ceea ce l-a atras nemaipomenit pe A. aici a fost faptul că platoul glaciar de la 2600 de metri altitudine de sub Zugspitze este accesibil în mod direct numai cu ajutorului unui trenuleţ cu cremalieră, care străbate ultimii 4,8 kilometri de drum până la ieşirea pe platou, exlusiv prin măruntaiele muntelui.

Trenuleţul-vedetă se numeşte Zugspitzbahn, arată cam ca un tramvai, vopsit în culorile Bavariei, alb şi albastru, şi circulă din oră în oră (la nevoie şi mai des) pe ruta:

 Garmisch-Partenkirchen (cel mai mare centru urban de la poale)
 Kreuzeck (cota 600, staţie de teleferic, punct de pornire pentru telecabine şi gondole care duc la diverse mănunchiuri de piste situate fie în pădure între cota 600 şi cota 1600, fie deasupra pădurii, respectiv între cota 1600 şi Alpspitze)
 Grainau (sătucul nostru, aflat la cota 750)
 Eibsee (cota 1000 m, un lac mare care acum era îngheţat, şi staţie de unde porneşte, tot pe panta nordică, o telecabină care duce până în vârf pe Zugspitze şi care se numeşte Eibseeseilbahn)
 Riffelriss (cota 1600, punct pe pornire pentru o pârtie criminală prin pădure şi care se încheie jos la Eibsee)
 şi, în fine, platoul Zugspitzplatt (cota 2600, nenumărate posibile pârtii pe gheţar).

Practic, până la Grainau trenul merge numai pe vale, iar de la Grainau începe să urce pe munte. Toate staţiile intermediare se găsesc pe partea nordică a lui Zugspitze, însă platoul Zugspitzplatt e pe partea sudică (şi ce splendid e când e însorit!!!). Prin urmare, trenul traversează muntele de pe o parte pe cealaltă prin tunel.

Căci imaginaţi-vă, de la Riffelriss până pe Zugspitzplatt, adică de la cota 1600 (partea nordică) până la 2600 (partea sudică), deci un kilometru în altitudine şi 4,8 kilometri în lungime, trenuleţul merge numai prin tunel, cu curbe cu tot. Cu alte cuvinte, timp de 25 de minute cât durează drumul ăsta de pe ultima porţiune, nu vezi lumina zilei. Iar tunelul e îngust, nu glumă şi se simte zdravăn urcuşul cu cremaliera. Dacă stai cu faţa la direcţia de mers te înfige bine în scaun, dacă stai invers, simţi că aproape aluneci de pe banchetă. Şi mai e şi aglomerat, dar oricum tipii sunt foarte eficienţi, când chiar e exagerat de multă lume fie ataşează vagoane fie fac ture mai dese. Dar oricum, nu-ţi e totuna să stai acolo înghesuit, prin burta muntelui, într-un tunel din ăsta întunecat şi îngust. Schiurile nu se aduc înăuntru în vagon, ci există la exterior nişte rasteluri verticale unde ţi le pui, că altfel ar fi cumplit. Doar snowboarderii n-au unde să îşi pună plăcile şi vin cu ele înăuntru.



Dacă v-aţi obişnuit să auziţi atâtea despre Transfăgărăşan, imaginaţi-vă că tunelul acesta de aproape cinci km lungime a fost construit în prima lui variantă pe parcursul a doar doi ani, între... 1928 şi 1930! Pe partea de cremalieră trenul merge cu maxim 30 la oră, iar când pune frână, sau după caz scapă frâna, e o mişcare atât de bruscă încât deşi sunt atenţionări pe pereţii vagonului, tot îţi îngheaţă sângele în vine. (S-a întâmplat odată, şi a trecut aşa, un suspin generalizat prin vagon. Ba mai şi opreşte în inima muntelui să îşi aştepte perechea care vine în jos. Dar de obicei anunţă conductorii ce se întâmplă ca să nu intri în panică.) Cum ziceam, pe partea din vale, unde merge aproape pe plat, adică între Garmish-Kreuzeck-Grainau, trenuleţul e fără cremalieră şi pe acolo o tunde cu 70 la oră. A, şi e complet electrificat. Până sus. Unde sus când ajungi, tunelul se deschide într-o gară cu două linii, la parterul unei mari clădiri de beton cu săli de aşteptare, terasă-restaurant, centru de închirieri de schiuri, staţie de telecabină... Telecabina de aici se numeşte Gletcherbahn şi circulă între platou şi vârf, unde se întâlneşte cu telecabina de pe partea nordică (cea care porneşte de la Eibsee şi are ultimul stâlp tot undeva pe la 1600 de metri, după care, cablu atârnat în gol peste abis...)



Aaaşaa. Acum aveţi poate o imagine mai clară. Să ne întoarcem. Rămăsesem la prima seară. Am mers până la staţia locală de Zugspitzbahn să vedem cum stă treaba. Acolo ne-a întâmpinat o tabelă imensă cu diverse variante de ski-pass - pentru o persoană sau mai multe, pentru un adult plus un copil sau pentru o familie întreagă, pe o zi sau pe mai multe, pe o zonă de pârtii sau pe mai multe, etc. - de ne făceau ochii în cap ca bilele la 6 din 49. Evident, puteai lua broşurici cu toate variantele să le studiezi, plus mersul trenuleţului şi al autobuzelor, plus prospecte conform cărora pot ajunge pe Zugspitze chiar şi persoane în scaune cu rotile. După ce a studiat puţin problematica, A. a ajuns la decizia să luăm un "Happy Ski Card" pe patru zile. Acesta e un card universal pentru cei care schiază mult, cu care poţi să te dai de câte ori ai tu chef pe toate şi pe oricare din instalaţiile din zonă şi chiar şi din zonele învecinate, chiar şi în câteva localităţi din Austria, pe orice pârtie. Happy Ski Card-ul pentru patru zile a costat 110 euro de persoană, deci în jur de 27 de euro pe zi, ceea ce era ieftin având în vedere că nu avea nici o restricţie şi îţi dădea practic acces total pe 216 km de pârtie. Bine, e clar, fizic nu apuci să îi faci, dar chiar şi aşa, o singură urcare şi coborâre cu Zugspitzbahn-ul plus schiatul o singură zi sus pe platou ar fi costat 35 de euro, deci 27 era mai puţin. Singurul risc pe care ţi-l asumi e cel de vreme proastă, ceea ce ni s-a şi întâmplat puţin în a treia zi, dar nu suficient cât să ne-o rateze complet.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




3 comentarii

  • Minunata zona!
    Vasile Deaconu, 26.12.2010, 20:11

    Intradevar, minunata zona. Am fost acolo in noiembrie. Jos nu era zapada si ne-am bucurat de privelistile tipic tiroleze de pe valea prin care trece trenuletul. Am urmat acelasi traseu descris de tine, cu toata incantarea si emotiile provocate de ineditul celor intalnite ( tunelul este o realizare remarcabila si uimitoare). E o adevarata incantare cand ajungi sus si, odata iesit din statie, ti se deschide o panorama de vis. Am si avut parte de o vreme deosebita cu vizibilitate buna incat se vedea in departare pana i valea Inului (Austria, spre Insbruk ). Am urcat apoi cu cabina pana in virf ( 2962 m) loc din care privelistea era si mai mareata. Aici temp. era de -10 gr. ( se schia pe toate partiile amenajate aici). Am coborat apoi cu cabina de pe partea nordica pana la lacul Eilbsee, dupa care am facut drumul invers.
    Le doresc mult romanilor sa aiba parte de o asa excursie pentru a vedea modul in care se face turismul adevarat si ce amenajari turistice iti trebuie pentru atragerea turistilor.

  • RE: ...
    Razvan Penescu [membru], 13.07.2009, 10:00

    Continuarea acestui text si alte texte ale Andreei Sepi pot fi citite la

    http://www.liternet.ro/autor/1035/Andreea-Sepi.html

  • ...
    gabryell [membru], 13.07.2009, 09:34

    ... bun, dar de ce nu ai continuat, ca inceputul suna bine. Oricum e superba zona, personal am gafat-o rau de tot, si m-am oprit la Eilbsee. Nici in ziua de azi nu i-mi iert greseala de a nu fi urcat sus, pe Zugspitze. Era dupaamiaza, si pana m-am invartit si m-am codit, am ratat ultima urcare , asa ca am ramas sa admir frantura de Alpi de acolo de jos, privind cum ultimul trenulet alb albastru care urca in ziua aia, o lua dupa prima curba la stanga, pieptis pe versant, pierzandu-se in vegetatia inca abundenta la aceasta altitudine. Planuiesc sa-mi mai incerc odata norocul luna viitoare ( in august ), si daca ajung acolo, cu siguranta ca nu o sa mai ratez ocazia !

Spacer Spacer