Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Corsica - Piratul din apropiere (III)


Andreea Sepi

20.02.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
X


Dacă eşti un „rucsăcar” fără maşină, opţiunile convenabile pentru vizitarea munţilor din fundalul vederilor cu Calvi sunt puţine. Distanţele până la punctele de pornire ale GR 20 sunt suficient de lungi încât să nu poţi merge pe picioare până acolo pe vremea asta toridă de iulie şi în traficul infernal, iar transport în comun nu există. Dar, dacă sunteţi „rucsăcari” adevăraţi, poate nu vă deranjează prea tare. O firmă privată poate organiza transportul până acolo, dar plecarea e numai o dată pe zi, şi atunci la orele două ale după-amiezii, când soarele şi arşiţa sunt insuportabile. Pentru 6 euro te pot duce până la Calenzana, un sat tipic, dar pe jumătate părăsit, iar pentru 13 euro, ajungi până la Pădurea Bonifatu; însă de acolo şi până la cel mai apropiat refugiu tot mai rămân ore bune şi solicitante de urcuş. Şi-apoi trebuie văzut dacă vei putea găsi apă de băut suficientă pe traseu în perioada asta a anului, sau un sat de unde să te poţi aproviziona cu hrană ieftină. Izvoare ar mai fi, chiar gustoase, dar câte kile de mâncare poate un om căra în spate pe vremea asta? Căci un simplu nume pe hartă nu reprezintă nici o garanţie. A. a rămas blocat, ieri după-masă, în Calenzana, fără să găsească niciun magazin şi niciun restaurant deschis între orele 14 şi 18. Uneori, nici milogeala nu ajută. În cele din urmă, a reuşit să achiziţioneze trei panini sărăcăcioase de la fiul unui proprietar de bar, ca garnitură pentru antibioticele lui, şi să mai amăgească astfel foamea ce-l rodea insistent. Cum îl roade pe el întotdeauna foamea. Acum, crede că a avut pur şi simplu noroc.

În plus, incendiile în macchia (fr. - maquis) sunt întâmplări comune vara, noi am fost martori la unul în chiar prima zi de şedere. Avioanele de intervenţie se aprovizionau din apa golfului şi apoi o eliberau deasupra zonei, dar câteva zeci de hectare tot s-au făcut scrum, până la urmă.



Apar noi întrebări. Cum o să funcţioneze treaba asta cu urcatul pe munte şi traversatul insulei? Şi, din ce în ce mai des, "Poate să funcţioneze în cazul nostru?..."


XI


Bănuielile ne-au fost confirmate de Pădurea Bonifatu.

La dreapta aeroportului, se găseşte o pădurice de eucalipţi. Valea este încă larg deschisă, iar în depărtare se văd vii şi mici plantaţii de măslini care se agaţă de puţinul teren propice pentru agricultură de la poala şi de pe coastele dealurilor. Mai încolo însă, şoseaua se îngustează violent pe măsură ce laşi în urmă litoralul şi te avânţi tot mai adânc spre interior. Pe kilometru ce trece, peisajul se modifică radical şi realităţile devin cu totul altele.

Dealuri întregi, negre ca funinginea, stau mărturie despre incendii trecute. Gemând din greu, motorul autobuzului continuă să urce pe drumuri cu curbe înspăimântătoare, a căror lăţime abia de atinge o bandă. Înaintea fiecărui viraj, şoferul e forţat să claxoneze de mai multe ori, ca să îşi deconspire prezenţa. De partea cealaltă a curbelor, autoturismele trag pe dreapta periculos de aproape de hău, ca să îl aştepte. Vizibilitatea e nulă în asemenea locuri; sunt cumplit de strâmte, încât autobuzul abia se strecoară. Sunt strâmte şi înguste ca nişte vechi trecători, iar asta aproape la fiecare pas, căci curbele sunt aproape întotdeauna situate pe poduri. Poduri înalte şi înguste de piatră, peste văi acum complet uscate, pline doar cu bolovani albi, rotunjiţi şi încinşi în albie. Ăsta este paradoxul acestei ţări. Peisajul devine din ce în ce mai ameninţător, uscat şi neprimitor, cum rar mi-a fost dat să văd peisaj montan vreodată. De fapt, n-am mai văzut aşa ceva niciodată. Şi totuşi, în ciuda asprimii, mediul acesta exercită o atracţie stranie, un stimul magnific. Priviţi de aproape, munţii par stăpâni cruzi şi dominatori. Mă întreb cum reuşesc pinii, maiestuoşi şi solemni, să supravieţuiască pe roca asta roşie ca de pe Marte, pe granitul ăsta lipsit de viaţă, atât de dur şi de abrupt. Le admir demnitatea suplă şi neîncovoiată.



De la microfonul autocarului, ni se povesteşte că patru drumeţi au pierit aici într-un incendiu în 1982 şi că, de atunci, pompierii şi pădurarii au adoptat măsuri mult mai stricte de prevenire. Ca un nou şoc, ghida noastră de acum e tot o româncă, aşa încât pornirea unei conversaţii e simplă, odată ce ne-am revenit din stupoarea coincidenţei. Diana locuieşte de doi ani pe insulă, împreună cu soţul ei, şi ne poate oferi puncte de vedere interesante despre contradicţiile sufletului corsican şi despre viaţa de după sezonul turistic. E o existenţă izolată şi cu posibilităţi limitate. Dacă nu îţi place viaţa simplă, ascunde lamele şi ia-o rapid spre Ajaccio. Căci, pe aici, majoritatea localnicilor sunt în vârstă, orăşelele cad cu totul în letargie, odată ce li se sistează influxul de turişti, şi nu prea ai cu ce să-ţi ocupi vremea. Chiar şi Calvi dispune doar de un gimnaziu cu 8 clase, apoi, cel mai apropiat liceu e în Île-Rousse, la circa 20 de kilometri spre nord-est. Pe de altă parte, e un loc minunat de crescut bebeluşi. Pe litoral, clima e blândă şi rareori trebuie să îţi pui paltonul iarna. Aici, zăpada e efemeră, deşi ea e ceva perfect normal în munţi, supravieţuind chiar până în mijlocul verii pe pantele nordice mai înalte. În mod tradiţional, corsicanii trăiesc din păstorit, din vin, din cultivarea măslinelor, din pescuit şi din decapitarea piraţilor. Ei au inventat vendetta, iar steagul lor arată ca banner-ul unui concurs de retezat căpăţâni. Desigur că, în zilele noastre, o sursă foarte importantă de venituri o reprezintă turismul, deşi mulţi localnici nu privesc cu ochi prea buni schimbările pe care acesta le aduce pe insula lor. Limba corsicană seamănă foarte mult cu italiana şi azi toţi vorbesc franceza, dar spiritul lor e independent şi nu acceptă să fie asimilaţi altor neamuri. Ţin la proprietăţile lor şi ar fi cea mai dificilă sarcină din lume să convingi un corsican să-ţi vândă pământul lui.

'Corsica şi Franţa', adaugă Diana ca o încheiere, 'nu sunt deloc acelaşi lucru'. Se subînţelege că i-e dor de continent.



Cantităţi enorme de praf se dislocă de pe potecile de pământ şi plutesc în aer, căutând refugiu în plămânii noştri, pe măsură ce turme de homo sapiens coboară din mijloacele lor de transport la capătul drumului asfaltat. De aici încolo, asemeni bizonilor, înfigând în tropot copita şi respirând greu, o luăm cu toţii spre pădurea din care, în depărtare, se poate auzi şiroitul timid al unei ape. Jos, într-un canion, mici bazine cu apă turcoaz şi aproape stătută par descendentele nesigure ale vâltorilor din primăvară. Se evaporă sub razele fără de milă ale soarelui. Cascadele au dispărut cu totul. Acolo, jos, un bărbat mic, ud şi nud îşi trage repede costumul de baie. Voci de copii şi stropituri de apă ne ghidează către un loc în care aerul e aproape respirabil. În patru labe, ne croim drum spre ceea ce a fost odată râul.



Şi, dintr-o dată, de acolo, de sus - deasupra crestelor şi a pinilor îndrăzneţi şi a pietrei ascuţite - cade asupra noastră certitudinea care ne umple. Grea. Nu suntem pregătiţi să traversăm munţii aceştia în plină vară. Nu avem antrenamentul şi nici echipamentul necesare. Grande Route 20, cu trecătorile sale de aproape 2000 de metri altitudine, rămâne provocarea altcuiva. Sfidaţi şi învinşi, noi rămânem la poale.


XII


Ca premiu de consolare, ne-am oferit o excursie de o zi pe valea râului Fangu, la circa 30 de kilometri sud de Calvi. Am închiriat un scuter, unul mic şi portocaliu, care cu greu putea căra în spinare două persoane în sus pe deal cu 35 km la oră (probabil din pricina asta ne zâmbeau toţi atunci când ne viermuiam pe lângă ei, cu căştile caraghioase şi motorul urlând, solicitat peste puteri). Şi duşi am fost. N-am ştiut niciodată că fesele unui om pot amorţi într-atât. Dar, de data asta, n-am nici un pic de simpatie pentru ale mele. A meritat să îndur suferinţa.

Căci, dacă ţărmul e la fel de spectaculos ca o femeie frumoasă la 40 de ani, distinsă şi elegantă în aura ei de splendoare clasică, şi la fel de ispititor cum a fost mărul pentru Eva, interiorul Corsicii e o bijuterie sălbatică. E o tânără nevastă crescută la ţară, de o frumuseţe viguroasă, focoasă, aprigă şi pretenţioasă, ca un cal nărăvaş neobişnuit cu căpăstrul. Iar, la începutul după-amiezii, focul ei ţi se năpusteşte în creştet ca o răzbunare. Şi vrei să o provoci doar de dragul de-a scoate la iveală autenticitatea vieţii care-i curge prin vene. Şi apoi să te scalzi în răcoarea râurilor ei de săruturi şi să te laşi infectat de sălbăticia ei.

Aşa este muntele. Nu dă nimic pe degeaba, nimic pe gratis, în afară de ceea ce tu însuţi descoperi în el.

Ceea ce oferă, totuşi, e o cale de a scăpa din strânsoarea maselor, din comoditatea industriei - atât de împământenită acum, la mare - de mâncat, băut şi prăjit pielea. O cale îngustă ca şoseaua care te duce acolo. Noi am ales varianta exterioară a acestei şosele, cea care se unduieşte către Porto, pe coastă, mereu aproape şi loială mării, printre stâncărie ascuţită şi vegetaţie pitică.



A început bine, cu asfalt proaspăt. Dar, întocmai unei fete de ţară, s-a decis repede să facă pe inaccesibila. Asta s-a întâmplat acolo sus, deasupra golfului Revelatta, la circa trei kilometri de citadelă. Dintr-o dată, a devenit rigidă şi n-a vrut sub nici un chip să ne mai arate altceva decât umărul ei osos şi subţire. După câteva curbe înfricoşător de strâmte şi de neprotejate, aproape că am renunţat. Era subţire ca un lănţişor ondulat în jurul gâtului Marelui Albastru. La două sute de metri sub noi, erau micuţe golfuri cu apa de culoarea gheţarilor topiţi, şi plaje negre, cu nisip fin, furişate pe sub pini şi asediate de iahturi. Delfinii jucăuşi, pe care A. i-a văzut zburdând în faţa bărcii, printre formaţiunile de lavă roşie ale Rezervaţiei Naturale Scandola (protejată de UNESCO) nu pot să fie nici ei prea departe. Ici şi colo, o ambarcaţiune modernă, cu motor, trage în urmă un schior de apă cu viteză mare. Sub picioarele lui, apa se dezintegrează.



Apoi, la un moment dat, a ameninţat că îşi cheamă fraţii războinici. Sloganuri de luptă ale Armatei Corsa erau mâzgălite cu vopsea neagră pe toate stâncile de lângă drum. Ba chiar am trecut pe lângă tabere de antrenament ale Legiunii Străine, unde vântul rece al mării ne lovea feţele în ritmul gloanţelor ce-şi străpungeau propriile ţinte metalice. În apropiere, un semn rutier era plin de găuri.

Mai târziu, ne-a dat voie să intrăm pe moşie doar pentru ca toanele să i se schimbe din nou şi să ne alunge cu ogoare pustiite, castele goale şi fabrici abandonate, de parcă i-am fi fost inamici. Atât e de capricioasă. Şi atât de extremă furia elementelor ei. Şi, totuşi, am mers mai departe, neintimidaţi, călare pe zumzăitoarea noastră.

Din timp în timp, sângele înceta să ne circule în picioare şi atunci opream fiara mâncătoare de jăratic într-o nişă modestă de pe marginea drumului şi descălecam.

Două ore s-au scurs în peşterile fără întoarcere până când grandiosul golf Galeria ni s-a deschis în faţa ochilor. Arăta întocmai ca priveliştea de la fereastra apartamentului personal al lui Zeus. Printre munţi înalţi, parţial învăluiţi în togile lor de nor, marea îmbrăţişa apele dulci ale lui Fangu ca pe cele ale unui fiu. Acolo unde el se vărsa în mare, se formase o minunată plajă de nisip negru. Valea era lată, foarte lată. În cea mai mare parte seacă. Dar noi ştiam să-i recunoaştem lui Fangu trupul supt şi plin de meandre după desişurile de vegetaţie abundentă care îl îmbrăcau. Am urmărit dâra de verdeaţă în sus pe vale. Acesta era semnul lui din naştere.



Când, în cele din urmă, am ajuns să ne vedem în faţă, am observat că Fangu scăpase de tusea şi strănuturile din primăvară. Torentele lui altminteri furioase, ce excavează, sparg, sculptează şi lustruiesc granitul până când se transformă în grămezi amestecate de ouă de struţ, erau acum puţin adânci şi foarte răbdătoare. Resemnat în tăcere sub soarele amorţitor, Fangu abia dacă mai chicotea. Dar cât de răcoroase erau bazinele lui! Cât de proaspete, cât de reconfortante şi de pure apele lui, cât de satinată albia şi cât de prietenoasă cu copiii! Fangu era plăcut şi înţelept ca un bunic care fusese-odată aprig. Te invita să te scufunzi. Te lăsa să sari, să stropeşti, să aluneci ca pe tobogane, să înoţi sau să zaci pur şi simplu întins în apă şi se bucura de jocul tău copilăresc. Răcoroase dar nu reci, până la glezne şi-apoi, dintr-o dată, adânci de doi metri, undele lui sunt o binecuvântare. E vorba de fericirea simplă, dar deplină, a evadării în apă, când afară termometrul e înţepenit nemilos la 32 grade C şi 80% umiditate. Dacă ai chef de joacă şi eşti mai încins decât o vânătă pe aragaz, Fangu e locul cel mai apropiat de Rai, pe partea asta a Porţilor Sfântului Petru. E minunat să fii păstrăv în habitatul unui păstrăv!



Dar curiozitatea i-a venit de hac pisicii şi precis a şi izgonit-o din paradisul mâţelor. Tot astfel am lăsat şi noi în urmă apele fermecate, am încălecat încă o dată armăsarul pitic şi în sus pe vale, către munţii sălbatici, ne-a fost drumul. Imaginea crestelor nude, ce ocupau întreg orizontul - giganţi verzi la bază, gri închis la vârf - ne-a rămas până astăzi întipărită în minte.

Văile devin abrupte, sugrumate şi-nguste. Aşezările umane se topesc în coasta înălţimilor, sus, deasupra cheilor. Viaţa, viaţa cea provocatoare a organicului, îşi intră în drepturi şi tu eşti direct expus. Realităţile se metamorfozează. Ceasul încetineşte. Locurile îşi afirmă, categoric şi fără putinţă de tăgadă, identitatea aparte.

Sate îndărătnice formate dintr-o mână de case, clădiri spartane făcute din piatră, Tuarelli, Mansu şi - la capătul şoselei şi deci al civilizaţiei - Monte Estremu sunt locuri incredibile, care par decupate dintr-un film vechi despre partizanii anti-ocupaţie. Sunt locuri unde poţi cumpăra brânză proaspătă de capră direct de la ciobanii locali şi unde bătrâna nevastă a unui fermier şede tăcută lângă casă, la umbră, cu mâinile încrucişate în poală. Are o căutătură fermă, neînduplecată. Neînduplecarea e ceea ce este necesar pentru a supravieţui aici. Aici, pe lângă podurile înalte şi întunecate ale lui Monte Estremu, unde asfaltul se termină şi unde încep lungile, prăfuitele poteci de munte ce poartă oameni şi asini către un alt timp.




XIII


Pe drumul de întoarcere, încerc să trec în revistă odată-n plus ce anume mi-a răpit într-atât simţurile în Corsica; ce anume m-a înviat într-atât încât să vreau să revin. În mintea mea obosită, fragmente de memorie se suprapun într-o ţesătură stranie, eclectică.

Gustul baguette-elor, proaspăt scoase din cuptor. Şi clătitele de dimensiunea unor OZN-uri. Plimbările, noaptea, pe plaja albă şi fină, plină de castele din nisip. Plajele stâncoase, pline de locuri secrete. Plajele îmi dansează în faţa ochilor, înţesate de puştime. Cei mai fericiţi sunt copiii care călătoresc cu bunicii. Bunicul îi învaţă să pescuiască şi să privească fauna acvatică prin ochelarii de apă. Îi învaţă să sară de pe bolovani foarte mari unde apa e destul de adâncă. Bunica stă întinsă la soare împreună cu alte bunici, discutând despre achiziţia costumului de baie. Copiii francezi şi italieni sunt deschişi, vorbăreţi şi gregari. Îşi fac noi prieteni uşor şi, în general, se descurcă. Mais vous sautez, Madame? Monsieur? Pleosc! Ahhhh, mais c'est trop bonne! Pleosc, pleosc, pleosc!!!

Apoi, sunetul constant al străzilor. Şi siesta.

Senzaţia răcoritoare de vânt suflat în faţă pe scuter. O invazie de scutere pretutindeni. Unele sunt stricate şi produc zgomote îngrozitoare.

Munţii impunători şi coasta atât de ispititor colorată. Încetul cu încetul, se şterg şi se amestecă...

Autocarul care a rămas blocat la coborârea de pe feribot şi toţi tinerii ofiţeri italieni, bruneţi şi cârlionţaţi, care strigau Avanti, vai!, gesticulând cu mâinile prin aer, în uniformele lor albe, impecabile. Am strigat şi noi odată cu ei. Apoi, imensul vas lăsând în urmă un loc iubit, un loc al iubirii, un vas îndepărtându-se inexorabil dintr-un port splendid pe melodia Laurei Pausini La Solitudine. Suntem cu toţii mai singuri acum. Steagul italian coborât de pe catarg şi împăturit în braţele unui maşinist român. Ce imagine de ziar!... Se întunecă...

Întâlnirea de sâmbătă a bătrânelor savoneze din Piazza del Poppolo.

Vociferări. Uşi trântindu-se. Vânturi mediteraneene. Şi deja am adormit.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer