Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Corsica - Piratul din apropiere (II)


Andreea Sepi

13.02.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
VI


Citadela oraşului Calvi îţi izbeşte ochii ca un eveniment neaşteptat şi fascinant, pe măsură ce vaporul intră în port, cu toate motoarele urlând, după şapte ore petrecute pe o mare extrem de agitată. 'Un mare di Madonna', cu valuri de doi metri, cum zic italienii.

Clădiri vechi, înalte şi drepte, se agaţă parcă unele de altele în vârful unul promontoriu stâncos, ca într-un ciorchine de faţade zugrăvite pastel. Prezenţa lor se impune deasupra micului golf, aşa încinse cum sunt cu un zid înalt de apărare, care arată ca un brâu gros de pietre gri. Oraşul vechi este un labirint de o frumuseţe inexprimabilă, în care străzi pietruite, abrupte şi înguste se încrucişează la întâmplare sub soarele dogoritor, gâtuindu-te de oboseală şi de încântare, în timp ce te opinteşti să le urci. Ocrul şi rozul deschis al clădirilor sale istorice contrastează magnific cu marea turcoaz şi cu cactuşii verzi şi graşi ce-mpodobesc stâncăria uscată. Oraşul şi golful darnic ce se deschide în faţă sunt înconjurate de creste ascuţite şi înalte, iar Monte Cintu, care, cu cei 2706 metri peste nivelul mării, deţine recordul de altitudine al Corsicii, nu e nici el departe. Peisajul e tulburător. Ştiu că sună a clişeu, dar aici, în Calvi, este mult mai mult decât atât. Aici, în Calvi, farmecul îţi taie respiraţia.



Din păcate, la fel fac şi preţurile. 8 euro pentru o salată, fie ea şi 'corse', e o cifră pe care o găsim profund alarmantă, şi asta ca să ne exprimăm eufemistic. Într-un birou privat de turism obţinem zâmbete amabile, dar condescendente, când ne exprimăm speranţa naivă de a găsi cazare sub 50 Euro camera pe noapte. O locaţie care închiriază apartamente de vacanţă afişează cu mândrie scandalosul preţ de 100 Euro pentru o cameră dublă în sezonul de vârf şi, cum ne găsim la sfârşit de iulie, e de vârf. Iar "altitudinea" preţurilor nu e nici măcar complet justificabilă. În afara oraşului vechi şi a cochetului port de iahturi, zona mai lasă, pe alocuri, de dorit. În unele porţiuni nu sunt trotuare, aşa că ne trezim târşâindu-ne picioarele prin pământ şi pietriş şi mestecând, apoi, praful ce se ridică. E foarte cald. În plus, suflă un vânt violent şi chinuitor, care se porneşte zilnic pe la ora 11 dimineaţa, probabil scirocco. Şoselele sunt aglomerate şi indicatoarele cam vagi. Campingurile sunt o dezamăgire, fiindcă nu există iarbă, iar cele două pe care le-am întâlnit în drumul nostru sunt ambele la fel de pustiite de secetă, de îngrămădite şi de scumpe, situate în zone neatrăgătoare pentru noi. Reuşim, în cele din urmă, să găsim, pe o străduţă laterală, un hotel mai demodat, dar plăcut, care oferă camere curate şi bune la numai 54 Euro pe noapte (se cheamă Les Arbousiers, de pe Route Pietramaggiore). Ne repezim imediat sub duş, ronţăim ultimele resturi de mâncare din rucsac şi sfârşim pe patul dublu, de dimensiuni regale.


VII


După un prânz greu, constând în supă de peşte asezonată cu salsa şi brânză, mistreţ stins în vin roşu cu tagliatelle şi salată mediteraneană de fructe. (Paranteză: cel mai inteligent mod de a mânca la restaurant în Corsica este să îţi alegi unul din meniurile fixe ale zilei. Acestea costă de obicei în jur de 16 Euro şi constau în trei feluri, moderate cantitativ, dar tradiţionale, de mâncare, dintre care nu mă pot abţine să menţionez platourile de charcuterie corse (mezelărie corsicană), viţelul sauté, apoi cannelloni cu brocciu (o specialitate de brânză dulce) şi mentă, curcanul cu ciuperci şi sos alb de smântână, plăcinta Fiadone. Vinul nu este inclus în preţ, (nici un restaurant care se respectă nu va oferi suc la masă) însă nu plecaţi din Corsica fără să încercaţi o 'dégustation gratuite'. Vinul, ca şi istoria, e mai bun vechi.). Aşa dezvolţi, dintr-o dată, un apetit pentru istorie. Istoria impresionantei citadele din Calvi - categoric un loc de vizitat pentru cei cu înclinaţii romantice, mai ales la asfinţit - începe la Genova. Căci ambiţioşii genovezi, cei atât de hârşâiţi pe mare, sunt cei care au pus aici piatra de temelie, precum şi celelalte sute de mii de pietre şi bolovani ce au urmat. Urmaşii lor nu se lasă nici ei mai prejos. Un bust sculptat înfăţişându-l pe Cristofor Columb şi plasat tocmai la intrarea în fortăreaţă afirmă la modul cel mai evident paternitatea calvezilor asupra faimosului explorator care s-ar fi născut aici sub numele de Cristofanu Culombu.



Fortul însuşi, cu toate că arată foarte bine conservat pe dinafară, e o cu totul altă poveste pe dinăuntru. Multe case prezintă semne clare ale decăderii, multe altele oferă condiţii improprii de locuit, cu minuscule toalete improvizate pe foste balcoane. Ochii se opresc, pe ziduri, asupra arborilor ramificaţi de instalaţii sanitare exterioare, probabil recente, dacă e să ne luăm după ţevile din plastic. Unele clădiri sunt monumente, altele restaurante, altele sunt pur şi simplu singure şi părăsite. Totul e făcut din piatră, secole de piatră îngrămădită peste piatră, strânse toate laolaltă. Câteva pisici ciudate se plimbă, leneşe şi nepăsătoare, prin ierburile uscate din vecinătatea caselor abandonate. Se bucură şi ele de răcoarea brizei marine. Soarele înserării, cald, blând şi moale, îşi înmoaie degetele de la picioare în golful din partea de sud-vest a oraşului şi graniţa dintre mare şi cer devine neclară. Te face să te întrebi cât de relativă e orice graniţă de fapt... În experienţa noastră, oricum mai relativă decât diferenţa dintre un croissant şi un pain-chocolat. Nu comiteţi niciodată asemenea blasfemii în Franţa.




VIII


E deja joi. Zac la siestă în camera mea de hotel din Calvi şi mă gândesc că aş putea la fel de bine fi în Timişoara. Acelaşi zgomot constant de construcţii îmi invadează după-amiaza. Aceleaşi strigăte ale muncitorilor, aceleaşi pickhammere, aceeaşi circulaţie rutieră atinsă de demenţă, acelaşi miros de benzină, aceeaşi căldură de se topeşte asfaltul. Doar că aici e chiar plăcut pe dinăuntru. Camera e umbroasă şi o briză dulce se scurge pe sub jaluzelele albe închise, ca o atingere răcoritoare.

Astăzi de dimineaţă am luat The Balagne Tramway, mocăniţa locală, până la Algajola. Coasta este o stâncărie continuă, rotunjită şi frumoasă, iar culoarea şi puritatea apei te fac să-ţi doreşti imediat o scufundare, dar eu m-am simţit din ce în ce mai mult atrasă spre interiorul insulei. Monte Grossu, atât de enorm, de abrupt şi sălbatic, înălţându-se ferm peste pădurile de pini şi peste plajele aproape fragile; seceta cronică a verilor din macchia, peisajul acela cu floră încăpăţânată, cu sate bătrâne şi austere, cu poteci rare şi rar umblate; văile şi crestele acelea înspăimântător de frumoase, din care se dezvăluia acum, prin ceaţa groasă a unei dimineţi asudate de iulie, doar un contur desenat pe cer şi lanţurile muntoase mai îndepărtate ale Tartaginei, o fantomă de măreţie ascuţită atroce - toate mă intrigă, toate îşi strigă chemarea. Într-o manieră tăcută, dar fermă, sunt convocată la călcâiul lor verde. Promisiunea aceea imaginară a unor noi vânturi, a unor noi parfumuri, a înălţimilor acelora reci, întunecate şi neumblate îmi stârnesc senzaţii spirituale şi îmi fac trupul să fiarbă de nerăbdare. O nerăbdare pe care numai lucrurile adevărate o pot răcori: ugerele murdare ale caprelor, oamenii duri ai munţilor şi nopţile reci. Asprimea aceea. Simt nevoia să mă zgârii în ea. Dar cât din ceea ce-mi imaginez eu e real? Şi-apoi, sunt oare în stare?...




IX


Mi-am folosit o bună parte a după-amiezii investigând "cealaltă parte" a oraşului. Calvi are literalmente două părţi, căci micul promontoriu al citadelei taie un golf mai mare în două felii mai confortabile, şi anume: golful cu plajă de nisip din nord-est şi cel stâncos cu apusuri minunate din sud-vest. Dacă vă găsiţi oriunde în Mediterana şi vi se pare că partea în care locuiţi dumneavoastră e prea gălăgioasă, faceţi-vă timp să treceţi dealul. Experienţa mea a dovedit că de obicei merită. Aşa că încercaţi. În cel mai rău caz, cealaltă parte va fi mai liniştită şi mai puţin comercială. În cel mai bun, va fi total neaşteptată şi vă va oferi o trăire magică.

Intenţia mea a fost să sui până la o capelă veche, numită Notre Dame de la Serra şi situată pe un micuţ munte din spatele oraşului Calvi. Un urcuş extenuant. Nu ştiam drumul cu exactitate. La început mi s-a făcut lene. Apoi, m-am rătăcit. Nu recomand neapărat reţeta asta, dar în cazul meu aşa am sfârşit într-un cartier corsican mai autentic, unde nişte copii care se jucau de-a v-aţi ascunselea într-un copac m-au salutat zgomotos de parcă le-aş fi fost vecină. Şi uite aşa, din întâmplare, am descoperit şi felul smerit în care arhitectura corsicană - simplă, joasă şi rectangulară - permite peisajului luxuriant să cânte vioara întâi.



Am dat peste reşedinţe private frumos îngrijite. Am dat peste şopârle, albine şi gândaci urlători. Am dat peste palmieri groşi, peste pini negri şi peste cai păscând. Am dat peste casele localnicilor mai în vârstă, cu grădinile lor bogate, pline de leandri albi şi purpurii, de măslini şi de mandarine coapte, de dovlecei, fasole şi roşii zemoase, de smochini, de pepeni, de mure şi de lămâi, de ficuşi, de rozmarin, lavandă şi mirt, de azalee şi trandafiri japonezi, de arbuşti cu frunze groase şi lucioase şi de tufişuri cu spini. Zeci şi sute de membre ale florei mediteraneene se etalau mirific. Nu le cunosc tuturor numele, dar ştiu că aşa arome trebuie să aibă Mediterana.

Un drum se unduia printre hoteluri liniştite, bungalouri şi case micuţe risipite în pădurea de pini, dintre care unele cu privelişte înspre splendidul golf. Proprietatea unuia coboară în pantă lină, netedă şi constantă până la mare; a altuia se agaţă pe un platou de stâncă deasupra golului. Iar marea însăşi, străvezie precum cristalul şi de culoarea safirelor lustruite, se sparge afectuos peste bolovani maronii imenşi şi rotunzi care sclipesc în soarele după-amiezii asemenea unor cercei în părul ei, asemenea unor delicate inele de logodnă pe degetele mării. Ceva mai departe, pe o altă peninsulă micuţă, e un far. Aici e doar soarele care îmi arde ceafa în timp ce încerc să adun toate astea în sufletul meu. Şi le numesc "Calvi-ul cunoscătorilor".

Mi-am încheiat turele într-un mic parc din faţa fortăreţei, privindu-i pe bătrânii oraşului cum aruncau bile lucioase de metal pe pământ. Praful se ridica în câte un norişor iar ochii lor urmăreau traiectoria ca nişte rulete precise. Scorul era strâns la jocul de pétanque.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer