Corsica - Piratul din apropiere (I)

La ora 6 dimineaţa, până şi italienii sunt tăcuţi. Nu mai spun atât de des 'Allora, senti' şi, în general, îşi lasă mâinile să atârne inerte în lungul trupului. Trenul arată (şi miroase!) ca o saună care trepidează, ca un furnicar de navetişti adormiţi, aflaţi în drum spre metropola milaneză într-o luni dimineaţa. Descoperim, de asemenea, miresmele pământului: vaci, porci, gunoaie arse, o varietate de mirosuri pestilenţiale adastă în aer, încercând din greu să facă impresie. Le reuşeşte. Mă înţeapă nările. Sperăm, în linişte, că nu va fi nevoie să folosim toaleta trenului.

Aia e stăpâna tuturor duhorilor.

Dar, atunci, de ce mă simt atât de fericită? Dar ce spun eu - nu fericită, ci de-a dreptul în extaz! Să fie oare farmecul zăpuşit al micilor oraşe italieneşti, să fie chiparoşii vajnici şi drepţi ca lumânările, cocoţaţi pe dealuri şi încadrând pitoresc vila câte unui fermier? Să fie fortăreaţa luminată, de culoarea nisipului, pe lângă care tocmai am trecut? Să fie viile verzi, dezordinea de plante mediteraneene şi şezlonguri de pe micile balcoane şi terase, sau acoperişurile cu ţigle din teracotă, unele aprins colorate, altele vechi şi şterse, un amestec haotic şi reconfortant? Sau e vorba despre accentul minunat şi "R"-urile frumos rulate? Habar nu am şi am încetat să mă mai întreb. Pur şi simplu totul este atât de natural şi de uman aici, chiar şi (sau poate cu atât mai mult) imperfecţiunile, încât simt că mă integrez instantaneu. Locul acesta parcă ar fi făcut pentru mine.

Tot ce îi lipseşte în momentul ăsta peisajului este un pat. Să fie moale, pufos şi disproporţionat de mare. Am fost pe drum (de fapt, pe şine, ca să mă exprim exact) toată noaptea şi, prin urmare, încep să simt o iritantă invidie faţă de toţi cei ce şi-au petrecut orele dintre 23 şi 6 în nepreţuita companie a saltelelor lor proprii şi personale. Să sperăm că un hotel decent şi pe care să ni-l putem permite nu e un vis imposibil în Savona.




Dacă vii cu trenul dinspre nord-est, Savona se găseşte la capătul unui luuuung şir de tuneluri. Mai precis, patruzeci şi şapte. M-au enervat suficient de tare încât să le număr. Chestia cu tunelurile în Italia e următoarea: trenul se lansează furibund prin ele, în jurul ferestrelor deschise perdelele se umflă şi zburdă frenetic, iar şansele tale de a scăpa fără o migrenă de durată se diminuează simţitor. It's written in the wind.

Savona e un oraş-port gri şi agitat, cu hoteluri mucegăite la preţuri care ar trebui să constituie dovadă suficientă pentru infracţiunea de ultraj, dar diferenţa o fac oamenii, pentru că sunt de treabă şi relaxaţi. Sunt de treabă şi relaxaţi chiar şi când sunt inflexibili. Şi, după cum se va vedea mai târziu, sunt inflexibili în general în privinţa stilului lor de viaţă.



Savona îşi are propria ei piaţă, Aurora. Se desfăşoară lunea, într-o parcare de lângă Piazza del Poppolo şi se remarcă prin aceea că tot felul de femei trecute de prima tinereţe îşi îndeasă mâinile sub munţi de ţoale de nailon contrafăcute, iar hainele, zburând una după alta prin aer, descriu mişcări ca acelea pe care le descrie aluatul rotund şi subţire în mâna unui pizzaiolo super calificat. Negustorii de fructe şi legume sunt foarte prietenoşi şi îşi arată compasiunea pentru victimele inundaţiilor recente din România. În mijlocul mulţimilor pestriţe, căţei infinitezimali se chinuie să îşi menţină echilibrul, fie pe câte un scuter, la piciorul stăpânului, fie la diverse subsuori încinse, unde sunt striviţi fără milă. E chiar comic să-i priveşti.

Zona centrală a oraşului e ceva mai impresionantă. Clădiri mari şi solide, cu jaluzele verzi din lemn, piaţete cochete, măslini înşiruiţi de o parte şi de alta a unor străzi intens circulate şi blocate de maşinile parcate aiurea, biserici rococo, baruri aţipite sau brusc înviorate în funcţie de momentul zilei, pasaje pietonale frumos arcuite. Un vas de croazieră gigantic blochează panorama asupra portului, care e mic şi cam industrial, dar care are avantajul de a părea calm şi nederanjat de traficul nebun din jurul lui şi de claxoanele sălbatice de pe lângă mal. Astăzi, nava Costa Magica din Genova face spectacol aici la docuri. Oameni de toate vârstele şi-au întrerupt treburile ca să o privească plecând. Cu toţii se apleacă înainte şi par fermecaţi. Şi pe bună dreptate. Să manevrezi un vapor atât de imens într-un spaţiu atât de strâmt e o ştiinţă şi o artă şi nu se poate să nu îţi stârnească respectul. Sau poate toţi oamenii ăştia nici n-aveau alte treburi?...

Ceasul din vechiul turn al portului anunţă ora 5. Deasupra, cerul arată de parcă ar vrea să plouă - ceea ce neîndoielnic ar ajuta albia seacă de sub poduri să redevină râu - dar rămâne în continuare doar acoperit şi sufocant. Căţeilor trebuie să le fie tare greu în Italia. E teribil de cald.




Câteva minute mai târziu, entuziasmul meu păleşte brusc, fiind rapid înlocuit cu palpitaţii şi atacuri de panică, întrucât aflăm de la localnici că, deşi Savona e portul menţionat pe biletele noastre de feribot, nu de acolo pleacă acestea. Portul de feribot e de fapt în Porto Vado, la vreo 10 kilometri de hotelul nostru şi, evident, în altă localitate. Iar, ca lucrurile să fie şi mai "plăcute", ora de îmbarcare e programată foarte, foarte devreme dimineaţa. Nici o problemă, ni se spune. Există un autobuz. Numărul 6. Care tocmai şi-a schimbat traseul şi opririle, astfel încât interlocutorii noştri au o bună ocazie de a începe să se contrazică pe stradă cu privire la staţia de la care ar trebui să îl luăm. Prin amabilitatea lor, suntem imediat dotaţi cu o hartă a oraşului şi ne îndreptăm spre staţia în cele din urmă indicată pentru a investiga "il orario". Biletele de autobuz nu sunt disponibile la standul de presă, desigur. O doamnă în vârstă trebuie să ni le tipărească din spatele pultului ei de bar stradal, în timp ce se dă de ceasul morţii să îşi amintească ce anume îi datorează clientul anterior pentru cafea şi băuturi. Ne hotărâm să cumpărăm patru bilete, suficiente şi pentru călătoria de întoarcere, doar pentru siguranţă.



Viaţa începe să îşi reia farmecul obişnuit. Nu durează mai mult de 35 de secunde, însă. O altă surpriză ni se pregăteşte, iar dragostea mea pentru Italia ameninţă să se transforme în accese de furie necontrolată, de vreme ce descoperim că nici un restaurant nu e deschis. În ultimele 20 de ore, n-am mâncat decât câte un sandwich şi jumătate fiecare, iar A. e pe antibiotice. O pizzeria de lângă hotelul nostru este închisă pentru concedii. Însuşi patronul hotelului - un burlac inofensiv, trecut de 30 de ani, care locuieşte şi gestionează localul cu unicul ajutor al foarte bătrânilor săi părinţi - ciripeşte fericit 'sette e mezzo' şi adaugă un zîmbet larg şi copilăros, care ar trebui să indice ca e ceva firesc în asta. Adică în faptul că un restaurant nu serveşte mâncare decât după ora şapte şi jumătate seara. Totul e sub lacăt pe o rază de 200 de metri, asta fiind distanţa maximă pe care ne mai pot căra propriile picioare. Dar e probabil la fel peste tot în oraş. Regula 'sette e mezzo' pare să funcţioneze minunat pentru toată lumea. Mai puţin pentru noi, fiindcă e abia ora 6 şi deja stomacurile ni s-au lipit de spate. Simt cum îmi creşte tensiunea din pricina nervilor, dar, din fericire, este rapid contrabalansată de glicemia scăzută, aşa încât nu poate să se ridice prea mult, înainte de a plonja iarăşi în abisuri insondabile. Acea sclipire uscată din ochii mei - pe lângă cea mai pură ură - e foamea.

Slavă Domnului pentru imigranţi. Asprimea acestor condiţii impunea măsuri radicale şi, astfel, cei care ne-au hrănit până la urmă au fost "Jindu - Chinese Restaurant". Iar puiul dulce-acrişor cu bambus şi urechi de lemn a fost delicios. Plecăciune, stimaţii noştri binefăcători.

Ne-am terminat zemoasa şi revigoranta masă tocmai la timp ca să vedem pizzeriile deschizându-se şi microbuzele încărcate cu mărfuri contrafăcute părăsind, unul câte unul, parcarea. Au lăsat-o în urmă gri, goală şi tăcută, plină de ambalaje plutitoare, un loc de joacă pentru pescăruşi şi căţei infinitezimali.




Corsica ne-a întâmpinat cu picioare pe parbriz. Mă refer la Corsica Ferries, desigur. Când am ajuns, la şase şi jumătate dimineaţa, în port, aceasta era priveliştea cu care ne-am întâlnit. Cinci rânduri ordonate de maşini, din care mare parte îşi petrecuseră noaptea acolo, aşteptau răbdător în răsăritul auriu şi glorios. A început să mi se facă frică de momentul când vaporul va scuipa dintr-o dată 400 de automobile pe străzile bietei Corsica.

Cum noi eram singurii fără un mijloc motorizat de locomoţie, asta a însemnat că trebuise să ne trezim la ore scandaloase din noapte, să ne luăm în spinare rucsacurile şi să ne suim într-unul din acele faimoase autobuze numărul 6, ca să ajungem până aici. Ne-am trezit la ore la care nimeni cu mintea întreagă nu se trezeşte în vacanţa de vară. Ne-am trezit atât de devreme, încât până şi patronul hotelului ne-a sfătuit, încă din seara dinainte, să lăsăm pur şi simplu cheia în camera deschisă atunci când plecăm. Totuşi, privind acum la aceşti bieţi şoferi şi la însoţitorii lor, cu picioarele soioase lipite de ferestrele maşinii, în ceea ce părea o varietate de unghiuri incomode, m-am simţit dintr-o dată foarte norocoasă.






Feribotul e drăguţ. Mare şi galben, cu un cap negru de pirat pe post de logo. Are chiar şi o mică piscină pentru copii. A pornit către larg pe acorduri puternice şi impunătoare de muzică patriotică, de mai-mai că-ţi venea să sari în poziţie de drepţi şi să duci mâna la chipiu, dacă-l aveai. Totuşi, nu i-a impresionat pe prea mulţi, fiindcă, imediat după asta, oamenii au început pur şi simplu să cadă răpuşi de oboseală, astfel că acum dormeau cu toţii prăvăliţi în şezlonguri sau pe bănci, ca unii fără casă care-au prins în sfârşit un colţişor cât de cât confortabil. Marea este adâncă, albastră şi sclipeşte sub soare. Ţărmul a rămas deja mult în spate, împachetat în văluri de umiditate care refuză să se condenseze. E aspru şi neregulat, colorat în maro şi în verde închis. E deluros, aproape muntos, desfăşurându-se în zigzag ca o săgeată ruptă cale de zeci de kilometri. Am numărat tuneluri şi viaducte cu duzinile.

Curând, nu mai suntem înconjuraţi de nimic altceva decât de vaste teritorii de apă şi de... manele de la bar! Barmanul şi un sfert din echipaj ne sunt conaţionali. De-acum e sigur. Suntem peste tot şi, mai devreme sau mai târziu, vom cuceri lumea.

Pe măsură ce ne apropiem de destinaţie ochim în larg câteva balene care pulverizează apa când ies să ia aer. Dar sunt atât de departe încât nu putem fi siguri că sunt reale.