Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Două săptămâni la Adriatica (III)


Andreea Sepi

30.01.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În Veneţia, încă din gară ne dăm seama că se atentează din nou la finanţele noastre şi aşa fragilizate până la transparenţă. De exemplu, biletul de întoarcere Veneţia-München, pe care, pentru siguranţă, ne pregătim să îl procurăm, costă cu 100 de euro mai mult decât estimaserăm noi. Şi noi estimaserăm generos. (Am ajuns ulterior la concluzia că asta o fi vreun soi de taxă de lux ca să poţi pleca din Veneţia.) În incinta gării suntem abordaţi de un bărbat chel, între două vârste, pentru cazare. "Cât costă? E ieftin sau scump?", întreb eu. "Ieftin", zice omul. "40 de euro de persoană pe noapte". Înainte de a mă prăbuşi sub şoc, apuc totuşi să îi râd în nas. Abia apoi mă duc la Tourist Info şi după cincisprezece minute de stat la coadă mă lămuresc şi eu că preţurile unei camere de hotel variază între 150 şi 90 de euro pe noapte şi asta probabil fiindcă nu e high-season.

În asemenea condiţii vitrege... ia să văd, ghiciţi? Exact. Mă duc evident înapoi la omul căruia îi pufnisem cu neruşinare în nas şi îl întreb spăşită dacă mai are camerele acelea cu 80 de euro. Zice că da. Şi până să mă dezmeticesc mă apucă hotărât de braţ, mă târâie în goană la staţia de autobuz plutitor (toate autobuzele în Veneţia sunt bărci), mă împinge în faţă, îi mârâie scurt funcţionarei de la ghişeu: "două bilete de 24 de ore pentru studenţi"(sic!), apoi mă prinde iar de braţul deja învineţit şi mă duce să îmi arate de unde mă îmbarc şi în ce direcţie, se ceartă cu controloarea: "lasă-mă, doamnă, că altfel îi pierd!", scoate o hartă minusculă cu adresa hotelului şi din două mişcări imi desenează pe cartea de vizită traseul, îmi cere numele ca să-l transmită la recepţie şi-mi face cu mâna a la revedere. M-a ameţit complet. Îi urmez orbeşte instrucţiunile prin gloată.



Aşa se face că, după ce mi se alătură şi A. responsabil cu bagajele, ne trezim aproape instantaneu înghesuiţi într-o barcă doldora de turişti, cu nişte bilete exorbitant de scumpe, dar despre care ne-am dat seama după aceea că erau totuşi cele mai rentabile. Iar după ce ne învârtim minute bune derutaţi pe nişte străzi atât de înguste încât nici numele nu li se citeşte, şi pe nişte ganguri cu miros greu, ajungem la hotelul care e într-adevăr foarte cochet la interior, dar dacă l-ai fi căutat cu lumânarea nu l-ai fi găsit de unul singur. Tot hotelul e îngrămădit ingenios într-un singur etaj al unei case, dar îmi place, are un design cu mult bun gust, ce aduce o atmosferă de epoci trecute în cameră, iar baia e de lux, cum numai italienii se pricep. În odaia asta înghesuită de hotel, cu tapiseriile ei vernil şi oglinzile imitaţie de Murano (apropos, ştiaţi că există şi Burano?), atmosfera tinde să devină foarte romantică, mai ales după un duş fierbinte.

Seara ieşim să mâncăm lasagne bolognese şi o pizza (aici pizza costa deja 8 euro, şi asta fiindcă hotelul se află în zona Podului Rialto şi nu pe lângă Piazza San Marco; acolo costă 12!). A. se înghesuie la parmezanul meu şi şi-l presară încântat pe blatul de pizza. Sacrilegiu! Chelnerul mi-l smulge cu prima ocazie, fără o vorbă, din faţă. Tot staff-ul restaurantului priveşte pătimaş meciul de fotbal de la televizor. Un cuplu englez intră şi întreabă dacă ar fi posibilă orientarea ecranului spre sala de mese ca să vadă meciul de acolo. I se răspunde monosilabic: "Nu." Omul înţelege perfect şi pleacă să caute un local mai norocos. Noi urmărim meciul de fotbal în cameră (e perioada Campionatului European din Portugalia) şi ne odihnim. Trebuie să eliberăm camera a doua zi la ora 10 şi jumătate dimineaţa, dar primim permisiunea să ne lăsăm bagajele în grija hotelului cât timp avem chef. Ceea ce vom şi face.




18 Iunie. Odihniţi şi eliberaţi de bagaje pornim să descoperim Veneţia. Biletul din seara trecută e încă valabil (altfel, o singură călătorie pe Canal Grande costă 5 euro de persoană). De la Podul Rialto până la Piazza San Marco faci şaisprezece minute cu auto-barca. Dacă încerci să o iei pe jos, labirintul de străduţe şi canale e atât de încurcat, încât te trezeşti făcând dublu. În plus, nu toate străzile au un miros tocmai plăcut. Sunt unele de-a dreptul puturoase, pline de igrasie şi murdării, pe care nici soarele nu le bate, iar pe canale nu rareori plutesc sticle de plastic şi alte mizerii. La hoardele de turişti care tropăie zilnic peste fiecare metru pătrat, nu ne miră. E totuşi o tristeţe ceea ce rămâne seara în urma lor, când se goleşte Piazza San Marco... Dar acum despre părţile frumoase.



Până seara nu văzuserăm din Veneţia decât o aglomeraţie călcătoare pe nervi, străzi infecte şi mici, apă peste tot, clădiri deteriorate de secolele de umezeală... Acum, Piazza San Marco, cu toate împrejurimile ei, unde laguna se deschide larg, către mare, cu clădirile atât de imense, cu sculpturile impresionante, cu toată arta ei expusă generos pretutindeni, ne uluieşte. Ne creşte moralul instantaneu. În spatele nostru se înalţă cupola maiestuoasă a Santei Maria della Salute, în faţă Palatul Dogilor, pe laterale Basilica di San Marco cu picturile ei aurite amintind de influenţe bizantine, şi Torre dell'Orologio, faimosul turn cărămiziu din toate filmele şi vederile cu Veneţia. Ne frapează în primul rând dimensiunile, senzaţia de măreţ, de maiestuos, ne întrebăm cum de au fost posibile pe solul acesta mlăştinos care se inundă chiar şi de mai multe ori pe an - de la ploi, de la maree, de la infiltraţii... Apoi, ne imaginăm atmosfera de acum sute de ani, dogii conducători, curtezanele cu rochii mari, ascunse după măşti împănate, în culori aprinse, coridoarele imense de piatră ale palatelor.

Dar n-avem timp să medităm prea mult la asta, fiindcă de fapt, ne simţim absolut sufocaţi de masa de turişti. La intrarea în toate aceste atracţii turistice sunt cozi de zeci de metri. Negustorii vând hrană pentru porumbei pe care scrie: "nu aruncaţi plicul pe jos", iar o fată se fotografiază complet îmbrăcată în porumbei: pe cap, pe mâini, pe umeri. Vânzoleala e imensă în locurile astea. Ne apropiem cât putem, ne zgâim cât putem, ne cocoţăm printre turişti pe Puntea Suspinelor, apoi plecăm mai departe.



Găsim pe hartă o pată de verde şi sperăm că e un parc. Pornim într-acolo în plimbare lejeră. Într-adevăr, nici 300 de metri nu ne îndepărtăm de San Marco, şi atmosfera devine deja alta. Turiştii sunt mai rari, se simte liniştitoare şi plăcut mirositoare briza mării, gondolele plutesc ancorate de omniprezenţii stâlpi de lemn, performance-artists îmbrăcaţi în costume şi măşti de epocă se fotografiază cu tine pentru un bănuţ, vaporaşe de croazieră parchează albe şi imaculate la doi paşi de noi. Continuăm să înaintăm spre Giardini Pubblici. Se face tot mai linişte. Se apropie prânzul.

Intrăm într-un cartier cu porţi înalte, atât de înalte încât ar fi încăput şi bărci pe sub ele, şi cu rufe întinse în zig-zag, într-un complex sistem de frânghii cu scripeţi. O bătrână la uşa unei case priveşte în gol. În soarele din interiorul curţilor e pustiu, doar o fetiţă mică se joacă, viaţa are cu totul alt ritm aici. Parcul ne primeşte cu miresme de regina nopţii şi de tei, cu bănci liniştite la umbră. Stăm o perioadă acolo şi pur şi simplu respirăm. Ne dăm seama cât e de frumos şi cât suntem de fericiţi. După aceea o pornim pe străduţe, peste canale, pe lângă mici pizzerii de cartier şi biserici cu draperii purpurii, învolburate la intrare, care parcă ne cheamă. Luăm prânzul în grădina interioară a unei pizzerii de familie, unde pizza a revenit la nivelul normal de 4,5 – 6 euro. Pe când terminăm suntem deja ultimii clienţi, a început siesta, localul s-a închis şi toţi angajaţii, de la bucătar până la chelneriţă şi spălătorul de vase, toţi probabil rude, îşi sorb acum prânzul în jurul aceleiaşi mese, vorbind potolit. Când trecem pe lângă ei şi le adresăm "Grazie", ne răspund veseli în cor: "Ciao! Ciao! Grazie a voi!" pe diverse glasuri, iar unul din ei se ridică să ne deschidă uşa şi ne mai mulţumeşte o dată.



De aici ne reîntoarcem în parc, dormităm pe bănci, e plin de turişti ca şi noi, adormiţi pe iarbă. Când ne dezmeticim, pe la cinci după-amiaza, pornim să explorăm pe jos şi partea aceasta din oraş. Ne învârtim printre case mici cu terase de flori la ultimul cat, într-o explozie de culori vii, în liniştea aceea mormântală de după-amiază caldă în care răsună din spatele ferestrelor la câte un radio muzica lui Bocelli, pe străzi, canale şi podeţe, în jurul Arsenalului unde îşi ţineau veneţienii din vechime flota, prin piaţete micuţe şi magazine de cartier în care toţi se cunosc, toate astea până spre seară.

Apoi revenim spre San Marco. Cozile de turişti s-au disipat şi au dispărut cu totul; în urma lor au rămas doar dârele de hârtii şi celofane, doar mucurile de ţigări. La o terasă selectă un pianist în cămaşă albă cântă acorduri de Cleydermann în aşteptarea clienţilor. Ne suim din nou în auto-barcă şi pornim pentru ultima dată pe Canal Grande înapoi spre Ponte di Rialto. Observăm de data aceasta mai atent palatele din apă, unele cu coloane inundate, încât puteai vâsli până dincolo de porţi, dar toate având în faţă stâlpii de lemn, deseori vopsiţi în albastru şi auriu, pentru ancorarea bărcilor. E seară şi mareea atinge deja 65 de cm, iar pentru ora unsprezece se prognozează 82.

Vedem palate cu săli centrale imense, cu vitralii elaborate, cu draperii purpurii încă brodate cu ciucuri de aur, palate decăzute, palate la care acum se lucrează, toate mâncate de igrasie, printre care plutesc gondolieri placizi, în cămăşi albe cu dungi negre şi pălării galbene de paie cu panglică neagră, înghesuiţi de bărcile cu motor, de bărcile de aprovizionare cu mărfuri, de autobuzele acvatice. Turişti americani şi asiatici tolăniţi pe scaunele roşu-aprins ale gondolelor negre, ascultând explicaţiile vâslaşului: asta e clădirea cutare şi cutare. Canale înguste, cu sens unic, pe care nu încap decât gondolele, pe sub podeţe mici de pe care se revarsă ciorchini de oameni în tricouri şi pantaloni scurţi îndreptând cu obstinaţie aparate de fotografiat în diverse direcţii. Apa aceea vernil-alburie, cu miros ciudat... N-am vrea să locuim acolo, dar ne-a hipnotizat. Şi mai ales italienii, strânşi în localuri în jurul meciurilor de fotbal, mişcându-se într-un ritm numai al lor, lejer, gălăgios, vesel, trăncănind non-stop, "rupându-li-se" până şi de turişti, că şi aşa au prea mulţi, bunicile afectuoase plimbând nepoţii – o instituţie care încă se mai păstrează - ah, ne-am îndrăgostit de Italia!

Seara, călare cum şedeam pe rucsaci, aşteptând pe treptele de piatră ale Canal Grande plecarea trenului, a început să plouă şi ne-a gonit...


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer