Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Două săptămâni la Adriatica (II)


Andreea Sepi

23.01.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
10 iunie. M-a durut gâtul toată noaptea, am şi puţină febră, aşa că azi ies doar la o scurtă plimbare şi în rest mă doftoricesc în cameră. Îl compătimesc pe A. care trebuie să aibă grijă de mine. Barmanul de la restaurantul de jos, un croat care a lucrat doi ani în Bucureşti, îmi recomandă tratamentul bătrânesc: gargară cu rachiu. La cât de tare mă înţeapă gâtul sunt dispusă la orice, deci încerc. La prima încercare îmi scapă puţin rachiu pe gât în jos, până în stomac, şi mă cam cherchelesc. Dar un oarecare efect are. Azi ar fi trebuit să facem o excursie la insulele Kornati, dar eu nu am vrut oricum să mă duc fiindcă se călătoreşte cu vaporaşe mici pe care mie mi se face rău de mare (ce paradox, pe mic mie mi se face rău de mare) iar A. a zis că n-are farmec să meargă singur.

11 iunie. Mă simt ceva mai bine. Vorbesc doar şoptit sau prin semne (asta a continuat toată excursia), dar ies cu A. la plajă şi baie. El se bălăceşte iar eu şed frumuşel la umbră, cu vată în urechi. După-masă facem planurile pentru etapa următoare. Luându-ne tot după ghidul tipărit, şi având în vedere că sunt bolnăvioară, decidem să ne cantonăm undeva lângă Split, la Trogir, alt oraş vechi protejat UNESCO. Ne imaginăm tot un fel de Tisno. Iniţial vrusesem să stăm pe insula Hvar, dar acolo ajungi doar cu feribotul, durează aproximativ două ore de la Split, e vânt pe mare, şi în plus nu ştiam când am fi avut legătura, deci am decis să nu riscăm.

Mda... Trogir

12-15 iunie. Aici povestirea devine scurtă, fiindcă Trogirul ne-a dezamăgit puternic. Nu mergeţi în locurile menţionate de ghidurile turistice ca fiind "obligatorii"! Din experienţa noastră sunt aglomerate, poluate, scumpe şi atât de comerciale încât îşi pierd din autenticitate. Pe noi Trogirul ne-a uimit în sens negativ. Un haos de oameni şi maşini - aproape fără trotuare - murdărie şi scumpătate. Şi ce hodoroage de autobuze au, parcă îmi amintesc de Oraviţa-Sasca!



Găsim cazare la o casă particulară ceva mai îndepărtată de şosea, cu 30 de euro camera pe noapte (în Tisno plătisem 24), şi nu pot să zic că este o mostră de curăţenie. În orice caz, chiar şi aici gălăgia e infernală. Traficul e cumplit, drept pentru care foarte mulţi au scutere, să se fofileze. Nişte vechituri care scot un fum înecăcios şi o gălăgie mai mare decât un camion. Străzile nu au trotuare, şi am păţit-o, într-o zi după o ploaie, că m-a stropit unul din cap până în picioare de m-a făcut ciuciulete. În alt loc canalizarea se varsă în mare, iar în altul containere de gunoi sunt amplasate chiar lângă apă. Dacă am avea maşină sau dacă aş fi eu mai sănătoasă, ne-am căra rapid de aici, dar aşa nu vrem să ne mai trambalăm cu toate bagajele. Pe lângă toate astea, tot lângă Trogir e şi aeroportul din Split, şi cam o dată pe oră coboară deasupra capetelor noastre câte un Antonov sau câte un Boeing, razant de aproape. Interesantă experienţă.

În oraşul vechi plătim 45 de euro pe un platou cu fructe de mare, gustos şi interesant, ce-i drept, dar tot ne pare scump. La căderea serii stăm la poveşti cu gazda despre situaţia din Croaţia, despre războiul lor de cinci ani, despre lucruri de viaţă, şi aflăm multe. Razboiul acesta a fost foarte traumatizant pentru toate părţile implicate şi a lăsat în urmă răni adânci, încă incomplet cicatrizate. Vecini asmuţiţi împotriva vecinilor. Unei cunoştinţe îi muriseră toţi 5 fiii în război. Însuşi soţul gazdei noastre s-a prăpădit pe bază de stress. Să stai toată ziua pe întuneric, închis în casă, fără curent, fără apă, tot aşteptând să pice bomba, să îţi fie copilul în armată şi să nu ştii nimic de el, toate astea sunt îngrozitoare. Oare de aceea există în Trogir şi un spital de nebuni care cerşesc sărmanii ţigări prin gard?...

Printre altele, stând cu gazda, observăm că croaţii sunt nişte oameni foarte religioşi, şi catolicismul lor nu e deloc rece, abstract, ci mustind de dăruire, de evlavie şi de sentimentalism.



Măcar Trogirul are piaţă. Cumpărăm miere excelentă, roşii gustoase, ardei, fructe. Toate foarte scumpe, dar sunt direct de la ţărănci, nişte bătrâne din acelea cu fuste negre şi fire de păr în barbă, şi sunt foarte bune. Până la urmă descoperim şi în Trogir un locşor unde se poate face baie, trebuie să trecem dealul, şi să intrăm, pe lângă gard, într-un camping unde este curat. Aici A. face snorkelling iarăşi, şi îmi raportează fascinat ca un copil, cu glas nazal din cauza ochelarilor de apă, evenimentele din lumea subacvatică: "Aici un guvid urât se hrădeşte cu o algă", "Aici sunt dişte peşti ca Debo (Nemo) dubai că albi cu degru, du portocalii."

16 iunie. Pornim către Split, de unde avem seara vapor spre Italia la Ancona. Ajungem în capitala Dalmaţiei la prânz, lenevim puţin la umbră într-un parc, apoi lăsăm bagajele în grija autogării şi hotărâm să vizităm faleza şi oraşul vechi, cu palatul lui Diocleţian ("Di-Ocleţian" sau "Doi Ocleţi" cum l-am poreclit noi). Ne place într-adevăr. Partea aceasta de oraş e aerisită, plină de palmieri şi terase, iar palatul e impresionant, deşi s-a construit practic peste el secole de-a rândul, încât spaţiile dintre coloane au fost închise cu ziduri şi ferestre. Avea gusturi "Doi Ocleţi" ăsta, fiindcă fundalul palatului lui este un imens munte arid care ţâşneşte în spatele Splitului, şi veghează tot golful, acoperit doar de rara vegetaţie mediteraneană. Ulterior în incinta palatului, în peristil, s-a înălţat o biserică a cărei turlă, ascuţită ca un creion, este pe fundalul muntelui uluitoare. Ne aşezăm pe faleză, unde, din cauza brizei puternice, îmi înfăşor tricoul peste gât şi urechi şi devin atracţia numărul unu a oraşului; toţi trecătorii se zgâiesc la mine. La câteva bănci mai încolo, o bătrână îndoliată şi singură hrăneşte porumbeii.



Seara se coboară uşoară şi răcoroasă, iar noi ne îmbarcăm pe vasul Split 1700 şi ne luăm în primire cabina cu două paturi, fereastră, măsuţă şi duş. După ce ne ferchezuim (suntem plini de praf!), ieşim pe punte să privim apusul printre insule. Din nefericire, până la ora 21:00, ora de plecare din port a vaporului, întunericul s-a lăsat deja bine, încât din insule nu mai prindem decât contururi vagi, cu luminiţe pe coastă. Splitul în schimb se vede splendid luminat, în spate. A. spune că dintre toate mijloacele de transport în comun pe care le-am încercat în excursia asta, vaporul oferă paturile cele mai spaţioase, aşa încât profită şi se lăfăie într-un pat de doi metri şi zece lungime până la şapte dimineaţa când suntem treziţi fiindcă intrăm în Ancona. E cam devreme pentru gustul nostru, dar suntem curioşi ce o să mai urmeze, aşa că abia aşteptăm să o luăm din loc.




La bella Italia

17 iunie. Iniţial ne gândiserăm că am putea înnopta în Ancona. Dar acum nu ne prea inspiră. E un oraş nu foarte mare, care pare desprins dintr-un film din anii 70, parcă te aştepţi să îl vezi pe Gianni Morandi călare pe bicicletă luând colţul către tine. Are clădiri destul de terne, de un ocru prăfuit, cu excepţia unei biserici fortificate - Dom San Ciriaco - de pe deal, un port destul de industrial, şi nişte străzi cam ca la noi. Pornim spre gară. Aici, la casa de bilete, ne întâmpină un afiş care anunţă o grevă a feroviarilor începând din seara aceleiaşi zile până a doua zi dimineaţa. "E clar, suntem în Italia", ne zicem. "Bine că greva începe abia deseară". Mă înţeleg cu omul de la ghişeu în italiană fără nici o problemă, ce uşor şi ce limpede sună limba asta! Ne primim biletele şi ne suim în trenul de Milano, tot terorizaţi că cineva o să deschidă la un moment dat geamurile şi o să mă ţină în curent...

Trenul nostru urmează coasta Adriaticii până la Rimini, de unde intră în interiorul "cizmei" spre Bologna. Cât putem vedea, de la Ancona la Rimini, coasta este o staţiune continuă. Plaje total diferite de Croaţia, plaje ca la Mamaia, late, cu nisip fin, apă care se adânceşte foarte lin, umbreluţe şi şezlonguri de închiriat, terenuri de beach-volley, hoteluri şi vile cu nemiluita. Prin fereastra opusă privim ferme tipice, case-vilă cocoţate sus pe deal şi încadrate de chiparoşi înalţi, viguroşi şi drepţi ca lumânările, şi terenuri fertile curgând înspre vale, cu culturi diverse. Grâul e deja auriu şi copt, şi nimic nu e prea perfect, nici un unghi prea drept, ci totul natural şi plăcut ochiului. Italienii par relaxaţi, puştimea se duce la plajă... În tren urcă o trupă de cerşetori care împart bileţele menite a stârni compasiunea. Oare de ce scriu la sfârşit "Graţie", cu "ţ" românesc?...

Găsim haios faptul că primul tren în care ne-am suit în Italia se şi grăbeşte să facă 35 de minute de întârziere, chiar înainte de intrarea în Bologna. Vă aşteptaţi că am pierdut legătura de Veneţia, nu? Ei bine, nu!!! Asta e partea frumoasă în Italia, că şi Intercity-ul spre Veneţia are întârziere, şi încă 40 de minute, încât numai bine ne rămâne timp să îl prindem. Ce părere aveţi? Asta e o artă. Pentru a o aprecia la adevărata ei valoare, ne târşâim agitaţi tălpile între diversele peroane la care se tot anunţă acelaşi tren. Şi se tot mută. În fine, se hotărăsc. Vine la linia 4.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer