Ne-am gândit că ar fi o idee bună să începem cu începutul. Ştiu că e banal, dar ce vreţi, suntem obosiţi de pe tren.
5 iunie. E un an cu o vară neobişnuit de friguroasă. Totuşi, cu puţin timp înainte de miezul nopţii, ne îmbarcăm din gara München în trenul de noapte către Zagreb, la cuşetă. Conductorul e un bătrânel relaxat şi simpatic şi, marele lui avantaj, ne vorbeşte molcom într-o slavă care ne-aduce aminte instantaneu de Crtani Film. Trecem prin trei vămi şi dăm dileme poliţiştilor de frontieră care probabil nu se mai întâlniseră în viaţa lor cu paşaport românesc şi cu viză de Germania pe el, (cred că erau convinşi că abţibildurile nu erau permis de şedere ci interdicţie de intrare, atât le-au studiat pe toate părţile). Spre dimineaţă, la crăpatul gri al zorilor, după ce gonim mai bine de-o oră pe uluitorul defileu al râului Sava, ajungem bine dispuşi şi încrezători la Zagreb.
6 iunie. Odată coborâţi în Zagreb, o luăm la pas spre autogară, iar în drum ne oprim la o alimentară obscură de cartier ca să ne aprovizionăm cu jumătate de plasă de mâncare. Aici trăim primul şoc: alimentele sunt de două ori mai scumpe decât în Germania! Atac la finanţe. Ne repliem însă curajoşi şi purcedem mai departe. Ne suim pe una din multele linii regulate de autobuz ca să ajungem la marea atracţie Plitvicka Jezera, un parc naţional cu cascade carstice, protejat UNESCO şi un popas obligatoriu în Croaţia. Plouă torenţial tot drumul. Suntem debarcaţi la una din intrările parcului, unde se găsesc 3 hoteluri foste comuniste frumos renovate, şi îl alegem pe cel mai ieftin. A doua lovitură sub centură: 53 de euro pe noapte costă o cameră la subsol, cu un duş minuscul. Avantaj ei. Căci continuă să plouă torenţial, ceea ce pe noi ne împiedică să căutăm la pensiuni private în satele învecinate, asta însemnând 3-4 km de mers pe jos. Aşa încât hotărâm să vedem tot ce se poate vedea într-o singură zi, ca apoi să ne luăm elegant tălpăşiţa. Ne înarmăm cu treninguri şi pelerine şi purcedem.
Cine a fost în România pe munţi, ştie cam la ce să se aştepte când e vorba de un Parc Naţional, şi încă protejat de UNESCO. Vă puteţi imagina stupoarea noastră căci aici e plin de hoteluri, parcări, bunicuţi occidentali cu duiumul, bărcuţe şi titicaruri de vizionat peisajul fără efort, potecuţe făcute din butuci de lemn ca să poţi trece. Peisajul face însă într-adevăr spectacol de zile mari. Sunt o mulţime de lacuri care se-ntrec în a curge prin splendide cascade unul într-altul, şi căderile de apă au uneori înălţimi impresionante. Mai ales lacurile inferioare (Donja Jezera) sunt fascinante. Apa are culoarea turcoaz şi e plină de păstrăvi şi cleni. Până seara suntem uzi leoarcă, plus obosiţi după o noapte pe tren şi 3 ore pe autobuz, aşa încât facem un duş fierbinte şi ne culcăm cu găinile. A doua zi dimineaţa avem inclus în preţ şi micul dejun, bufet suedez, din care ne înfruptăm fără ruşine, îndesând în noi tot ce încape, până la punctul în care nu se mai duce în jos.
7 iunie. La Plitvicka şi în împrejurimi încă plouă. Luăm autobuzul spre coastă. Trecem prin mai multe sate fantomă, cu case părăsite, ciuruite de gloanţe, şi observăm ciudat de multe maşini abandonate sau arse în câmp. (Chestia asta cu maşinile abandonate în câmp urma să o întâlnim însă peste tot în Croaţia, pe lângă maşini am văzut şi aragaze, frigidere, etc. Poate le semănau în speranţa că dau rod şi se înmulţesc...) Apoi, deodată, fără a părea să anunţe nimic deosebit, traversăm un rând de munţi şi ca la un semn, peisajul care ne întâmpină de partea cealaltă e radical diferit: pe acest versant umezeala e inexistentă, vegetaţia se limitează la tufe şi arbuşti pitici, totul e dintr-o dată albicios şi arid, în văile largi şi abrupte nu se prea văd localităţi, în schimb apar primii pescăruşi. Uluitor! Prin peisajul uscat şi dificil în care am ajuns acum, cu munţii aceştia bolovănoşi, cred că e cumplit de greu să tai un drum, iar al nostru e pe alocuri peticit. În vale se ghiceşte un imens lac de acumulare, sclipind azuriu. Ne întrebăm de unde atâta apă. Apoi privim în urmă şi observăm. O conductă gigantică porneşte din vârful muntelui şi coboară dreaptă, neabătută, pe deasupra tunelului rutier pe care tocmai l-am străbătut, spre vale, adunând toate firişoarele de apă ale versantului. Ce inginerie!
Mai încolo dăm peste o fabrică bombardată, ce imagine departe de ceea ce ţi se arată în pliantele turistice! Câtă inutilă devastare aduce cu sine războiul...
Ariditatea asta fascinantă aduce a alt continent. Abia aşteptăm să vedem coasta. Stabilim: cine vede primul marea mănâncă o prăjitură. Ghinion. N-am primit-o nici până în ziua de azi fiindcă, după cum se va lămuri mai târziu, se pare că croaţii nu au nici un fel de cofetării. Singurele deserturi la toate localurile: clătite şi îngheţată (nu întotdeauna foarte reuşită).
Ajungem în mai puţin de o oră la Zadar, primul mare oraş de pe coastă, situat pe ruta noastră. Aici pierdem frumuşel nişte francezi din autobuz, care se duseseră să îşi cumpere hamburger şi s-au rătăcit prin autogară. Nu ne dăm seama şi plecăm fără ei. La Biograd, vreo 30 de km mai încolo, şoferul realizează brusc că a pierdut doi turişti. Telefoane înapoi la autogara din Zadar, cei doi vor veni cu cursa următoare, noi îi vom aştepta în Biograd până ajung. Aşa încât ieşim şi ne întindem leneşi pe iarbă, într-un mic părculeţ nu departe de mare. Aici e deja o căldură apăsătoare, iar noi suntem încă îmbrăcaţi "ca pentru Everest". Asta o spune unul din şoferi, un croat care după 17 ani de muncă în Germania s-a întors la el acasă unde toate lucrurile sunt luate mult mai lejer. E bine, îi recuperăm în cele din urmă pe francezi, cu aplauze furtunoase şi atmosferă haioasă, şi-i dăm bătaie spre Sibenik.
Înainte cu vreo 10 km de Sibenik îi rugăm pe şoferi să ne coboare într-o staţiune numită Vodice. Vodice fusese foarte serios recomandată de ghidul nostru tipărit. Abia când ajungem acolo înţelegem de ce. E o mega-staţiune ticsită de maşini scumpe cu numere de Germania şi Austria, deci nu pentru noi. Intrăm la un Tourist Info şi întrebăm de un sătuc mai mic, mai nesofisticat, mai liniştit, prin zonă. Şi răspunsul vine, salvator: TISNO.
Tisno! Tisno! Tisno!
Tisno e un sătuc pescăresc cu câteva sute de suflete, întins pe jumătate pe continent, pe jumătate pe o insuliţă mică, numită Murter, aflată la doar 50 de m de coastă şi cu care este unit printr-un pod. Podul e pe jumătate mobil, în fiecare zi între 9-9:30 şi 17-17:30 se ridică pentru a lăsa loc bărcilor mai mari sau velierelor. E un sat din acela mediteranean toropit, în care bărbaţii stau la cafenea seara, în care îţi legi barca lângă mal şi tot acolo poţi sări în apă de curată ce e, se vede prin unde până la fund. Străduţele sunt înguste şi te întâmpină case de piatră, vechi cât lumea, dispuse într-un labirint haotic şi strâmt, o brutărie, câteva terase, două alimentare, un hotel micuţ, şi în rest pensiuni la oameni. E minunat! Suntem cuceriţi din primul moment. Agenţia turistică a satului ne găseşte locuri la o vilă chiar pe malul apei, cu balconul iţindu-se dintre doi palmieri bătrâni. Pensiunea are şi restaurant la parter, locul e superb. Vecinii noştri sunt toţi, evident, nemţi, olandezi, belgieni, toţi în vârstă şi iubitori de linişte. Se uită puţin ciudat la noi. Şi gazda cred că e mirată, nu suntem tocmai clienţii lui tipici. S-a făcut deja după-masă, ne-am instalat şi am dat o plimbare prin sat. La restaurantul de jos luăm un rizotto cu fructe de mare puţin cam sărat de la care - nefiind obişnuită - mi se face rău, şi hotărâm ca de acum înainte să mâncăm la konoba, un fel de grădini, nişte localuri nesofisticate, dar cu mâncare multă, bună şi ieftină. Şi uite aşa, se face marţi.
8 iunie. Ieheheheee.... vrem la baie, la soare, la bălăceală! Ştim că sunt ceva plaje sălbatice prin zonă. Noţiunea de plajă nu e tocmai potrivită în Croaţia. Totul e stâncă, totul e ascuţit, cu greu poţi pune piciorul undeva, pe alocuri localnicii au mai nivelat turnând beton peste stâncărie, dar cam asta e tot, cel puţin în zona asta. În apă nu se poate intra decât încălţat, din cauza pietrelor ascuţite şi a aricilor de mare, dar cât e de îmbietoare!!! Afară e foarte cald, însă bate o briză înşelătoare. Mergem la micuţul hotel de pe ţărmul opus şi închiriem două biciclete vechi dar funcţionale, nu ne pasă nouă de rugina de pe ele, ci doar că în felul ăsta putem înconjura insula mai repede. Insula Murter măsoară în jur de zece kilometri pe doi şi este aproape lipită de continent; cum vă spuneam, în punctul cel mai apropiat le despart doar 50 de metri peste care se întinde oricum un pod, deci e ca şi cum ar fi unite. Cu bicicletele începem să cercetăm insula. O luăm pe străzi abrupte în sus, unde toată lumea bocăne şi construieşte la case. Ajungem la un punct de belvedere, lângă o biserică veche şi albă a Sf. Andrei, apoi coborâm iar la plajă. O cărăruie şerpuieşte printre desişuri de pini mediteraneeni, cu mireasmă dulce, iar noi mergem în lungul ei, pe lângă biciclete, extaziindu-ne la fiecare posibil loc de baie pe care îl găsim. Aici există câte un golfuleţ şi câte o stâncă pentru fiecare; sunt fie grupuri răzleţite de oameni, câte doi-trei, fie ici-colo persoane singure care fac nudism, fie pur şi simplu nimeni, doar apa care te îmbie. Cu greu ne putem decide unde să stăm. Ne oprim într-un loc şi ne înmuiem un pic, dar e tare rece apa. E doar început de iunie într-un an destul de ploios. Pornim mai departe, să mai încercam şi alt loc. Ne scufundăm rapid până la gât şi ieşim la soare să ne încălzim. Apoi A. face puţin snorkelling.
După ce ne-am mai uscat, ne luăm bicicletele şi apucăm înapoi spre sat. Mâncăm o pizza excelentă la o konoba, la un preţ rezonabil pentru Croaţia, circa 5 euro de persoană. Vrem acum să mergem şi în direcţia cealaltă, spre celălalt cap de insulă, spre satul Betina. Aşa că ne suim pe biciclete şi găsim rapid o şosea dezafectată care înconjoară insula chiar pe lângă mal, pe lângă un camping (plin iarăşi cu nemţi), şi pe lângă apă. Pedalăm gâfâind în sus pe deal, apoi ne bucurăm când o luăm la vale, tot prin păduri de pin. Practic suntem doar noi pe drumul ăsta, rar mai trece câte un scuter sau alţi biciclişti.
În Betina descoperim un nou labirint de piatră. Satul vechi e aproape intact, multe se modernizează doar acum (dar în ce ritm alert, poate prea alert...), şi clădirile acelea de tip veneţian din piatră, înguste şi înalte, cu jaluzele de lemn, cotiturile bruşte ale drumului pe care nici soarele nu încape, atât e de îngust, pisicile leneşe din curţi, strigătele copiilor care se fugăresc în moliciunea după-amiezii, totul ne fascinează. Ni se pare că am făcut o descoperire unică. E ora siestei şi totul pare pustiu. Şi foarte frumos. Străzile acestea înguste de piatră, cu rufe întinse de pe o parte pe alta, urmau să fie leit-motivul excursiei noastre, dar noi n-o ştiam încă. Revenim seara la vila noastră foarte mulţumiţi, şi luăm o cină "din traistă" pe balcon, privind marea şi apusul fierbinte.
9 iunie. Din nou bălăceală. De data aceasta investigăm per pedes o zonă mai îndepărtată de pe insula Murter, unde, după un colţ, descoperim paradisul. Pietrele au fost nivelate cu beton, sunt calde şi primitoare, cei mai apropiaţi oameni şed la o sută de metri mai încolo, printre alte stânci şi nu au grija noastră, la doi paşi mai în sus se găseşte un crâng de pini cu trunchiurile unduite pe care te poţi aşeza ca în şezlong. Eu reuşesc să înot de două ori câte cinci metri şi apoi ies afară. Brrrrr... e rece! Din cauză că e stâncos, trebuie să stau cu sandalele în picioare, iar ele sunt ude şi bate vântul. Nu mi se pare nimic, dar mă paşte o răceală. A. face snorkelling nederanjat de răcoare, apoi în soarele amiezii se retrage tacticos la umbra unui pin. Eu mă întind ca o mâţă pe pietre, la soare. Aş fi putut să şi adorm. Din timp în timp, trec bărci cu motor, în mare viteză, sau câte un velier, sau ski-jeturi, dar numai cât să facă totul mai interesant, fiindcă sunt foarte rare, nu e mare gălăgia nici poluarea de la ele. Ah, atât de bine! Simt cum mă pătrunde căldura din pietre.
Pe la două ni se face foame şi ne îndreptăm iar spre sat. Mâncăm la aceeaşi konoba, că doar era verificată. Mergem înapoi la vilă şi facem repede un duş. Apropos, cam toate băile la pensiuni private în Croaţia sunt cu boiler, iar noi uitaserăm să îi dăm drumul de dimineaţă, deci facem cu apă cam rece. (Să vă mai spun că boilerul ăsta în ultima noapte a şederii noastre a facut "bum!" şi a început să curgă din el în valuri - noroc că A. îşi cară cu el peste tot trusa de scule. A intervenit rapid cu un patent şi a închis alimentarea cu apă).
La cinci şi jumătate avem autobuz spre oraşul Sibenik, pe care vrem cu tot dinadinsul să îl vizităm. Încă din autobuz, golful din jurul Sibenikului ne taie răsuflarea.
E un estuar imens, care apoi se sugrumă la un punct, şi prin care alunecă alene vapoare de vacanţă. E situat pe un deal care coboară spre mare, înconjurat de verde, are în vârf o cetate pe ruinele căreia te poţi căţăra, iar de acolo curg spre faleză uliţe înguste de piatră în care copiii croaţi joacă fotbal de răsună tot cartierul. Rufe întinse la uscat, câteva ganguri întunecoase pe sub care coborâm pe nişte trepte de piatră, o cotitură la dreapta, şi ne trezim în superba piaţă a Catedralei, o biserică mare şi albă, înaltă de treizeci şi doi de metri, construită între 1431 şi 1556 şi dedicată Sfântului Iacob. Pe străzile din spatele ei, terase şi magazine; în faţa ei se coboară pe trepte către mare. E cald, noi suntem încinşi, soarele ne arde şi mai tare peste bronzul nou, şi ni se face sete. Greşeală, apa e rece, iar pe mine avea să mă ia o durere de gât care avea să mă ţintuiască în cameră toată ziua următoare şi care avea să se lungească cu diverse alte complicaţii pe tot parcursul excursiei. Dar deocamdată nu se lasă bănuită.
Pe faleză se lasă seara, e răcoare, e plăcut şi romantic. Noi ne facem fotografii, intrăm în vorbă cu un pescar bătrân care ne spune că a pornit la patru dimineaţa pe mare dar care prinsese până la înroşirea apusului abia câteva lădiţe de polipi, calamar, sardine şi ton. Ne vine uşor să ne înţelegem pe croată, e ca sârba, şi ne aducem aminte de la Beogradska Televizija. E tare interesant, în Croaţia de câte ori spunem că suntem români, lumea ne întreabă: "de unde, de la Constanţa?" Asta ne face să realizam ce naţie marină e totuşi Croaţia, ei cunosc România prin prisma porturilor de la mare. Dar ştiu şi de Timişoara. "Dobra Rumunija," zice bătrânul pescar. Şi ne mai întreţinem puţintel pe italiană. Îi explicăm că nu putem cumpăra fiindcă nu avem bucătărie unde să le pregătim, şi ne despărţim cu "Dovidenija".
(va urma)