Eu, majoritarul, sau becalizarea intelectualilor

Profesiune din credinţă

Mi-a luat, iată (îmi ia, de fapt, încă), mai bine de un an ca să reuşesc să-mi reintru, cît de cît, în rol, acela de cronicar media (mai ales de televiziune), aşa cum fusesem pe vremuri, mai întîi la 22 şi, apoi, la Dilema. Mi-a fost şi-mi este încă peste măsură de greu să accept media (mai ales televiziunea) aşa cum sînt şi aşa cum funcţionează ele, să intru în joc, să (le) fac jocul, să (le) accept, implicit, jocul şi să comentez, de bine / de rău, dinăuntru, ca public (receptor, beneficiar, consumator) integrat şi, de fapt, captiv, cucerit, resemnat. Mi-e greu să consum ce mi (ni) se dă şi aşa cum mi (ni) se dă, şi multă vreme m-am păstrat, am întîrziat, cu comentariile mele, pe margine, în marginea media, într-un refuz sau măcar într-o îndoială frontală, de plano, faţă de media, încercînd să le chestionez "transcendentalul istoric", "condiţiile de posibilitate" şi, mai ales, de necesitate (cum anume s-a ajuns ca ele nu numai să fie dominante, ci să arate aşa şi nu altfel, să ne domine şi să domine alte forme, atestate sau posibile, de mediere socială taman în felul în care o fac) şi, deci, posibilitatea sau imposibilitatea ca ele să poată fi măcar transformate dacă nu înlocuite.

Nu sînt nici nostalgic şi nici esenţialist, nu consider, prin urmare, că media în general şi televiziunea în special s-ar afla în vreo "derivă" faţă de un presupus "etalon", că ar putea şi, prin urmare, ar trebui să se "redreseze", să-şi "revină". Atitudinea mea nu este, aşadar, una romantic-normativă. Dar nici pur descriptivă, colocvială, "mondenă" nu poate fi. Nu consider că televiziunea, media în general, sînt inevitabile în forma lor de acum, că nu pot fi comutate cu altceva, cu alte forme posibile de mediere şi de comunicare socială, din interiorul ("sînul") sau din afara lor înşile. Ca în cazul oricărui fenomen social şi al tuturor fenomenelor pur şi simplu, prefer să menţin realitatea deschisă, negociabilă, disputabilă (inclusiv ca meci, ca înfruntare) şi să mă îndoiesc, cît mai metodic posibil, de necesitatea, ba chiar de ineluctabilitatea realităţii aşa cum e ea: orice realitate poate fi oricînd şi altfel, prin ea însăşi sau prin influenţare-evoluţie exterioară. Nu există realitate absolută, orice realitate, întreaga realitate este absolut contingentă. Cu atît mai mult, ţin să subliniez, o realitate de ordinul simulacrului, al simulatului, factice, "artefactuală" precum televiziunea şi media, care, deşi se reclamă mimetic, "transparenţial", ca înrădăcinare şi ancorare în referent, de la realitatea "însăşi" şi "ca atare", ocultează însuşi faptul că reprezintă, în mod inerent, reprezentări, "formatări" ale realităţii, şi că aceasta, ca efect de realitate, nu ajunge să existe, pentru noi, în afara lor, independent de ele decît pentru că, şi în urma faptului că sînt supuse unei intense prelucrări tocmai de către ele.

Mă păstrez, prin urmare, într-o atitudine voit dublă, indecisă, mobilă, ambiguă, "schizoidă" faţă de media, încercînd, tocmai, să delimitez (şi să menajez) o limită, să întreţin o marjă, un spaţiu de manevră, să spaţiez datul de posibilităţile lui, să protejez şi să cultiv potenţialităţile, virtualul actualului, al îngust-intensiv-actualizatului, să imaginez şi să evidenţiez posibilităţile nu de reducere, ci, tocmai, de pluralizare a "datului": liniile lui de necesară divergenţă cu sine, din sine.


Mortul viu: TVR începe, încet-încet, să se mişte

Tot mai mult însă, aşa cum spuneam, mă simt atras, dator chiar, să intervin nu (numai) asupra formei generale, dar absolut contingente, pe care o au (şi ne-o imprimă) media în momentul de faţă, ci şi, acceptînd, măcar ca "ipoteză de lucru", realitatea lor aşa cum e, asupra conţinutului punctual a ceea ce trece prin televizor, operînd, astfel spus, scurte prelevări de flux.

Este clar că, politizată sau nu, Televiziunea Română şi-a ameliorat substanţial prestaţia în ultimul an, în ultima sa "stagiune", în ultimul său "sezon". Şi-a ameliorat-o în sensul că, în sfîrşit, începe să şi-o precizeze, să şi-o clarifice, să aibă curajul diferenţierii specifice în calitatea sa de "provider" de servicii publice de televiziune. Din acest punct de vedere, Televiziunea Română a trecut în sfîrşit un prag de care multă vreme amînase să se apropie. Acum, drumul evoluţiei poate în fine începe.

La TVR, pe toate canalele sale (TVR 1, TVR 2, TVR Cultural), filmele, de pildă - de mult timp ţin să spun asta -, sînt mai sigur şi mai curajos selectate şi programate, reuşind să propună o alternativă substanţială la excesul comercialist al televiziunilor comerciale, în faţa cărora serviciul public poate şi trebuie să funcţioneze, în sfîrşit, ca opţiune pozitivă de refugiu. Dar pînă să ajungem să ne uităm, să preferăm programele Televiziunii Române pentru ele însele mai e mult. Important este însă că, pentru moment, aceasta ne face semn că avem unde fugi, dacă vrem, de excesul comercial, adică de scăderea drastică a pretenţiilor calitative practicată de televiziunile comerciale.


Majuritarul şi majoretul: Kant la lumina lumînării

Una dintre bunele emisiuni noi, civice, de cultură, programate - bravo! - pe TVR 1, a fost, crescînd încetişor (delimitîndu-şi, altfel spus, un spaţiu de creştere pe care, însă, va trebui să-l şi parcurgă), Cultura libre, realizată (nu doar "moderată", aşa cum continuă să titreze "profesioniştii" TVR-ului, apărîndu-şi patrimonial moşia de intruşi, colaboratorii externi) de Dragoş Bucurenci.

În ultima ei ediţie din acest sezon (o mare prostie, motivată pur financiar, această neobosită trimitere în vacanţă, fără distincţie, a tuturor emisiunilor de peste an, de parcă iarna, după Revelion, şi vara ar trebui să fim obligatoriu proşti, cînd de fapt tocmai atunci am fi, poate, mai disponibili pentru lucruri serioase, cu substanţă şi miză), s-a discutat pro / contra pornindu-se de la Parada Gay şi de la contra-parada creştin-neolegionară (bătăuşi voinici, raşi neo-nazi în cap, în tricouri mulate pictate cu chipul lui Corneliu Zelea Codreanu, cauţionaţi, fie şi implicit, adică prin nedelimitare, de Biserica Ortodoxă Română).

Unul dintre invitaţi a fost omnimediatizatul (din pură lene intelectuală a realizatorilor din media, care au agendă şi minte scurtă, cu puţine "intrări") Dan C. Mihăilescu, afirmînd, evident, cu tot mai puţine nuanţe, o poziţie anti(spectacol)gay aşa-zis tradiţională, adică "normală" şi, mai ales, normativă. Altfel spus, o poziţie comodă, dată, imediat practicabilă, neproblematizantă, la îndemînă, aparent "naturală": firescul însuşi, ce mai!

Căci tocmai această lentă alunecare în disoluţie, această tot mai pronunţată adormire nu a simţului critic, ci a celui autocritic şi autorelativizant al intelectualilor noştri afişaţi de dreapta, aşa-zis "conservatori", mi se pare un fenomen nu doar anti-intelectual (căci însăşi noţiunea şi categoria "intelectualilor" sînt infinit chestionabile, după atîtea demisii spre extreme), ci anti-intelect.

Nu intelectualul şi intelectualismul dispar şi se subţiază astfel, ci însuşi "uzul public al raţiunii", uzul comun, simţul comun al intelectului, aşa cum le definea Kant. Adică însăşi posibilitatea de "luminare", de ieşire din minoratul tutelei spre maturitatea gîndirii şi, mai ales, spre "luminişul" imperativului exprimării publice a opiniilor critice.

Originalitatea lui Kant din micul text "Ce sunt Luminile?" (tradus şi prin "Ce este luminarea?") ar putea fi redată pe scurt astfel: într-un stat, oamenii trebuie să se supună făcîndu-şi cît mai bine datoria pentru care sînt remuneraţi, indiferent de locul de muncă, dar, contrar a ceea ce se crede şi se spune în mod curent, dacă au ceva de criticat, de "comentat", nu trebuie să facă aceasta în spaţiul privat, la adăpostul familiei (cît mai "creştine" - niciodată, în această direcţie, nu este prea mult -, fireşte!), ci, tocmai, în spaţiul public. Eu pot fi soldat, spune Kant, va trebui să-mi fac datoria ierarhică de soldat, sau de magistrat, sau de profesor etc., dar, în acelaşi timp, eu pot şi trebuie, dacă e cazul, să mă exprim critic în mod public despre armată, justiţie sau şcoală, din afară, ca instituţii. Dublă îndatorire de cetăţean, aşadar, care nu se repartizează conform distincţiei public / privat, cum ne-ar veni nouă, comod, să credem (muncim în public, criticăm acasă, sub plapumă), ci conform unei distincţii care trebuie operată în interiorul sferei publice înseşi, intra-instituţional / extra-instituţional, între locul de muncă (în care muncim pentru sfera privată) şi, tocmai, spaţiul public. Tertium datur!

Or, la ce luminare, la ce ieşire din minorat în "majoratul" curajului de a gîndi, public deci civic, cu propria raţiune mai pot spera cetăţenii, "masa", "poporul" din partea intelectualilor săi din moment ce un purtător de cuvînt precum Dan C. Mihăilescu, cumulard frenetic de capitaluri simbolice, practică o astfel de înregimentare instituţională informală, spunînd despre sine, ironic sau nu, "eu, majoritarul", aşa cum a făcut de mai multe ori în timpul amintitei ediţii a emisiunii Cultura libre de la TVR?


Comunitatea de stat fără societate

Pe vremea domniei lui Ion Iliescu de pildă, a fi "majoritar" era o ruşine. Acum nu mai e, de parcă, majoritatea în sine, ca noţiune şi ca fenomen, s-ar fi naturalizat, ar fi devenit, brusc, un blazon, ar fi, dintr-o dată, o majoritate "bună" şi, mai ales, prezentabilă, onorabilă, în sfîrşit restituită, salvată, repusă în drepturi. Cum poate vorbi un intelectual la persoana întîi în virtutea vreunei majorităţi, oricare ar fi aceea, identificîndu-se cu majoritatea, prezentîndu-se ca fiind (reprezentînd, încarnînd) majoritatea însăşi? Cum uită el ce-a spus în alte împrejurări, şi anume că orice majoritate, fenomenul însuşi al "majorităţii" este un pur construct sociologic-politic, o abstracţiune, neajunsul structural al calculabilităţii, al totalizării aritmetic-statistice din orice democraţie, simplu mijloc tehnic în vederea guvernării, pentru a face posibilă, tocmai, guvernarea?

O astfel de argumentaţie leneş-polemică mi se pare un act de lene intelect-uală, prin care intelectualii noştri ajunşi (aduşi) în poziţii explicit sau informal, simbolic instituţionale, încep să se simtă, brusc, bine ca "majoritari", ca proprietari irecuzabili, dacă se poate, peste însăşi "natura umană". Uitînd, astfel, "luminile" divergente conform cărora trebuie în acelaşi timp să slujească şi să-şi critice slujbele, privindu-le din afară.

Este întotdeauna trist să vezi un intelectual identificîndu-se cu o majoritate sau reclamîndu-se de la ea, oricare ar fi aceasta. "Majoritară" este doar societatea faţă de stat. În imanenţa oricărei societăţi însă, a practica "majoritarisme" fie şi inefabile înseamnă a extinde, implicit, ca suprafaţă de contact, de captare, dominaţia statului asupra societăţii, deci a provoca totalitarisme soft, infrapolitice. A produce, cu alte cuvinte, supradimensionări şi aglomerări de putere "naturală", suporturi oricînd disponibile pentru dominaţia avidă a statului, oricare ar fi acela, gata oricînd să ne scotocească şi să ne "obiectiveze" scientist (prin, tocmai, "ştiinţă politică" unificată, totalizată) vieţile pretinzînd că se îngrijeşte de ele.

Noroc că în România nu există stat, căci oferte "inocente" şi imanente de supraputere, iată, apar de unde nici nu te-aştepţi, şi de unde n-ar trebui în nici un caz să vină.

"Eu, majoritarul", adică "Eu, adultul, maturul" şi (deci) "voi, copiii, proştii, nebunii, anormalii, devianţii etc.".

"Eu, majoritarul", adică "Eu, Statul".

Cine nu este "majoritar" nu are dreptul să spună "eu". Este cel mult "el", "ei", şi rareori - sub presiunea media de pildă, care poate, dacă vrea, să forţeze dialogul social - "tu", "voi". "Voi" se reduce, de fapt, social, la "noi": "între noi".

Şi tocmai astfel, exact în momentul cînd începe să se îngraşe "majoritarist" cu putere, să depună putere, "eu"-l dispare, căci a devenit "noi", iar orice relaţie dialogică interpersonală, între indivizi (căci ea, nu familia îngheţată în forma ei actuală "normală", "creştină", este adevărata "celulă de bază" a societăţii; familia şi toate familismele, familialismele şi familiarismele - inclusiv firescul nechestionat al "evidenţei" în mod evident "de la sine înţeleasă", al "familiarului" şi al "familiarităţii" cu sine - care pot să excrească în numele ei, sînt celula - potenţial canceroasă - de la rădăcina statului, cu toate "derivele" lui imanent etatiste, totalitare) devine întovărăşire pe tabere şi pe clanuri, excludere gregarizantă, complicitate şi complot identitarist, eugenic, de reducere a "celorlalţi" la statutul de simple obiecte sociale.


Comunismul vine, fascismul creşte

Cu toţii am fost învăţaţi să ne dorim a ajunge "de-a dreapta Domnului": doar dreapta există, doar la dreapta e cald, drept şi bine, doar ea apare ca natural-divină. O diferenţă capitală, asupra cărora însă prea puţini se apleacă şi insistă, între totalitarismul negru, fascist, şi cel roşu, comunist, este aceea că, dacă cel de-al doilea a fost, este întotdeauna de import, provenind din afară şi emiţîndu-şi cu succes cîntecele de sirenă de la distanţă, învăluindu-se în faldurile seducătoare ale departelui, cel dintîi, fascismul proteiform, creşte întotdeauna dinăuntru, însoţind parazitar sănătatea creşterii organismelor sociale cu umbra ei fatală, canceroasă. Comunismul este frontal, brutal, exogen şi de ocupaţie, suprapunîndu-se realităţii (stat peste societate), în vreme ce fascismul e endogen, discret, simulează capilar, firesc, creşterea şi creşte odată cu creşterea, este verde şi brun, culorile pămîntului şi ale vegetaţiei, ale naturii, ale vieţii înseşi. Comunismul distruge societatea, îi intentează proces şi îi declară război, în vreme ce pulsiunile fasciste pîndesc şi însoţesc ca o umbră democraţia, dejucînd "trucul" tehnic electoral al aritmeticii alegerilor (acolo unde se practică adunarea se practică, automat, şi scăderea), dormitează în fiecare dintre noi, exprimîndu-se benign-cotidian şi legîndu-ne subteran, vegetal. Fascismul imanent, "natural", nu poate fi eradicat, dar poate fi, ca să spun astfel, "infantilizat", menţinut în stare de copilărie (el chiar asta însemnînd: copilărie). Fascismul unifică societatea, comunismul o totalizează transcendent, "superpus". Fascismul este familialism extins şi familiaritate identitară "evidentă" în căutare fantasmatică, proliferantă, de sine, este comunicare fără dialog căci fără mediu înţeles ca alteritate. Tocmai împotriva comunicării fără dialog, în sînul identicului, producătoare de paranoia, se ridică "schizoidia" cetăţenească propusă de către Kant, care ţine să separe, să delimiteze, în afara dubletului cacofonic muncă-casă, sfera terţă a spaţiului public, în care comunicarea nu este nicicînd dată, ci, dat fiind că trebuie distinsă şi disociată de falsa comunicare identitară cu sine fără diferenţă, se cuvine să fie întreţinută şi "negociată" tot timpul sub formă de dialog, prin alteritate. Al treilea, întotdeauna, este martorul şi garantul, regula. Prinsă ca într-un cleşte în sandvişul hrănitor (burger din carne tocată, din corpul societăţii făcut pastă indistinctă, de vacă) comunitate-stat, societatea este un spaţiu fragil, instabil, în permanenţă ameninţat a fi resorbit, înghiţit.


Sfîntul Becali şi tăcerea tacită

Aşa se face că, din întreaga emisiune, doar Mircea Dinescu, prin telefon, a avut dreptate şi a pus punctul pe i: în primul rînd revoltătoare şi cu adevărat îngrijorătoare nu sînt presiunile mediatice ale comunităţii gay (ameninţată ea însăşi, la alt nivel, de comunitarism asocietal), ci complicitatea tovărăşească între "cruce" (Biserica Ortodoxă Română) şi "zvastică" (contra-manifestaţia "creştină" în sprijinul "valorilor tradiţionale ale familiei creştine").

Cu această presupusă majoritate (majoritarismul este întotdeauna delirant, fantasmatic, planetar) vrea să facă, măcar prin tăcere, majoritate "ego-majoritarul" Dan C. Mihăilescu? Pe alianţa, inavuabilă dar solidă, cu tribunele fotbalistice şi cu huliganismul drept-creştinesc se va fi întemeind adevărata majoritate pentru viitorul european al românilor? Creştinism şi fotbal, fotbal, creştinism şi afaceri, nu întîmplător imobiliare (conservatorismul este legat întotdeauna de terenuri, de teritorii, de "glie"), adevărata "sfîntă alianţă" a intelectualilor "neointerbelici" cu masele, cu societatea masificată, desocietizată, poartă numele sfîntului Becali. Personaj, nu-i aşa, simpatic, pe care intelectualii noştri "organici" ar trebui să nu se mai sfiiască a şi-l proclama drept stindard.

Nu fac, aici, decît să vorbesc, să încerc să articulez, deşi poate părea o înşiruire de zgomote nearticulate, într-o tăcere publică. Tăcerile publice îşi lasă întotdeauna amprenta asupra discursurilor publice. Căci, mult dincoace de politic, corporal "infra", avem de ales şi este obligatoriu să alegem, vorbind însă, pronunţîndu-ne, exprimîndu-ne şi explicitîndu-ne poziţiile aflate de multe ori în omologii structurale periculos de "implicite" cu cine, vai, te-ai aştepta mai puţin.