Bienala de la Veneția 2026, prima zi, miercuri, 6 mai, Giardini, Pavilionul Central, Expoziția internațională In Minor Keys, partea întîi.
Creativitatea lumii. Se coboară (urcă) pînă la ea, pînă acolo de unde urcă (coboară) totul, de unde începe neîncetat arta. Arta vieții. Sîntem la originile neîntrerupte ale artei.
În contra regresiei infantilizante, regresia controlată, analitică, revigorantă, pînă la principii.
Senzația - ciudat, deloc îngrijorătoare - că am mai văzut această expoziție, că am văzut-o deja. Am mai văzut deci această expoziție? Da și nu. Dar este bine, tocmai de asta avem nevoie acum: să re-vedem ceea ce ne susține, să putem constata că avem unde ne reîntoarce și de unde reîncepe. Este vorba despre o actualitate perenă. Poate că senzația de repetiție înseamnă că am ajuns la matricial. Și că între timp uitaserăm despre ce este - radical, radicial - vorba, de unde senzația de a re-vedea. Nu ai senzația unei reveniri sau revederi decît dacă între timp ai uitat, te-ai dezobișnuit, te-ai îndepărtat și alienat.
Arta este acasă, iar noi (eu) acum trăim (trăiesc) Odiseea vieții care revine la sine (ca simplu pronume reflexiv, vezi infra).
Nu e nimic rău în această senzație de déjà vu. Ne reîntîlnim cu ceea ce am uitat, cu lucrurile (straturile, nivelurile) de la care ne-am luat ochii, ne-am abătut privirile, pe care le-am scăpat din vedere. Ni se re-arată fondul. Ceea ce poate fi monstruos. Dar acum e mai degrabă binefăcător, revigorant, semn că s-au inversat semnele, și că trăim cotidian monstruosul, că ne-am obișnuit cu ne-obișnuitul.
Nu e deci nimic rău - dimpotrivă - în această senzație de revedere a ceva știut și uitat. De ce? Pentru că este vorba de un continuum, trebuie permanent (de fapt, recurent: ca acum) să redescoperim banalul, principialul, pe care uitarea - de sine - ni-l reface excepțional, să descoperim că se lucrează continuu. Problema esențială este tocmai continuitatea artei, sub întreruperile ei, ca fundal freatic, continuarea și ne-întreruperea artei altfel decît în mod accidental (dar un accident devenit, post-Virilio, permanent acum: accident structural), ne-ruperea țesutului și a țesăturilor pînzei artei pe care să ne pictăm și să ne colorăm, să ne schițăm, să ne între-vedem și pre-figurăm, să ne proiectăm și descoperim viețile, ca infinite expresii-posibilități ale vieții, ale viului vivabil (problema vivabilității viului, a vieții).
Noutatea și continuitatea - uitate și, deci, redescoperite - ale artei, care e muncă liberă. Care țin lumea. Munca-arta, precum viața la Bichat (apud Foucault), este ceea ce se opune morții, care atacă și se insinuează (literalmente diabolic: pretinzîndu-se viață, necesitate a vieții) de pretutindeni. Alianța forțelor vieții împotriva fondului morții. Mediul împotriva fondului.
Și din nou inversarea semnelor: afirmativul obligat să re-acționeze, să se apere, primarul (adică permanentul) obligat să devină defensiv, adică să pară secund.
Expoziție sub semnul precarității și al fragilității vieții, care trebuie susținută (fals regresiv) tot timpul. Arta e viață și viața e artă. Adică muncă. Muncim la viață. Susținem infinitele arte ale vieții prin muncă. Circular-spiralat, străpungînd viitorul și trecutul, restabilind circulația și comunicarea, comunicațiile.
Sub semnul morții fulgerătoare a curatoarei Koyo Kouoh, care nu și-a văzut expoziția concepută și pregătită, și tot ce se întîmplă în și cu această bienală. Transmiterea, moștenirea pe viu, în realizarea postumă a acestei expoziții.
Organizatorii de acum, de azi, ai Bienalei voiau să facă din ea ca imagine politic-reprezentativă a artei, pe scurt, din artă, ceva opus și contrar tocmai ideii de bază a expoziției proiectate și realizate de Koyo Kouoh. Din acest punct fundamental de vedere, actuala Bienală este o contradicție în act. Organizatorii ediției 2026 a Bienalei de la Veneția au vrut să facă din această ediție a Bienalei, și poate a Bienalei de acum înainte, oricum însă din imaginea artei, ca meta-grilă de reprezentare și înțelegere publică a artei, niște Jocuri Olimpice, o pauză, expresia unui armistițiu (ca negare a însăși ideii de pace), o pace temporară (adică falsă și mincinoasă), finită, organizarea unei uitări și (de)negări temporare.
Arta ca pauză de odihnă de la război, dar pe fond de război, deci arta ca reînarmare, de fapt, în vederea reluării și continuării războiului: ne luptăm, dar mai facem, tocmai pentru a putea să continua să luptăm, pauze pentru "frumos", "vacanțe de artă", permisii pentru o bienală sau un concert, după care ne întoarcem odihniți - ăsta e rostul -, refăcuți, "cu bateriile încărcate", din vacanța de artă și permisia de viață și reluăm luptele? Arta ca pauză, mică reîntoarcere la viață pentru a puteam continua să ne ucidem revigorați?
Nu, nu, în niciun caz. Arta este ceea ce se opune radical, radicial războiului, ceea ce (meta- și infra-) înfruntă războiul.
Trebuie să regăsim principiile de bază. Iar această expoziție și această bienală tocmai în acest sens ne ajută: să ne regăsim reperele, să regăsim principiile de bază, viața împotriva morții, adică arta împotriva războiului. Pentru că războiul nu este moartea naturală, finitudinea inevitabilă, ci instrumentalizarea lor: nepermisa înstăpînire asupra vieții; scoaterea morții din viață și întoarcerea ei controlată, programată împotriva vieții; desfigurarea și mutilarea morții.
Arta este în sine și ca atare politică, vital politică, nu trebuie să o facă în mod explicit și excepțional decît la nevoie, ci doar să continue, să nu se lase, să nu(-și) întrerupă munca, activitatea și acțiunea, care e în sine reproductivă, de reproducere-relansare a vieții.
Arta trebuie să continuă nezmintit. De aceea, bienal (de fapt permanent, dar recurent) căutăm expoziții: ca să vedem dacă nu cumva s-a întrerupt, s-a oprit arta, pentru a constata că arta continuă - ca fundal și principiu în primul rînd.
Mergem la bienale, revenim la doi ani la Veneția, de pildă, pentru a vedea, tocmai, aceeași expoziție, adică pentru a ne asigura că arta nu moare, că (încă) nu s-a reușit uciderea ei (căci nu despre moarte e vorba, arta e viața, ci despre uciderea programată, politică, a viului, despre necropolitica generalizată și accelerată, tot industrial susținută, astăzi prin banalizarea și naturalizarea industrialului: punerea viului în dependență față de protezele sale, reducerea vieții la dependența de proteze tehnice, ca suplement derridian: ceea ce se adaugă pretinzînd a suplini ceea ce lipsește și a "augmenta" ajunge să ia de fapt - parazitar - locul; tehnica ca proteză-parazit a(l) viului; proteza-parazit).
De aceea bucuria, de fapt, nu nemulțumirea (cel mult, nelămurirea) de a vedea practic aceeași expoziție, încă și încă o dată. Recurent-permanent. Ocazii de a constata, de a ne sigura de continuitatea vitală a artei, o dată la cîțiva ani la nivel mondial, cît mai des, la niveluri mai mici.
Despre asta e vorba: arta ține viața în viață (ferind-o în primul rînd de instrumentalizarea, adică de falsificarea ei nihilistă, adică mortalistă: arta și viața în slujba morții, de fapt a uciderii, adică a crimei, a genocidului ca esență uzurpată a politicului).
Arta este viața. Viață, artă, muncă: triada sinonimică, alianța structurală și principială.
Punctual și aplicat vorbind, ediția 2026 a Bienalei de artă de la Veneția manifestă deci un important paradox: exact cînd ar trebui ca arta să fie (arătată, manifestată, afirmată) cît mai explicit și mai "aplicat" politic(ă), ea revine la fundamente și la principii, afimîndu-se ca politică generală a vieții, ca politică a vieții împotriva politicii generalizare a morții. (Termenul foucaldian de biopolitică fiind politic și statal compromis, ar trebui fie reluat polemic și contra-re-semantizat, fie găsit un altul. Arta ca biopolitică ne-statală? Contra-biopolitică? Mai caut. Căutați și voi.)
Arta asigură și exprimă viața, asigură expresivitatea vieții. Nu din afară, acoperind-o, nu este un "dom de fier" sau "de aur", ci dinăuntru, ca una cu ea, dar disociată doar ca posibilitate a unei alianțe, a confirmării și consolidării, din - literalmente - sine, ca sine (se, sieși: pronume reflexiv, autoreflexivitate). Arta susține viața dinăuntru, e - strategic diferită, "diferată", disociată - una cu ea, tot-una, și în felul acesta o și exprimă (iese, scoate, ex-pune). În cumplitul mediu artificial de mortalism actual, re-vitalismul de fond al artei, alianțele ei imanent-reflexive.
(Se pare că mă îndrept spre tot mai puține cuvinte, spre simplitate și elementaritate, spre banalitate. Adică spre înțelepciune ca banalitate a binelui împotriva tentativelor continue, a atacurilor și asalturilor neîntrerupte, în valuri-epoi, de banalizare a răului, a politicilor obișnuirii cu răul și a adaptării la rău, adică la crima genocidară: instrumentalizarea politică a morții.)
(Parcurgînd Padiglione Centrale, sînt foarte emoționat, emoționat la propriu, și aproape că îmi vine să scriu un poem, pe care-l voi scrie, un "poem teoretic" - nu "filosofic" -, și care are deja un titlu, se cheamă: ATÂTA ARTĂ.)
Creativitatea lumii. Se coboară (urcă) pînă la ea, pînă acolo de unde urcă (coboară) totul, de unde începe neîncetat arta. Arta vieții. Sîntem la originile neîntrerupte ale artei.
În contra regresiei infantilizante, regresia controlată, analitică, revigorantă, pînă la principii.
Senzația - ciudat, deloc îngrijorătoare - că am mai văzut această expoziție, că am văzut-o deja. Am mai văzut deci această expoziție? Da și nu. Dar este bine, tocmai de asta avem nevoie acum: să re-vedem ceea ce ne susține, să putem constata că avem unde ne reîntoarce și de unde reîncepe. Este vorba despre o actualitate perenă. Poate că senzația de repetiție înseamnă că am ajuns la matricial. Și că între timp uitaserăm despre ce este - radical, radicial - vorba, de unde senzația de a re-vedea. Nu ai senzația unei reveniri sau revederi decît dacă între timp ai uitat, te-ai dezobișnuit, te-ai îndepărtat și alienat.
Arta este acasă, iar noi (eu) acum trăim (trăiesc) Odiseea vieții care revine la sine (ca simplu pronume reflexiv, vezi infra).
Nu e nimic rău în această senzație de déjà vu. Ne reîntîlnim cu ceea ce am uitat, cu lucrurile (straturile, nivelurile) de la care ne-am luat ochii, ne-am abătut privirile, pe care le-am scăpat din vedere. Ni se re-arată fondul. Ceea ce poate fi monstruos. Dar acum e mai degrabă binefăcător, revigorant, semn că s-au inversat semnele, și că trăim cotidian monstruosul, că ne-am obișnuit cu ne-obișnuitul.
Nu e deci nimic rău - dimpotrivă - în această senzație de revedere a ceva știut și uitat. De ce? Pentru că este vorba de un continuum, trebuie permanent (de fapt, recurent: ca acum) să redescoperim banalul, principialul, pe care uitarea - de sine - ni-l reface excepțional, să descoperim că se lucrează continuu. Problema esențială este tocmai continuitatea artei, sub întreruperile ei, ca fundal freatic, continuarea și ne-întreruperea artei altfel decît în mod accidental (dar un accident devenit, post-Virilio, permanent acum: accident structural), ne-ruperea țesutului și a țesăturilor pînzei artei pe care să ne pictăm și să ne colorăm, să ne schițăm, să ne între-vedem și pre-figurăm, să ne proiectăm și descoperim viețile, ca infinite expresii-posibilități ale vieții, ale viului vivabil (problema vivabilității viului, a vieții).
Noutatea și continuitatea - uitate și, deci, redescoperite - ale artei, care e muncă liberă. Care țin lumea. Munca-arta, precum viața la Bichat (apud Foucault), este ceea ce se opune morții, care atacă și se insinuează (literalmente diabolic: pretinzîndu-se viață, necesitate a vieții) de pretutindeni. Alianța forțelor vieții împotriva fondului morții. Mediul împotriva fondului.
Și din nou inversarea semnelor: afirmativul obligat să re-acționeze, să se apere, primarul (adică permanentul) obligat să devină defensiv, adică să pară secund.
Expoziție sub semnul precarității și al fragilității vieții, care trebuie susținută (fals regresiv) tot timpul. Arta e viață și viața e artă. Adică muncă. Muncim la viață. Susținem infinitele arte ale vieții prin muncă. Circular-spiralat, străpungînd viitorul și trecutul, restabilind circulația și comunicarea, comunicațiile.
Sub semnul morții fulgerătoare a curatoarei Koyo Kouoh, care nu și-a văzut expoziția concepută și pregătită, și tot ce se întîmplă în și cu această bienală. Transmiterea, moștenirea pe viu, în realizarea postumă a acestei expoziții.
Organizatorii de acum, de azi, ai Bienalei voiau să facă din ea ca imagine politic-reprezentativă a artei, pe scurt, din artă, ceva opus și contrar tocmai ideii de bază a expoziției proiectate și realizate de Koyo Kouoh. Din acest punct fundamental de vedere, actuala Bienală este o contradicție în act. Organizatorii ediției 2026 a Bienalei de la Veneția au vrut să facă din această ediție a Bienalei, și poate a Bienalei de acum înainte, oricum însă din imaginea artei, ca meta-grilă de reprezentare și înțelegere publică a artei, niște Jocuri Olimpice, o pauză, expresia unui armistițiu (ca negare a însăși ideii de pace), o pace temporară (adică falsă și mincinoasă), finită, organizarea unei uitări și (de)negări temporare.
Arta ca pauză de odihnă de la război, dar pe fond de război, deci arta ca reînarmare, de fapt, în vederea reluării și continuării războiului: ne luptăm, dar mai facem, tocmai pentru a putea să continua să luptăm, pauze pentru "frumos", "vacanțe de artă", permisii pentru o bienală sau un concert, după care ne întoarcem odihniți - ăsta e rostul -, refăcuți, "cu bateriile încărcate", din vacanța de artă și permisia de viață și reluăm luptele? Arta ca pauză, mică reîntoarcere la viață pentru a puteam continua să ne ucidem revigorați?
Nu, nu, în niciun caz. Arta este ceea ce se opune radical, radicial războiului, ceea ce (meta- și infra-) înfruntă războiul.
Trebuie să regăsim principiile de bază. Iar această expoziție și această bienală tocmai în acest sens ne ajută: să ne regăsim reperele, să regăsim principiile de bază, viața împotriva morții, adică arta împotriva războiului. Pentru că războiul nu este moartea naturală, finitudinea inevitabilă, ci instrumentalizarea lor: nepermisa înstăpînire asupra vieții; scoaterea morții din viață și întoarcerea ei controlată, programată împotriva vieții; desfigurarea și mutilarea morții.
Arta este în sine și ca atare politică, vital politică, nu trebuie să o facă în mod explicit și excepțional decît la nevoie, ci doar să continue, să nu se lase, să nu(-și) întrerupă munca, activitatea și acțiunea, care e în sine reproductivă, de reproducere-relansare a vieții.
Arta trebuie să continuă nezmintit. De aceea, bienal (de fapt permanent, dar recurent) căutăm expoziții: ca să vedem dacă nu cumva s-a întrerupt, s-a oprit arta, pentru a constata că arta continuă - ca fundal și principiu în primul rînd.
Mergem la bienale, revenim la doi ani la Veneția, de pildă, pentru a vedea, tocmai, aceeași expoziție, adică pentru a ne asigura că arta nu moare, că (încă) nu s-a reușit uciderea ei (căci nu despre moarte e vorba, arta e viața, ci despre uciderea programată, politică, a viului, despre necropolitica generalizată și accelerată, tot industrial susținută, astăzi prin banalizarea și naturalizarea industrialului: punerea viului în dependență față de protezele sale, reducerea vieții la dependența de proteze tehnice, ca suplement derridian: ceea ce se adaugă pretinzînd a suplini ceea ce lipsește și a "augmenta" ajunge să ia de fapt - parazitar - locul; tehnica ca proteză-parazit a(l) viului; proteza-parazit).
De aceea bucuria, de fapt, nu nemulțumirea (cel mult, nelămurirea) de a vedea practic aceeași expoziție, încă și încă o dată. Recurent-permanent. Ocazii de a constata, de a ne sigura de continuitatea vitală a artei, o dată la cîțiva ani la nivel mondial, cît mai des, la niveluri mai mici.
Despre asta e vorba: arta ține viața în viață (ferind-o în primul rînd de instrumentalizarea, adică de falsificarea ei nihilistă, adică mortalistă: arta și viața în slujba morții, de fapt a uciderii, adică a crimei, a genocidului ca esență uzurpată a politicului).
Arta este viața. Viață, artă, muncă: triada sinonimică, alianța structurală și principială.
Punctual și aplicat vorbind, ediția 2026 a Bienalei de artă de la Veneția manifestă deci un important paradox: exact cînd ar trebui ca arta să fie (arătată, manifestată, afirmată) cît mai explicit și mai "aplicat" politic(ă), ea revine la fundamente și la principii, afimîndu-se ca politică generală a vieții, ca politică a vieții împotriva politicii generalizare a morții. (Termenul foucaldian de biopolitică fiind politic și statal compromis, ar trebui fie reluat polemic și contra-re-semantizat, fie găsit un altul. Arta ca biopolitică ne-statală? Contra-biopolitică? Mai caut. Căutați și voi.)
Arta asigură și exprimă viața, asigură expresivitatea vieții. Nu din afară, acoperind-o, nu este un "dom de fier" sau "de aur", ci dinăuntru, ca una cu ea, dar disociată doar ca posibilitate a unei alianțe, a confirmării și consolidării, din - literalmente - sine, ca sine (se, sieși: pronume reflexiv, autoreflexivitate). Arta susține viața dinăuntru, e - strategic diferită, "diferată", disociată - una cu ea, tot-una, și în felul acesta o și exprimă (iese, scoate, ex-pune). În cumplitul mediu artificial de mortalism actual, re-vitalismul de fond al artei, alianțele ei imanent-reflexive.
(Se pare că mă îndrept spre tot mai puține cuvinte, spre simplitate și elementaritate, spre banalitate. Adică spre înțelepciune ca banalitate a binelui împotriva tentativelor continue, a atacurilor și asalturilor neîntrerupte, în valuri-epoi, de banalizare a răului, a politicilor obișnuirii cu răul și a adaptării la rău, adică la crima genocidară: instrumentalizarea politică a morții.)
(Parcurgînd Padiglione Centrale, sînt foarte emoționat, emoționat la propriu, și aproape că îmi vine să scriu un poem, pe care-l voi scrie, un "poem teoretic" - nu "filosofic" -, și care are deja un titlu, se cheamă: ATÂTA ARTĂ.)