Casa din dantelă: lucrarea "Permanent Address" a lui Sumakshi Singh, din Pavilionul Indiei, care după mine ar merita Leul de Aur al ediției 2026 a Bienalei de la Veneția (deja foarte încercată și încercănată).
Și femeia, omul-limbă de clopot (performance în fața Pavilionului Austriei).
Adresa permanentă - Casa - e în minte și suflet, e în același timp de nedezrădăcinat (fiind însăși rădăcina care ne leagă și ne ține - de loc și pe loc) și ultra-fragilă, practic deja ruptă, total incompletă.
Iar timpul (care zdrențuiește casa adresei noastre permanente, adică mai ales viitoare - deja un mormînt) trece sau se face auzit, își marchează trecerea cu noi, dîndu-ne cu capul de toți pereții clopotului care pînă la urmă devine ceea ce se prevestește. Cu noi trece timpul, și numai prin izbituri. Lovindu-ne se face auzit timpul-trecere. Ca să vorbească pe limba noastră îi sîntem limbă (de clopot).
Timpul (se) bate cu noi. Iar rădăcinile, permanențele noastre sînt mai mult pînze de păianjen (în care ne prindem și ne ținem noi înșine, în vînt).
